Am visat-o pe verișoara mea înainte să se nască. Era blondă cu ochi albaștri, în brațele mătușii mele. Șapte ani mai târziu, o fetiță cu păr șaten și ochi căprui mă ia cu ea la colindat, îmi povestește despre copiii de la grădiniță și eu o învăț scheme de badminton. Ca să adoarmă, mă roagă să-i citesc psalmi de pe telefon și să-i spun basme. Ne vedem mai rar decât aș vrea, dar așa e viața. Unele dintre cele mai frumoase amintiri sunt cu ea. Să ne dăm de-a dura pe deal. Să îmi povestească despre pop it cu prietena ei. Și e unul dintre oamenii mei preferați. Îl protejează pe câinele ei mic și galben de bunica care i-a pus gând rău. Vrea neapărat să-i facă un cadou surpriza prietenei fratelui meu. Se rostogolește în somn până ajunge cu picioarele pe pernă și mă roagă s-o iert dacă m-a supărat cu ceva.

Știam de la Adi că mamă-sa nu prea e de acord cu relația noastră: „Te-a văzut că ți-ai luat palton nou! Până acum n-avea treaba cu tine!” De înțeles. Fecioră-su suferise o leacă din cauza refuzurilor mele repetate. Se strânseseră toate rubedeniile, ca la circ, să ne cunoaștem, și au început să comenteze: - Nu că zic, da' patru ani diferență... Se simte. Cel puțin la vârsta asta. Dacă erai tu mai mare era altceva! - Și până la urmă ce atâta grabă?! - Anu' ăsta avem 5 nunți. Și dacă vrem, nu mai avem de unde! - Mamă, tu știi că ești mila me'. Puteți să vă luați, n-am nimic împotrivă, da' tu tre' să rămâi aici în casă! Sângele îmi clocotea: să râd? Să plâng? Adi mă ținea liniștitor de mână. Când au isprăvit, s-a ridicat domol: - Pe 21 octombrie avem nuntă. Dacă vreți să veniți, bine.