Așa îi spusesem de când îl cunoscusem la Prefectură la coada la care stăteam, eu pentru permisul franțuzesc, el pentru titlul de sejur. Nu pot nici acum să pronunț în întregime, numele lui lung și cu multe consoane. Nu mi-a păsat. M-am dus cu el după aia la cafeaua la care m-a invitat. Nu a contat că vorbea stâlcit franceza. Nici că avea 20 de ani mai puțin. Nu a contat nimic, doar golul din stomac. Nu am vrut să cred că începuse să-mi placă de el. Mă gândeam că sunt doar un moft care-i măgulea orgoliul. Când mi-a cerut numărul de telefon, i l-am dat cu o bucurie pe care nu avea cum sa nu o observe. Mi-a scris a doua zi, când credeam că uitase. M-a invitat în parc. Înfloriseră copacii. Reținuse că primăvara e anotimpul meu preferat și mi-a spus asta. M-am topit. Și m-am dus. Când mă îndrăgostisem de Minu? Dar oare mă îndrăgostisem? Nu știu. De data asta e altfel: limbă, origine, vârstă, culoare.