Miroase a mare, nisip și pește. Servesc clienții îmbrăcată într-o rochie lungă, aurie, ca o bucată de țărm grecesc. Plimb un platou imens cu fructe de mare pe care îl prezint la fiecare masă. Am învățat termenii de specialitate ca matricile pentru BAC: forțat, fără să le atribui vreun sens, de parcă ar fi o memorie externă rațiunii mele. Ajung la un domn care se uită peste ochelari la un telefon foarte vechi. Încep să-i recit platoul. El ascultă cu atenție până la final, după care zice cu aerul unui om convins că a luat decizia corectă: „O caracatiță și un vin roșu”. La sfârșit, când îi aduc nota, se uită la mine de parcă tocmai și-ar fi dat seama că ne știm de-o viață și mă întreabă dacă vreau să fug cu el în lume: „Acolo, în lumea largă, vei afla tot ce-ți poate oferi această viață!” Îi mulțumesc frumos, dar din păcate trebuie să refuz. “Să îți cumperi cărți. Să cunoști viața”, zice el, și-mi lasă un bacșiș generos pe masă.

Acum. Aici. Îți scriu iar din inimă. Te aleg din nou, cu lumină și umbre. Ca atunci când vizionam la Eforie un film alb-negru SF în care artistul picta feroce și nud și tu m-ai întrebat șoptit la ureche dacă eu scriu goală în mica mea garsonieră. Și m-am lichefiat la gândul că, în sfârșit, lângă mine respiră un bărbat interesat de cum ucid paginile albe. În memoria mea, iubirea ta se mișcă lent și languros ca o pisică, se dezvoltă ca un poem ce se scrie pe piele și se întreține cu gesturi delicate ale unui timp rotund de fericire. Tăcerea este mai aproape de felul tău de a trăi, dar îmi spui frecvent: Suntem bine. Te iubesc. Și este suficient. Azi. Acum. Aici.

„Fă-mi un cerc din linii drepte!”, i-a spus fetița roșcată, cea mai frumoasă din câte văzusem până atunci, tatălui ei. El nu a stat pe gânduri: s-a aplecat, a luat creta de pe asfalt și a început să deseneze linii atât de mici, ca niște puncte. După câteva minute, cercul era gata și Monica bătea din palme fericită. Păstrez amintirea asta de mai bine de 30 de ani – eu și prietena mea din parc nu eram încă la școală pe atunci – și, în continuare, mi se pare cea mai mare dovadă de iubire a unui tată pentru fiica lui. Te roagă aia mică ceva, nu contează că e imposibil, te apuci și faci! Azi am aflat că, la fel ca mine, Monica locuiește în continuare în cartier. Până la urmă, de ce am fi plecat – fiecare dintre noi – din locul în care am fost înconjurați de atâta iubire, încă de la început?

Spuneai ca mă iubești cel mai mult de pe Pământ, dar eu simțeam doar frică; erai ca un balaur când trânteai poarta și urlai, iar mama mă şâşâia să tac din gură. Apoi n-am mai știut de tine cu zecile de ani, până când alcoolul ți-a scurs și ultima picătură de viață, ce paradox, în loc sa te umple te golește. Am asistat la ultimele tale luni cu un nod în gât. Ceea ce trebuia sa fie dragoste de tată a fost un dor continuu, o frică și gândul obsedant „ce-ar fi fost dacă”. Nu vom ști niciodată.

Când ea a venit la primul date cu trei caserole de mâncare, m-am gândit că vrea să le lase la vreo rudă care ne e în drum, iar noi ne putem bucura apoi de un brunch în cafeneaua pe care o alesesem special, dar de unde, erau toate pentru mine! “Ce drăguț!”, mi-am zis, apoi m-am gândit că poate trebuia să aduc și eu ceva, deși tocmai aterizasem de pe alt continent. Am devorat ospitalitatea locală – spring rolls, salată verde și tăiței cu creveți – printre conversații purtate în trei: noi doi și prietenul nostru, Google Translate. Toropeala din Saigon te dă peste cap și după o lună, și după o viață, așa că ne-am plimbat adăpostindu-ne în toate umbrele sub care puteam umbla și ne-am răcorit cu toate sucurile de mango pe care le puteam găsi. După ce m-a lăsat la hotel, am început să nu mă simt prea bine, iar a doua zi au venit toate trei la pachet: toxiinfecție alimentară, insolație și covid.

La coadă la Mega Image un paznic îl întreabă pe un băiețel care așteaptă cu mama lui: “Pe cine iubești tu cel mai mult?” Vânzătoarea și o altă angajată a magazinului intervin imediat: “Lasă copilul în pace, ce întrebare e asta, pe mama și pe tata!” Copilul nu se grăbește să răspundă. Îmi amintesc că acum mai bine de 40 de ani, când aveam vârsta lui, și eu eram întrebată același lucru. Nu intervenea nimeni cu răspunsul iar eu nu mă grăbeam să-l dau pentru că nu ar fi fost “pe mama si pe tata”. Cel mai mult o iubeam pe ea, cea care m-a învățat să citesc, deși făcuse o singură clasă și citea pe litere, cea care mă ducea zilnic la grădiniță, șontâc-șontâc, după ce se chinuia să mă trezească și să mă îmbrace, iar eu – speriată de somnul de prânz și de gălăgia grădiniței – ziceam, abia în fața ușii: "Mamaie, azi nu mergem la grădiniță!" Atunci ea protesta, mai mult de formă: "Păi bine fa, de ce mă lăsași să te îmbrac și să ajungem aici?" Apoi porneam înapoi spre casă pentru încă o zi măreață împreună.

În stația de autobuz așteaptă o femeie. E îmbrăcată într-un trenci negru, găurit și ros, cu o glugă care îi acoperă fața pe care se văd urme de răni. E slabă, vlăguită, aproape o umbră. Îmi amintesc că am mai văzut-o. Era mai cald, avea batic în loc de glugă, dar același trenci negru și aceeași sacoșă de rafie în mână. Sub brațul drept duce, ca pe un pachet prețios, un câine care privește liniștit în jur. “Stați în zonă?”, mă întreabă cu voce stinsă și dă la o parte pătura verde din sacoșă. Două ghemotoace de blană gri, cu nas roz, mă privesc în ochi printre niște zdrențe. “Vă rog să aveți grijă de căței …” Urc în autobuz, cu un nod în gât și mâinile goale, privind de pe geam femeia în negru.

Mi-a scris pe o fereastră albastră de chat că îi place Raymond Carver. Nu-l știam, așa că am dat rapid o căutare, am găsit o carte la Cărturești și am comandat-o prin Glovo. Aveam unghiile date cu oja mea preferată, Black Cherry Chutney, când mi-am făcut poză cu „Catedrala” lui Carver. I-am trimis-o mândră, să vadă ce citesc. A fost impresionat. Mai ales că mi-am comandat cartea așa rapid, apoi de culoarea unghiilor. Și, evident, că i-am urmat recomandarea de proză scurtă. Poate nu neapărat în ordinea asta. Am citit-o pe nerăsuflate. Ne-am mai scris de multe ori pe fereastra albastră de chat. Diverse. Intime. Secrete. Duios și haios. Am trântit și mouse-ul de câteva ori. Când ne-am întâlnit pentru prima dată s-a luminat cerul. Era o zi de aprilie la Sinaia, iar eu purtam o fustă verde. M-a privit timp de trei minute din ușa restaurantului, apoi a intrat. Acum suntem o bibliotecă împreună.

Îmi petrec verile lungi cu ei. Sunt mică, dar pe lângă buburuzele și afidele din curtea gazdei de la Eforie Sud, sunt totuși foarte mare. El conduce Dacia roșie, ea ne pregătește șnițele și gogoși. El culege cireșe, ea – smochine verzi, cu miezul moale. El e mereu calm, ea – agitată. La ghiol ne despărțim; el o ia în dreapta, ea în stânga. Mă uit spre soare, dar e acoperit de trupul ei, gol și firesc, cu pielea ridată și plină de alunițe, cu sânii mari, îngreunați. Seara, îi ascult pe amândoi povestindu-și lucrurile petrecute peste zi. Râd mult și patul se zguduie în hohotele lor. Îmi place aici, unde oamenii nu se ceartă și nu țipă. Unde ușile nu se trântesc și nu mi se face frică. Adorm între ei, cu mirosul de sare și nămol încă în nări. Zilele trec identice. 

Suntem în anii ‘80, o mamă naște. Concediul postnatal durează doar trei luni. Mama se întoarce la muncă. Bebelușul rămâne în grija bunicilor. Și va rămâne acolo până la șase ani. Îl vizitează părinții și sora mai mare o dată pe săptămână. Abia când vine timpul să meargă la școală se alătură familiei. Totul îi este necunoscut, toți îi sunt străini. Și așa rămân, zi după zi, an după an. La 18 ani îmi promit că atunci când voi face un copil o să-l iubesc cu toată ființa mea. Derulăm un deceniu și rămân însărcinată. Vrei un copil? Vrei să fie băiat? Vrei să nu faci diferențe dacă va avea mai târziu un frate? Bine, zice Universul. Și îmi dă două fete gemene. Ce glumeț, Universul. Derulăm încă un deceniu și tot mă amuz. Am învățat că iubirea nu se împarte, se multiplică. Pe fete le iubesc cu tot sufletul meu. Pe mine învăț să mă iubesc, zi dupa zi, an dupa an. Încet, totul devine familiar, mai aproape de inima mea. Chiar și bebelușul care a rămas în grija bunicilor.

În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.

Într-o noapte, pe la 6 ani, m-am îngrămădit cu mama în mașina unui prieten și am plecat de acasă după un scandal cu tata. După nici două săptămâni, ne-am întors. În copilărie n-o percepeam pe mama ca pe un model, unul care să fi demontat toate prejudecățile pe care le auzeam împotriva femeilor și mai ales a mea, care mă născusem fată în loc să fiu băiatul cu care tata s-ar fi conectat și care i-ar fi vindecat propriile răni. Peste ani, când locuiam deja singură, tensiunea dintre ei a provocat o implozie și mama s-a mutat la mine. Am locuit împreună într-o garsonieră aproape doi ani, timp în care ne-am deconstruit una pe cealaltă. Am înțeles cum te vulnerabilizează mediul din care vii și bagajul familial din spate. Am început să-i apreciez reziliența și să-i împrumut din determinare. Ne-am crescut din nou una pe cealaltă. Am doborât ziduri și a ieșit la suprafață un nou val de iubire.

Totul a început cu un mugur, un organ al plantelor superioare. Un verde aprins îmi picura în ochi ca dintr-un flacon de Tobradex, clarificându-mi gândurile și înlăturând toate impuritățile. Afară se auzeau cântecele pițigoilor, mierlelor și fâselor de câmp. Ca un ansamblu de violine și viori abia întinse, zumzăiau albinele și bondarii care așteptau agitați să se deschidă la florărie. | Dimineața aceea avea ceva din prima scenă din Vanilla Sky, exceptându-l pe Tom Cruise și Ferrari-ul, ceva dintr-o distopie urbană și o lume postpostapocaliptică, după ce timpul și scurgerea lui imperturbabilă vor fi spălat tot praful de pușcă și uraniul îmbogățit. Era atât de liniște încât îmi auzeam inima bătând, pompând prin vene, aorte și capilare. Auzeam soarele răsărind. | Lumina galben-portocalie a coborât treptat și au pocnit, pe rând, florile de cireș, de piersic, micuțele flori de liliac violet, brebeneii, anemonele de lemn, muscarii adunați în ciorchini. Din pupe au ieșit fluturi zburând stângaci și amețiți, iar din cuib au apărut pufoși și chiorându-se în toate părțile, puii de vrabie. | Simțeam ca niciodată fiorul împerecherii, fiorul primăverii noastre. Și mi-am spus, fără nicio legătură: | – Hm, de azi e weekend. Și a fost toată viața, until the end.

Era o zi ploioasă când am mers la bunica, la câteva sate distanță, împreună cu mama și cu proaspătul meu carnet de conducere. N-am întâlnit nicio mașină până să ajungem în singura curbă de pe drum. Aveam 60km/h când am tras puternic de volan pentru a evita o coliziune din contrasens. Ne-am rostogolit cu mașina și ne-am oprit într-un copac. Fratele meu a ajuns primul la locul accidentului, înaintea echipajelor, și a forțat ușa ca să putem ieși din mașină. Am scăpat cu o sperietură. Mai târziu, poliția a apărut la ușa noastră ca să-mi suspende carnetul. Tata a fost de acord, spunea că eu sunt vinovată. De fapt, era doar furios că am distrus mașina. Fratele meu, în schimb, a sărit în apărarea mea. Până la acest accident, ne-am văzut fiecare de viață, fără să avem prea multe în comun. Cu excepția zilei noastre, eram născuți amândoi într-o zi de 27.