În nopțile reci, iarna, dormeam cu bunica. Îmi încălzea, pe sub plapuma cusută chiar de ea, picioarele de copil între ale ei, ocrotindu-mă cu trupul său cald și moale de bunică. Ne trezeam și pălăvrăgeam verzi și uscate, eram ca două prietene care uită că ar trebui să mai și doarmă. Făceam haz de necaz când bunica nu reușea să doarmă din cauza grijilor de peste zi, transformate în insomnii nocturne, când o prindeau zorile încă trează. Avea însă o energie pe care nu știu nici azi de unde o lua, la cât de puțin dormea. Treburile casnice nu se terminau niciodată. Găteam des împreună, de la ea știu cele mai gustoase rețete. Atunci când le pregătesc, simt că bunica e lângă mine în bucătărie, dându-mi ultimele sfaturi. Acum bunica nu mai e, dar amintirea ei îmi dă toată puterea ca să pot fi un om bun la fel ca ea.

Mă plimb prin centrul Brașovului. La Piața Unirii dau să traversez, dar mă opresc chiar când se face verde, doar ca să îi privesc: un domn, pentru care vârsta înaintată nu pare deloc un impediment, se apleacă ușor și îi sărută mâna unei doamne, doamna lui. Își ridică ochii spre chipul din fața sa până buzele-i ajung la nivelul buzelor ei. O sărută și ea nu pare deloc surprinsă. Se mai face de vreo trei ori verde până să mă dezmeticesc și să traversez. Sunt încă blocată în visul ăsta în care mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani, sărutată îndelung de un domn care m-a suportat atâția ani cu tot cu firea mea dificilă; mă văd îmblânzită de soțul meu cărunt și blând, până când timpul ne ia de mână pe amândoi și ne trimite undeva mai in urmă. După ce traversez, mai arunc o ultimă privire înspre bunicii pe care eu nu îi mai am, mângâiați de un soare tomnatic care se bucură și el, fără să pună întrebări...