„Fă-mi un cerc din linii drepte!”, i-a spus fetița roșcată, cea mai frumoasă din câte văzusem până atunci, tatălui ei. El nu a stat pe gânduri: s-a aplecat, a luat creta de pe asfalt și a început să deseneze linii atât de mici, ca niște puncte. După câteva minute, cercul era gata și Monica bătea din palme fericită. Păstrez amintirea asta de mai bine de 30 de ani – eu și prietena mea din parc nu eram încă la școală pe atunci – și, în continuare, mi se pare cea mai mare dovadă de iubire a unui tată pentru fiica lui. Te roagă aia mică ceva, nu contează că e imposibil, te apuci și faci! Azi am aflat că, la fel ca mine, Monica locuiește în continuare în cartier. Până la urmă, de ce am fi plecat – fiecare dintre noi – din locul în care am fost înconjurați de atâta iubire, încă de la început?

Am 25 de ani și învăț de la pisica mea. Oamenii mi-au zis că mă complic când am decis să o adopt. Dar trăiesc singură; uneori vrei să nu-ți auzi ecoul. Venus nu e ca toate pisicile, poate din cauza mea. Ne dăm reciproc lecții de afecțiune. Eu îi zic că o iubesc de câteva ori pe zi și îi pun mai multe bobițe decât ar trebui, ea îmi dă voie să o mângâi și mă umple de serotonină când doarme într-o poziție cute. N-o deranjează absența mea, poate să stea singură câteva zile, dar e vizibil fericită când mă întorc. Nici mie nu mi-e dor teribil de ea, dar îi simt lipsa. Se uită pe geam la oamenii și câinii care trec pe alee, așa că a devenit o activitate în echipă. Suntem noi două și o garsonieră roz, de la parterul căreia învățăm ce e iubirea sănătoasă.

Mama!, a strigat mama din patul vecin. Și a doua oară: Mama! Prima dată am crezut că visez. M-am ridicat pe marginea patului, ascultând: respirația, viața tot mai lentă din piept. O strigă pe bunica, m-am gândit. M-au invadat toate amintirile din cea mai fericită copilărie de pe pământ. Noi, cinci, pe o alee din Cluj: părinții, fratele meu și bunica, o doamnă blândă și elegantă, de viță nobilă și cu umor fin. M-am apropiat să văd dacă mama mai respiră sau a trecut deja dincolo, la bunica. Este ceva sfâșietor și înălțător totodată să stai la capul mamei și să fii martor la ultimul ei strigăt, din ultima ei noapte pe pământ. Mama!  În cel mai negru întuneric, trei generații ne-am reunit la granița dintre lumi: aici și dincolo, aproape și dureros de departe, rupte din timp.  

Când ea a venit la primul date cu trei caserole de mâncare, m-am gândit că vrea să le lase la vreo rudă care ne e în drum, iar noi ne putem bucura apoi de un brunch în cafeneaua pe care o alesesem special, dar de unde, erau toate pentru mine! “Ce drăguț!”, mi-am zis, apoi m-am gândit că poate trebuia să aduc și eu ceva, deși tocmai aterizasem de pe alt continent. Am devorat ospitalitatea locală – spring rolls, salată verde și tăiței cu creveți – printre conversații purtate în trei: noi doi și prietenul nostru, Google Translate. Toropeala din Saigon te dă peste cap și după o lună, și după o viață, așa că ne-am plimbat adăpostindu-ne în toate umbrele sub care puteam umbla și ne-am răcorit cu toate sucurile de mango pe care le puteam găsi. După ce m-a lăsat la hotel, am început să nu mă simt prea bine, iar a doua zi au venit toate trei la pachet: toxiinfecție alimentară, insolație și covid.

Terapia mi-a adus multe lucruri bune. Decizia de a-i adopta pe Makise și Thorfinn – după ce-am auzit toată copilăria că nu pot să am grijă de mine, d-apoi de niște pisoi – a fost unul dintre ele. M-au transformat dintr-un om al proiectelor mari într-unul care își face mereu timp pentru 10 minute de periat, joacă sau lâncezit în trei, fără distragerea ecranelor. Mi-au dat curaj să accept că probabil am așteptări nerealiste de la alți oameni, pe care nu le am de la ei. Știu ca sunt animale, știu că nu mă vor înțelege dacă țip sau le explic, știu că trebuie să mă înarmez cu multă iubire și răbdare. Iubire și răbdare pe care deseori nu o ofeream celor dragi… cu două picioare. Cu pisoii prin preajmă, am învățat că iubirea poate fi necondiționată. Și că ea există peste tot, doar că nu neapărat în forma pe care ochii noștri sunt antrenați s-o vadă.

La coadă la Mega Image un paznic îl întreabă pe un băiețel care așteaptă cu mama lui: “Pe cine iubești tu cel mai mult?” Vânzătoarea și o altă angajată a magazinului intervin imediat: “Lasă copilul în pace, ce întrebare e asta, pe mama și pe tata!” Copilul nu se grăbește să răspundă. Îmi amintesc că acum mai bine de 40 de ani, când aveam vârsta lui, și eu eram întrebată același lucru. Nu intervenea nimeni cu răspunsul iar eu nu mă grăbeam să-l dau pentru că nu ar fi fost “pe mama si pe tata”. Cel mai mult o iubeam pe ea, cea care m-a învățat să citesc, deși făcuse o singură clasă și citea pe litere, cea care mă ducea zilnic la grădiniță, șontâc-șontâc, după ce se chinuia să mă trezească și să mă îmbrace, iar eu – speriată de somnul de prânz și de gălăgia grădiniței – ziceam, abia în fața ușii: "Mamaie, azi nu mergem la grădiniță!" Atunci ea protesta, mai mult de formă: "Păi bine fa, de ce mă lăsași să te îmbrac și să ajungem aici?" Apoi porneam înapoi spre casă pentru încă o zi măreață împreună.

Știam de la Adi că mamă-sa nu prea e de acord cu relația noastră: „Te-a văzut că ți-ai luat palton nou! Până acum n-avea treaba cu tine!” De înțeles. Fecioră-su suferise o leacă din cauza refuzurilor mele repetate. Se strânseseră toate rubedeniile, ca la circ, să ne cunoaștem, și au început să comenteze: - Nu că zic, da' patru ani diferență... Se simte. Cel puțin la vârsta asta. Dacă erai tu mai mare era altceva! - Și până la urmă ce atâta grabă?! - Anu' ăsta avem 5 nunți. Și dacă vrem, nu mai avem de unde! - Mamă, tu știi că ești mila me'. Puteți să vă luați, n-am nimic împotrivă, da' tu tre' să rămâi aici în casă! Sângele îmi clocotea: să râd? Să plâng? Adi mă ținea liniștitor de mână. Când au isprăvit, s-a ridicat domol: - Pe 21 octombrie avem nuntă. Dacă vreți să veniți, bine.

Mi-a scris pe o fereastră albastră de chat că îi place Raymond Carver. Nu-l știam, așa că am dat rapid o căutare, am găsit o carte la Cărturești și am comandat-o prin Glovo. Aveam unghiile date cu oja mea preferată, Black Cherry Chutney, când mi-am făcut poză cu „Catedrala” lui Carver. I-am trimis-o mândră, să vadă ce citesc. A fost impresionat. Mai ales că mi-am comandat cartea așa rapid, apoi de culoarea unghiilor. Și, evident, că i-am urmat recomandarea de proză scurtă. Poate nu neapărat în ordinea asta. Am citit-o pe nerăsuflate. Ne-am mai scris de multe ori pe fereastra albastră de chat. Diverse. Intime. Secrete. Duios și haios. Am trântit și mouse-ul de câteva ori. Când ne-am întâlnit pentru prima dată s-a luminat cerul. Era o zi de aprilie la Sinaia, iar eu purtam o fustă verde. M-a privit timp de trei minute din ușa restaurantului, apoi a intrat. Acum suntem o bibliotecă împreună.

Aveau 13 ani, o iubea mocnit. Ea îi scria cu întrebări la matematică, iar el o ajuta. Apoi și-a făcut curaj: a invitat-o în oraș, la înghețată. S-au plimbat, nu s-au atins. După vacanță, îi aducea mici suveniruri din România, alese chiar de el cu grijă, iar ea le primea bucuroasă, zâmbind. Odată, i-a adus și ea un talisman. El și l-a atârnat de ghiozdan și-l purta zilnic. O aștepta cu orele pe Skype, stoic, plin de speranță, când ea îi promitea că vine. O aștepta uneori diminețile în fața școlii, la rastelul pentru biciclete, ca să urce împreună spre clasă. Se salutau, nu se atingeau. Apoi a sunat telefonul.

— Trebuie să vorbim, m-a avertizat sobru tatăl ei. Lara se simte hărțuită de fiul dumneavoastră. Trebuie să înceteze, e deja prea mult.

Aș vrea să fi râs. Dar m-am supus, ca o emigrantă decentă, și i-am frânt fiului meu inima.

Când mama și tata au început să se certe, m-a lovit adevărul că poveștile de dragoste din desene nu seamănă cu povestea lor. Și, deși iubirea lor pentru mine era nemărginită, în timp, a devenit o competiție – pe care o pierdeam toți. Mama a fost mereu înțelegătoare și blândă cu greșelile mele, tata m-a împins mereu să muncesc mai mult și să-mi pun ordine în viață. După vreo 10 ani în care am crescut o dată cu certurile lor, le-am spus că le-ar fi mai bine la distanță. Doar așa am putut să-i văd dincolo de șabloane și să construiesc o relație puternică cu amândoi. Despărțiți fiind, au devenit o echipă mai bună. Mama mă lasă să-mi descopăr singură calea prin trial and error, iar tata mă scoate din belele atunci când o fac. Mama îmi celebrează fiecare pas înainte, tata îmi spune că pot mai mult. După ce-a dispărut opoziția lor, mi-am putut găsi propriul compas interior.