Știam de la Adi că mamă-sa nu prea e de acord cu relația noastră: „Te-a văzut că ți-ai luat palton nou! Până acum n-avea treaba cu tine!” De înțeles. Fecioră-su suferise o leacă din cauza refuzurilor mele repetate. Se strânseseră toate rubedeniile, ca la circ, să ne cunoaștem, și au început să comenteze: - Nu că zic, da' patru ani diferență... Se simte. Cel puțin la vârsta asta. Dacă erai tu mai mare era altceva! - Și până la urmă ce atâta grabă?! - Anu' ăsta avem 5 nunți. Și dacă vrem, nu mai avem de unde! - Mamă, tu știi că ești mila me'. Puteți să vă luați, n-am nimic împotrivă, da' tu tre' să rămâi aici în casă! Sângele îmi clocotea: să râd? Să plâng? Adi mă ținea liniștitor de mână. Când au isprăvit, s-a ridicat domol: - Pe 21 octombrie avem nuntă. Dacă vreți să veniți, bine.

Eu nu aș fi ales-o niciodată și nici ea nu m-a ales pe mine. A ales-o pe soră-mea, pe o stradă din București. Pe mine m-a cunoscut mai târziu, când mi s-a părut oricum cam urâtă și foarte gălăgioasă. Dar după câteva zile împreună pentru un pet sitting, am plâns când a trebuit s-o dau înapoi. 9 ani mai târziu împart custodia cu stăpâna ei originală, deși are domiciliul permanent la mine. E și mai gălăgioasă, needy și răsfățată, dar acum nu mi se mai pare urâtă, pentru că nu este. Suntem amândouă single, dar ea mă miaună încă de când intru în bloc, iar eu nu o las singură prea mult, pentru că suntem committed celeilalte. Ei nu-i place când plâng pe ea și pleacă, dar eu nu mai dorm și nu mai mănânc niciodată singură.