În nopțile reci, iarna, dormeam cu bunica. Îmi încălzea, pe sub plapuma cusută chiar de ea, picioarele de copil între ale ei, ocrotindu-mă cu trupul său cald și moale de bunică. Ne trezeam și pălăvrăgeam verzi și uscate, eram ca două prietene care uită că ar trebui să mai și doarmă. Făceam haz de necaz când bunica nu reușea să doarmă din cauza grijilor de peste zi, transformate în insomnii nocturne, când o prindeau zorile încă trează. Avea însă o energie pe care nu știu nici azi de unde o lua, la cât de puțin dormea. Treburile casnice nu se terminau niciodată. Găteam des împreună, de la ea știu cele mai gustoase rețete. Atunci când le pregătesc, simt că bunica e lângă mine în bucătărie, dându-mi ultimele sfaturi. Acum bunica nu mai e, dar amintirea ei îmi dă toată puterea ca să pot fi un om bun la fel ca ea.

Am descoperit gardul acela făcând zilnic o oră cu autobuzul. Vopsit de mână, în romburi maro și galbene, simetrice, cumva naive, l-am urât de la început. Era totuși hipnotizant, îl priveam de fiecare dată. După un timp, însă, m-am îndrăgostit. Nu m-a mai preocupat ce văd pe geam. Drumul cu autobuzul a devenit timp de rememorare a celor întâmplate peste zi: el a zis, eu am zis. Mă revăd zâmbind, aeriană, până îmi cad ochii din nou pe romburi. „De ce, mă gândesc, atâta grijă?” Dintr-o dată, înțeleg că din iubire apăruseră acolo. Vedeam o intenție, un preaplin – ca atunci când, iubind, nici nu mai contează dacă și celălalt te iubește. Cred că atunci am simțit că din iubire poți face gesturi anodine, cum e să pictezi niște romburi pe un gard, și să o faci cu tot sufletul tău. A fost ca o conectare la iubirea aia mare care ne poartă pe toți.

Mă plimb prin centrul Brașovului. La Piața Unirii dau să traversez, dar mă opresc chiar când se face verde, doar ca să îi privesc: un domn, pentru care vârsta înaintată nu pare deloc un impediment, se apleacă ușor și îi sărută mâna unei doamne, doamna lui. Își ridică ochii spre chipul din fața sa până buzele-i ajung la nivelul buzelor ei. O sărută și ea nu pare deloc surprinsă. Se mai face de vreo trei ori verde până să mă dezmeticesc și să traversez. Sunt încă blocată în visul ăsta în care mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani, sărutată îndelung de un domn care m-a suportat atâția ani cu tot cu firea mea dificilă; mă văd îmblânzită de soțul meu cărunt și blând, până când timpul ne ia de mână pe amândoi și ne trimite undeva mai in urmă. După ce traversez, mai arunc o ultimă privire înspre bunicii pe care eu nu îi mai am, mângâiați de un soare tomnatic care se bucură și el, fără să pună întrebări...

Suntem toți trei în mașină și mergem spre Brașov, la Mama Geta, ca-n fiecare weekend. Stau în spate, călare între scaune, ca să nu-mi scape nimic. În mod normal, aș fi dormit buștean pe banchetă, supărată că nu am rămas acasă cu mama. Dar acum ești și tu cu noi și asta schimbă tot. Îți prinzi părul încâlcit și lung, decolorat de soare, într-un coc dezordonat. Ai brațele subțiri, feminine și porți o geacă de piele peste maioul cu floricele. Îl iei peste picior pe tata și râzi cu poftă. Amestecul de rebeliune și feminitate mă fascinează. Nu contează cât de lung ai părul, important e cât și cum gândești, strigăm cât ne țin vocile și pentru câteva ore îmi dau voie să fiu așa cum sunt. Chiar și acum, când mă copleșesc nesiguranțele, aud clinchetul vesel al vocii tale: „Tzontzoooo, cât ești de mișto!” Nu înțelegeam atunci, dar acum știu că mi-ai lăsat cel mai de preț cadou: fix ce aveam nevoie, permisiunea de a trăi autentic și liber.

„Cum spui te iubesc?”

„Rakastan sinua.”

„Rakastan sinua” – ți-am zis prima dată când vacanța mea în Finlanda se terminase. Stătusem 2 săptămâni cu tine și familia ta. A fost prima dată când am simțit cum e să fii adevărat. Să fii cu bune și cu rele și să fii acceptat.

2 ani mai târziu, cu toate eforturile de a păstra legătura, aproape uitaseși de ziua mea. M-ai sunat la 12 noaptea, eram cu prietenii și n-am răspuns. Te-am sunat înapoi și nu ai răspuns. Nu ai mai răspuns niciodată.

În noptieră încă țin caietul tău cu rețete și desene. Acum câțiva ani am scris în el un set de poezii pe care l-am numit 'Letters'. Un fel de cadou. 29 de poezii pentru 29 de ani ai tăi. Mă gândeam că o să ți-l trimit și vei descoperi cum mă simt. Nu l-am mai trimis și nu am mai vorbit vreodată. Acum simt că te-am îngropat în mine, nu mai exiști decât în amintiri și nu mai plâng decât când ascult 'The night we met' de la Lord Huron.

Miroase a mare, nisip și pește. Servesc clienții îmbrăcată într-o rochie lungă, aurie, ca o bucată de țărm grecesc. Plimb un platou imens cu fructe de mare pe care îl prezint la fiecare masă. Am învățat termenii de specialitate ca matricile pentru BAC: forțat, fără să le atribui vreun sens, de parcă ar fi o memorie externă rațiunii mele. Ajung la un domn care se uită peste ochelari la un telefon foarte vechi. Încep să-i recit platoul. El ascultă cu atenție până la final, după care zice cu aerul unui om convins că a luat decizia corectă: „O caracatiță și un vin roșu”. La sfârșit, când îi aduc nota, se uită la mine de parcă tocmai și-ar fi dat seama că ne știm de-o viață și mă întreabă dacă vreau să fug cu el în lume: „Acolo, în lumea largă, vei afla tot ce-ți poate oferi această viață!” Îi mulțumesc frumos, dar din păcate trebuie să refuz. “Să îți cumperi cărți. Să cunoști viața”, zice el, și-mi lasă un bacșiș generos pe masă.

Acum. Aici. Îți scriu iar din inimă. Te aleg din nou, cu lumină și umbre. Ca atunci când vizionam la Eforie un film alb-negru SF în care artistul picta feroce și nud și tu m-ai întrebat șoptit la ureche dacă eu scriu goală în mica mea garsonieră. Și m-am lichefiat la gândul că, în sfârșit, lângă mine respiră un bărbat interesat de cum ucid paginile albe. În memoria mea, iubirea ta se mișcă lent și languros ca o pisică, se dezvoltă ca un poem ce se scrie pe piele și se întreține cu gesturi delicate ale unui timp rotund de fericire. Tăcerea este mai aproape de felul tău de a trăi, dar îmi spui frecvent: Suntem bine. Te iubesc. Și este suficient. Azi. Acum. Aici.

„Fă-mi un cerc din linii drepte!”, i-a spus fetița roșcată, cea mai frumoasă din câte văzusem până atunci, tatălui ei. El nu a stat pe gânduri: s-a aplecat, a luat creta de pe asfalt și a început să deseneze linii atât de mici, ca niște puncte. După câteva minute, cercul era gata și Monica bătea din palme fericită. Păstrez amintirea asta de mai bine de 30 de ani – eu și prietena mea din parc nu eram încă la școală pe atunci – și, în continuare, mi se pare cea mai mare dovadă de iubire a unui tată pentru fiica lui. Te roagă aia mică ceva, nu contează că e imposibil, te apuci și faci! Azi am aflat că, la fel ca mine, Monica locuiește în continuare în cartier. Până la urmă, de ce am fi plecat – fiecare dintre noi – din locul în care am fost înconjurați de atâta iubire, încă de la început?

Spuneai ca mă iubești cel mai mult de pe Pământ, dar eu simțeam doar frică; erai ca un balaur când trânteai poarta și urlai, iar mama mă şâşâia să tac din gură. Apoi n-am mai știut de tine cu zecile de ani, până când alcoolul ți-a scurs și ultima picătură de viață, ce paradox, în loc sa te umple te golește. Am asistat la ultimele tale luni cu un nod în gât. Ceea ce trebuia sa fie dragoste de tată a fost un dor continuu, o frică și gândul obsedant „ce-ar fi fost dacă”. Nu vom ști niciodată.

Am 25 de ani și învăț de la pisica mea. Oamenii mi-au zis că mă complic când am decis să o adopt. Dar trăiesc singură; uneori vrei să nu-ți auzi ecoul. Venus nu e ca toate pisicile, poate din cauza mea. Ne dăm reciproc lecții de afecțiune. Eu îi zic că o iubesc de câteva ori pe zi și îi pun mai multe bobițe decât ar trebui, ea îmi dă voie să o mângâi și mă umple de serotonină când doarme într-o poziție cute. N-o deranjează absența mea, poate să stea singură câteva zile, dar e vizibil fericită când mă întorc. Nici mie nu mi-e dor teribil de ea, dar îi simt lipsa. Se uită pe geam la oamenii și câinii care trec pe alee, așa că a devenit o activitate în echipă. Suntem noi două și o garsonieră roz, de la parterul căreia învățăm ce e iubirea sănătoasă.