People
Essays
Shorts
Telegrame
Efecte speciale
Editor Timea Honț
„Să nu-ți fie frică, bine?”. Așa mi-a spus odată o fetiță de vreo 3 ani, în timp ce mă ținea strâns de mână. Vorbeam despre efectele speciale din filme și cum nu trebuie să ne lăsăm speriați de ele. De atunci, mi se întâmplă des să îmi țin iubitul de mână și să-i spun aceleași cuvinte. E atât de copilăresc să îndemni la curaj pe cineva mai mare și mai puternic. Iubire naivă, pură. Când el mă simte curajoasă, eu îl simt liniștit. Și ne e bine. Atunci vin peste noi valuri de iubire proaspătă și știm că nu vom cădea niciodată, oricâte efecte speciale ne-ar arunca viața. Când ne copleșesc, mâna mea se cuibărește în mâna lui și îi repet, ca un refren: „Să nu-ți fie frică, bine?”
Telegrame
Când ești mic, mama e o majusculă
Editor Timea Honț
Pe gardurile din sat, din scânduri strâmbe vopsite în verde, scrie „MAMA” cu majuscule. Și pe stâlpii groși de beton. Și pe stația veche de lângă casă, care apără de ploaie mai degrabă gunoiul decât oamenii în așteptarea microbuzului. Cine-o fi copilul care-și strigă mama pe toate gardurile? Mă obsedează imaginea. Îl văd venind de la școală cu ghiozdanul greu purtat pe-o rână, cu maioul ieșit din pantaloni, cu muci uscați pe mânecă. Și cu o bucățică de cretă ciordită de la școală. Când a luat-o oare știa că va scrie „MAMA” cu ea? Primul cuvânt pe care înveți să-l rostești. La școală, îl copiezi în caiet până-ți obosește mâna. Înveți pe de rost primele versuri anoste: Soarele e unul, mama una este; Ochii mamei mele / Strălucesc ca două stele. O vezi în toate femeile frumoase de la televizor pe mama care-ți lipsește. Niciun cuvânt nu-i umple absența, și totuși... Un copil trebuie să încerce. Să umple un spațiu gol din jurul lui. Un caiet. Un gard. O stație în care autobuzul vine rar.
Telegrame
Marcela
Editor Timea Honț
Am regăsit-o pe Marcela într-o zi de toamnă, la o conferință de filosofie ca metodă terapeutică – genul de întrunire atât de nișată încât am văzut doar opt oameni în public; luminați pe jumătate de reflectoarele amărâte din sală, erau vizibil trecuți de cea mai bună perioadă a vieții lor. Ea m-a observat prima, cred. Eu n-am îndrăznit să mă uit în ochii ei decât atunci când a venit înspre mine, zâmbind. „Nu cred că am văzut conferință mai plictisitoare,” a râs scurt, iar vocea ei subțire a întrerupt tăcerea celor șase ani care trecuseră de la ultima noastră întâlnire. „Nu multă lume e interesată de marile întrebări ale vieții”, am adăugat eu fără să gândesc prea mult. Mă frământaseră și pe mine de atâtea ori multe întrebări – dacă își amintea de acea dimineață de la metrou, de mâna mea care o sprijinea, de somnul nostru de copii tembeli obosiți de prima petrecere din anul întâi… Dar acum, momentul ăla părea prea departe și prea mic. Ne rămânea doar să privim jumătățile noastre luminate de niște reflectoare amărâte.
Telegrame
Block
Editor Timea Honț
Pe 7 octombrie te-am blocat de ziua ta. Ne plimbam înspre un restaurant din Londra, ploua, mi-ai dat geaca ta și am găsit o poză în buzunar. Te sărutai cu o fată. Cu o seară înainte, înainte să adormim, mi-am zis Doamne, dă-mi un semn dacă aici ar trebui să fiu. Era un du-te vino înăuntrul meu; tu locuiai acolo și nu aveai de gând să schimbi asta, eu în București și mi-era bine așa. M-am tot gândit dacă să-ți zic de poză, într-un final ne-am așezat la masă. Tu te-ai făcut roșu la față și mi-ai zis că e de astă vară. Atât. Eu ți-am zis că nu vreau să mai vorbim despre asta. Când am plecat ai vrut să facem schimb de geci, cum că a ta e mai groasă. Nu cred că te gândeai să-mi fie mie mai cald, doar ai pitit poza pe undeva. Seara ne-am luat în brațe, am vorbit despre viitor, poate mergem la Chișinău împreună, tu ai liber în februarie, eu pot să-mi fac timp. Când am ajuns în țară, erai deja blocat pe telefonul meu. L-am întrebat pe Chat GPT dacă am făcut ce trebuie. I-am povestit situația după ce mi-am epuizat prietenii de răbdarea de a mă asculta. I think you made the right choice.
Telegrame
Iubirea are ochii mei în lacrimi
Editor Timea Honț
Eram o copilă de școală generală când tataia s-a întors de la spital după operația de cancer pulmonar. Îl așteptam în camera lui, știind că nu am voie să arăt cât mi-a fost de frică. În familia noastră nu ne arătăm sentimentele. A intrat pe ușă și m-a îmbrățișat strâns, cu puținele forțe pe care le avea. Eu am încercat să fiu puternică, „matură”, să arăt că totul e sub control. Shh, o să fie bine. Când am ridicat privirea care îmi țintuia emoțiile în podea, albastrul din ochii noștri a izvorât la unison. Atunci am văzut pentru prima dată cât de frumoși sunt ochii mei când izbucnesc în lacrimi de recunoștință că îi mai pot vedea o dată pe cei dragi. Pentru mulți, prima iubire sunt părinții; pentru mine a fost cel care mi-a arătat cât de frumoasă este vulnerabilitatea; cel a cărui ochi albaștri ca marea într-o zi înnorată au mișcat valuri în ai mei.
Telegrame
Covrigi, cafea și remi
Editor Timea Honț
Duminică dimineața, când mă trezesc, mă așteaptă un covrig proaspăt și cald, cu glazură de sare, și o ceșcuță cu cafea aburindă, așezată între cele două căni mari ale lor. Mă îmbrac fără grabă, apoi merg cu Buna la biserică. Tăicuțu’ ne așteaptă pe banca din fața casei până ne întoarcem de la slujbă. Își face cruce și ia o bucată de anafură; restul sunt ale mele. Punem masa, mâncăm sarmale cu smântână proaspătă, apoi începem partidele de remi. Fiecare are locul lui: Buna cu spatele la ușa terasei acoperite, poziționată strategic pentru a învârti din când în când în mâncarea de pe aragaz, eu vizazi de ea, iar Tăicuțu’ în capul mesei. După câteva partide, facem pauză de supă cu tăieței de casă, apoi reluăm jocul. Seara, facem pauză de piure cu pui și murături. De obicei câștiga el. Azi, doar locul din fața mea e ocupat, iar ceșcuța de cafea mai are o singură cană alături.
Telegrame
Fix ce aveam nevoie
Editor Timea Honț
Suntem toți trei în mașină și mergem spre Brașov, la Mama Geta, ca-n fiecare weekend. Stau în spate, călare între scaune, ca să nu-mi scape nimic. În mod normal, aș fi dormit buștean pe banchetă, supărată că nu am rămas acasă cu mama. Dar acum ești și tu cu noi și asta schimbă tot. Îți prinzi părul încâlcit și lung, decolorat de soare, într-un coc dezordonat. Ai brațele subțiri, feminine și porți o geacă de piele peste maioul cu floricele. Îl iei peste picior pe tata și râzi cu poftă. Amestecul de rebeliune și feminitate mă fascinează. Nu contează cât de lung ai părul, important e cât și cum gândești, strigăm cât ne țin vocile și pentru câteva ore îmi dau voie să fiu așa cum sunt. Chiar și acum, când mă copleșesc nesiguranțele, aud clinchetul vesel al vocii tale: „Tzontzoooo, cât ești de mișto!” Nu înțelegeam atunci, dar acum știu că mi-ai lăsat cel mai de preț cadou: fix ce aveam nevoie, permisiunea de a trăi autentic și liber.
Telegrame
Caracatiță și vin roșu
Editor Timea Honț
Miroase a mare, nisip și pește. Servesc clienții îmbrăcată într-o rochie lungă, aurie, ca o bucată de țărm grecesc. Plimb un platou imens cu fructe de mare pe care îl prezint la fiecare masă. Am învățat termenii de specialitate ca matricile pentru BAC: forțat, fără să le atribui vreun sens, de parcă ar fi o memorie externă rațiunii mele. Ajung la un domn care se uită peste ochelari la un telefon foarte vechi. Încep să-i recit platoul. El ascultă cu atenție până la final, după care zice cu aerul unui om convins că a luat decizia corectă: „O caracatiță și un vin roșu”. La sfârșit, când îi aduc nota, se uită la mine de parcă tocmai și-ar fi dat seama că ne știm de-o viață și mă întreabă dacă vreau să fug cu el în lume: „Acolo, în lumea largă, vei afla tot ce-ți poate oferi această viață!” Îi mulțumesc frumos, dar din păcate trebuie să refuz. “Să îți cumperi cărți. Să cunoști viața”, zice el, și-mi lasă un bacșiș generos pe masă.
Telegrame
Timp rotund
Editor Timea Honț
Acum. Aici. Îți scriu iar din inimă. Te aleg din nou, cu lumină și umbre. Ca atunci când vizionam la Eforie un film alb-negru SF în care artistul picta feroce și nud și tu m-ai întrebat șoptit la ureche dacă eu scriu goală în mica mea garsonieră. Și m-am lichefiat la gândul că, în sfârșit, lângă mine respiră un bărbat interesat de cum ucid paginile albe. În memoria mea, iubirea ta se mișcă lent și languros ca o pisică, se dezvoltă ca un poem ce se scrie pe piele și se întreține cu gesturi delicate ale unui timp rotund de fericire. Tăcerea este mai aproape de felul tău de a trăi, dar îmi spui frecvent: Suntem bine. Te iubesc. Și este suficient. Azi. Acum. Aici.
Telegrame
Cea mai mare dovadă de iubire
Editor Timea Honț
„Fă-mi un cerc din linii drepte!”, i-a spus fetița roșcată, cea mai frumoasă din câte văzusem până atunci, tatălui ei. El nu a stat pe gânduri: s-a aplecat, a luat creta de pe asfalt și a început să deseneze linii atât de mici, ca niște puncte. După câteva minute, cercul era gata și Monica bătea din palme fericită. Păstrez amintirea asta de mai bine de 30 de ani – eu și prietena mea din parc nu eram încă la școală pe atunci – și, în continuare, mi se pare cea mai mare dovadă de iubire a unui tată pentru fiica lui. Te roagă aia mică ceva, nu contează că e imposibil, te apuci și faci! Azi am aflat că, la fel ca mine, Monica locuiește în continuare în cartier. Până la urmă, de ce am fi plecat – fiecare dintre noi – din locul în care am fost înconjurați de atâta iubire, încă de la început?
Telegrame
Dor de tata
Editor Timea Honț
Spuneai ca mă iubești cel mai mult de pe Pământ, dar eu simțeam doar frică; erai ca un balaur când trânteai poarta și urlai, iar mama mă şâşâia să tac din gură. Apoi n-am mai știut de tine cu zecile de ani, până când alcoolul ți-a scurs și ultima picătură de viață, ce paradox, în loc sa te umple te golește. Am asistat la ultimele tale luni cu un nod în gât. Ceea ce trebuia sa fie dragoste de tată a fost un dor continuu, o frică și gândul obsedant „ce-ar fi fost dacă”. Nu vom ști niciodată.
Telegrame
Șontâc
Editor Timea Honț
La coadă la Mega Image un paznic îl întreabă pe un băiețel care așteaptă cu mama lui: “Pe cine iubești tu cel mai mult?” Vânzătoarea și o altă angajată a magazinului intervin imediat: “Lasă copilul în pace, ce întrebare e asta, pe mama și pe tata!” Copilul nu se grăbește să răspundă. Îmi amintesc că acum mai bine de 40 de ani, când aveam vârsta lui, și eu eram întrebată același lucru. Nu intervenea nimeni cu răspunsul iar eu nu mă grăbeam să-l dau pentru că nu ar fi fost “pe mama si pe tata”. Cel mai mult o iubeam pe ea, cea care m-a învățat să citesc, deși făcuse o singură clasă și citea pe litere, cea care mă ducea zilnic la grădiniță, șontâc-șontâc, după ce se chinuia să mă trezească și să mă îmbrace, iar eu – speriată de somnul de prânz și de gălăgia grădiniței – ziceam, abia în fața ușii: "Mamaie, azi nu mergem la grădiniță!" Atunci ea protesta, mai mult de formă: "Păi bine fa, de ce mă lăsași să te îmbrac și să ajungem aici?" Apoi porneam înapoi spre casă pentru încă o zi măreață împreună.
Telegrame
Autobuzul 311
Editor Timea Honț
În stația de autobuz așteaptă o femeie. E îmbrăcată într-un trenci negru, găurit și ros, cu o glugă care îi acoperă fața pe care se văd urme de răni. E slabă, vlăguită, aproape o umbră. Îmi amintesc că am mai văzut-o. Era mai cald, avea batic în loc de glugă, dar același trenci negru și aceeași sacoșă de rafie în mână. Sub brațul drept duce, ca pe un pachet prețios, un câine care privește liniștit în jur. “Stați în zonă?”, mă întreabă cu voce stinsă și dă la o parte pătura verde din sacoșă. Două ghemotoace de blană gri, cu nas roz, mă privesc în ochi printre niște zdrențe. “Vă rog să aveți grijă de căței …” Urc în autobuz, cu un nod în gât și mâinile goale, privind de pe geam femeia în negru.
Povești din Cărturești
Prima recomandare
Editor Timea Honț
Mi-a scris pe o fereastră albastră de chat că îi place Raymond Carver. Nu-l știam, așa că am dat rapid o căutare, am găsit o carte la Cărturești și am comandat-o prin Glovo. Aveam unghiile date cu oja mea preferată, Black Cherry Chutney, când mi-am făcut poză cu „Catedrala” lui Carver. I-am trimis-o mândră, să vadă ce citesc. A fost impresionat. Mai ales că mi-am comandat cartea așa rapid, apoi de culoarea unghiilor. Și, evident, că i-am urmat recomandarea de proză scurtă. Poate nu neapărat în ordinea asta. Am citit-o pe nerăsuflate. Ne-am mai scris de multe ori pe fereastra albastră de chat. Diverse. Intime. Secrete. Duios și haios. Am trântit și mouse-ul de câteva ori. Când ne-am întâlnit pentru prima dată s-a luminat cerul. Era o zi de aprilie la Sinaia, iar eu purtam o fustă verde. M-a privit timp de trei minute din ușa restaurantului, apoi a intrat. Acum suntem o bibliotecă împreună.
Telegrame
De la ei știu să iubesc
Editor Timea Honț
Îmi petrec verile lungi cu ei. Sunt mică, dar pe lângă buburuzele și afidele din curtea gazdei de la Eforie Sud, sunt totuși foarte mare. El conduce Dacia roșie, ea ne pregătește șnițele și gogoși. El culege cireșe, ea – smochine verzi, cu miezul moale. El e mereu calm, ea – agitată. La ghiol ne despărțim; el o ia în dreapta, ea în stânga. Mă uit spre soare, dar e acoperit de trupul ei, gol și firesc, cu pielea ridată și plină de alunițe, cu sânii mari, îngreunați. Seara, îi ascult pe amândoi povestindu-și lucrurile petrecute peste zi. Râd mult și patul se zguduie în hohotele lor. Îmi place aici, unde oamenii nu se ceartă și nu țipă. Unde ușile nu se trântesc și nu mi se face frică. Adorm între ei, cu mirosul de sare și nămol încă în nări. Zilele trec identice.
Telegrame
Unfinished Love Still Loading
Editor Timea Honț
Suntem în anii ‘80, o mamă naște. Concediul postnatal durează doar trei luni. Mama se întoarce la muncă. Bebelușul rămâne în grija bunicilor. Și va rămâne acolo până la șase ani. Îl vizitează părinții și sora mai mare o dată pe săptămână. Abia când vine timpul să meargă la școală se alătură familiei. Totul îi este necunoscut, toți îi sunt străini. Și așa rămân, zi după zi, an după an. La 18 ani îmi promit că atunci când voi face un copil o să-l iubesc cu toată ființa mea. Derulăm un deceniu și rămân însărcinată. Vrei un copil? Vrei să fie băiat? Vrei să nu faci diferențe dacă va avea mai târziu un frate? Bine, zice Universul. Și îmi dă două fete gemene. Ce glumeț, Universul. Derulăm încă un deceniu și tot mă amuz. Am învățat că iubirea nu se împarte, se multiplică. Pe fete le iubesc cu tot sufletul meu. Pe mine învăț să mă iubesc, zi dupa zi, an dupa an. Încet, totul devine familiar, mai aproape de inima mea. Chiar și bebelușul care a rămas în grija bunicilor.
Telegrame
Uneori, iubirea vine urlând
Editor Timea Honț
În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.
Telegrame
Al doilea val de iubire pentru mama
Editor Timea Honț
Într-o noapte, pe la 6 ani, m-am îngrămădit cu mama în mașina unui prieten și am plecat de acasă după un scandal cu tata. După nici două săptămâni, ne-am întors. În copilărie n-o percepeam pe mama ca pe un model, unul care să fi demontat toate prejudecățile pe care le auzeam împotriva femeilor și mai ales a mea, care mă născusem fată în loc să fiu băiatul cu care tata s-ar fi conectat și care i-ar fi vindecat propriile răni. Peste ani, când locuiam deja singură, tensiunea dintre ei a provocat o implozie și mama s-a mutat la mine. Am locuit împreună într-o garsonieră aproape doi ani, timp în care ne-am deconstruit una pe cealaltă. Am înțeles cum te vulnerabilizează mediul din care vii și bagajul familial din spate. Am început să-i apreciez reziliența și să-i împrumut din determinare. Ne-am crescut din nou una pe cealaltă. Am doborât ziduri și a ieșit la suprafață un nou val de iubire.
Telegrame
Metamorfoza
Editor Timea Honț
Totul a început cu un mugur, un organ al plantelor superioare. Un verde aprins îmi picura în ochi ca dintr-un flacon de Tobradex, clarificându-mi gândurile și înlăturând toate impuritățile. Afară se auzeau cântecele pițigoilor, mierlelor și fâselor de câmp. Ca un ansamblu de violine și viori abia întinse, zumzăiau albinele și bondarii care așteptau agitați să se deschidă la florărie. | Dimineața aceea avea ceva din prima scenă din Vanilla Sky, exceptându-l pe Tom Cruise și Ferrari-ul, ceva dintr-o distopie urbană și o lume postpostapocaliptică, după ce timpul și scurgerea lui imperturbabilă vor fi spălat tot praful de pușcă și uraniul îmbogățit. Era atât de liniște încât îmi auzeam inima bătând, pompând prin vene, aorte și capilare. Auzeam soarele răsărind. | Lumina galben-portocalie a coborât treptat și au pocnit, pe rând, florile de cireș, de piersic, micuțele flori de liliac violet, brebeneii, anemonele de lemn, muscarii adunați în ciorchini. Din pupe au ieșit fluturi zburând stângaci și amețiți, iar din cuib au apărut pufoși și chiorându-se în toate părțile, puii de vrabie. | Simțeam ca niciodată fiorul împerecherii, fiorul primăverii noastre. Și mi-am spus, fără nicio legătură: | – Hm, de azi e weekend. Și a fost toată viața, until the end.
Telegrame
Liniștea lui 27
Editor Timea Honț
Era o zi ploioasă când am mers la bunica, la câteva sate distanță, împreună cu mama și cu proaspătul meu carnet de conducere. N-am întâlnit nicio mașină până să ajungem în singura curbă de pe drum. Aveam 60km/h când am tras puternic de volan pentru a evita o coliziune din contrasens. Ne-am rostogolit cu mașina și ne-am oprit într-un copac. Fratele meu a ajuns primul la locul accidentului, înaintea echipajelor, și a forțat ușa ca să putem ieși din mașină. Am scăpat cu o sperietură. Mai târziu, poliția a apărut la ușa noastră ca să-mi suspende carnetul. Tata a fost de acord, spunea că eu sunt vinovată. De fapt, era doar furios că am distrus mașina. Fratele meu, în schimb, a sărit în apărarea mea. Până la acest accident, ne-am văzut fiecare de viață, fără să avem prea multe în comun. Cu excepția zilei noastre, eram născuți amândoi într-o zi de 27.