Suntem în anii ‘80, o mamă naște. Concediul postnatal durează doar trei luni. Mama se întoarce la muncă. Bebelușul rămâne în grija bunicilor. Și va rămâne acolo până la șase ani. Îl vizitează părinții și sora mai mare o dată pe săptămână. Abia când vine timpul să meargă la școală se alătură familiei. Totul îi este necunoscut, toți îi sunt străini. Și așa rămân, zi după zi, an după an. La 18 ani îmi promit că atunci când voi face un copil o să-l iubesc cu toată ființa mea. Derulăm un deceniu și rămân însărcinată. Vrei un copil? Vrei să fie băiat? Vrei să nu faci diferențe dacă va avea mai târziu un frate? Bine, zice Universul. Și îmi dă două fete gemene. Ce glumeț, Universul. Derulăm încă un deceniu și tot mă amuz. Am învățat că iubirea nu se împarte, se multiplică. Pe fete le iubesc cu tot sufletul meu. Pe mine învăț să mă iubesc, zi dupa zi, an dupa an. Încet, totul devine familiar, mai aproape de inima mea. Chiar și bebelușul care a rămas în grija bunicilor.