Am descoperit gardul acela făcând zilnic o oră cu autobuzul. Vopsit de mână, în romburi maro și galbene, simetrice, cumva naive, l-am urât de la început. Era totuși hipnotizant, îl priveam de fiecare dată. După un timp, însă, m-am îndrăgostit. Nu m-a mai preocupat ce văd pe geam. Drumul cu autobuzul a devenit timp de rememorare a celor întâmplate peste zi: el a zis, eu am zis. Mă revăd zâmbind, aeriană, până îmi cad ochii din nou pe romburi. „De ce, mă gândesc, atâta grijă?” Dintr-o dată, înțeleg că din iubire apăruseră acolo. Vedeam o intenție, un preaplin – ca atunci când, iubind, nici nu mai contează dacă și celălalt te iubește. Cred că atunci am simțit că din iubire poți face gesturi anodine, cum e să pictezi niște romburi pe un gard, și să o faci cu tot sufletul tău. A fost ca o conectare la iubirea aia mare care ne poartă pe toți.