Când aveam aproape 5 ani, a trebuit să învăț să citesc. Necesitatea asta s-a născut dintr-un fel de neglijență a părinților mei, niște învățători idealiști cu finanțe pe măsura ancorării lor în realitate.

Toată lumea citea în jurul meu. Mama căzuse de mică în patima cărților și datorită ei casa noastră nu a dus lipsă de ele. De la ea ne-am îmbolnăvit pe rând și sora mea, și eu. Sora mea are avantajul de a fi apărut pe pământ cu cinci ani înaintea mea, așa că se scălda cu nonșalanță în râuri de cerneală când eu încă fugeam cu cartea de la unii la alții să mi se citească o poveste nemuritoare.

O vreme, am dus-o bine. O mătușă fascinantă la vorbă și la port (avea egări cu sclipici) a stat o perioadă cu noi, ca să facă mai ușor naveta la școala din satul vecin, unde preda. Cu vreo 15 ani mai mare decât mine, reprezenta acea verigă lipsă între lumea de-acasă și lumea mare, care părea să-mi depășească orice așteptare. Pe ea o rugam să-mi citească încontinuu, poveste după poveste, absorbind istoriile nenumăratelor destine tragice, întâmplări sinistre și povești cu prinți căzuți la pat din dragoste. Fiind o fire pașnică, o rugam să înlocuiască frecventele decapitări cu expresia „i-a dat bomboane”, pe care ea, o interpretă desăvârșită, o intona cât se poate de melodramatic.

Dar a venit ziua când mătușa mea a plecat să caute noi aventuri, dincolo de poveștile din cărțile noastre. Era timpul să găsesc alte voci care să-mi ostoiască pofta de povești. Am alergat de la unii la alții prin casă, dar, așa cum știe orice cititor, în iubirea pentru cărți trebuie să fii puțin egoist, hulpav, să furi toate cuvintele pentru tine, pentru că timpul e scurt și cărțile sunt multe. O vreme, și-au mai făcut milă de mine și mi-au mai citit pe ici, pe colo câte ceva. Dar niciodată nu era de ajuns.

Erau cărți care nu-mi dădeau pace. Biblioteca noastră, adunată cu lăcomie de mama, era ca o creatură vie care ocupa diverse locuri din casă. Corpul principal era în holul cel mare. O mobilă comunistă, surprinzător de frumoasă, devenise nucleul vieții noastre de hârtie. Vitrina, acel loc faimos în care toată lumea trebuia să-și expună averea de sticlă și bibelourile, era pentru noi centrul de interes al camerei. Era plină de cărți (la fel ca astăzi); fiecare raft cuprindea câte două rânduri de volume. Pe vremea când fuma tata, mereu în acel hol cu mochetă galbenă, biblioteca era învăluită într-un fum albăstriu, al cărui miros se unduia, amestecându-se cu cel al cărților, fixându-se pentru totdeauna în mintea mea de om mic.

Într-un alt dulap erau cărțile pentru copii. Se găseau acolo feți-frumoși picați din lacrimi, case luate pe sus de furtună, mănuși burdușite cu animale înfrigurate, funigei lungi cât o zi de vară, fete iscusite, vulpi pofticioase, copii vrăjiți și tot felul de povești care-ți furau inima și ochii, toate deja știute de sora mea. Istețimea ei mă fascina. Cum putea să deschidă orice carte și să știe ce spun șirurile de litere? Avea mișcări experte, tacticoase, era o cunoscătoare a lumilor pe care eu tânjeam să le descopăr. Mai mult de-atât, deja citea cărți în care autorii aveau atât de multe de zis, încât nu mai era loc pentru imagini, poveștile goneau nebunește pe pagini. Așa că sora mea și-a câștigat definitiv și irevocabil locul în panteonul copilăriei mele, devenind, alături de mama, o zeiță a poveștilor nemuritoare. 

N-a durat mult până să găsesc cărțile cu basmele lui Petre Ispirescu. Erau trecute prin nenumărate mâini care lăsaseră tot felul de urme (mama are prea multă încredere în oameni și le împrumută cărți). Lipseau pagini, o copertă nu mai era, iar hârtia se înfoiase, parcă de supărare. Ilustrațiile de acolo erau incredibile; înfricoșătoare, dar superbe, hipnotizante. Una dintre ele mi-a pus capac, cea în care era înfățișată o creatură bizară, uriașă, nepământeană. Dar oare ce putea să fie? M-am îndrăgostit pentru prima oară și, asemenea prințului care iubește chipul văzut doar într-un tablou, am căzut într-o boală sufletească pe care doar cititul o putea vindeca. Trebuia să aflu povestea creaturii fascinante.

Am apucat cartea și mi-am început pelerinajul la cei din casă care nu erau afectați de această neputință. I-am rugat pe rând să-mi citească, dar cine să aibă timp de mine și chef să-și lase treburile, temele, emisiunile sau propriile lecturi? Momentul decisiv a fost când tata, cu ochii la televizor (activitate pe care o împărtășeam deseori), mi-a spus într-un limbaj cât se poate de colorat, care nu poate fi reprodus, să mă duc să învăț să citesc. Ceea ce, aparent, am și făcut.

Nu a fost simplu, alfabetul părea complicat, și literele dezlânate nu aveau sens. Dar nu mai exista cale de întoarcere, trebuia să fac ceva, trăiam momente insuportabile.

Norocul meu a fost că în muntele de cărți din casă exista și mult-iubitul Abecedar, cel vechi, care deja nu se mai folosea în școli. Acesta fusese citit de nenumărate ori cu voce tare de sora mea, cu mine alături. Pentru că admirația mea pentru ea era nesfârșită câtă vreme nu mă alunga de lângă ea, nu e de mirare că am absorbit toate cuvintele pe care le citea din Abecedar.

Lecția de la care a plecat totul a fost Sania („U, u, sania mea!”, pentru cunoscători). Se pare că odată ce înveți pe de rost un text, dacă îți dorești foarte tare, poți învăța literele, căutându-le în restul abecedarului. Și apoi le poți lipi, și din ele ies cuvinte. Sau cel puțin asta cred că s-a întâmplat. Important e că la un moment dat ai mei s-au pomenit că și mezina descifrează texte, fapt inexplicabil, dar preferabil insistențelor de a-i citi (insistențe care, ce-i drept, încetaseră de ceva vreme, odată ce literele au căpătat noimă pentru mine). Mă văzuseră aplecată la măsuța rotundă și veche, dar copiii au tot felul de apucături ciudate. Nu știau că în acele momente eu descoperisem că pe una dintre copertele care mă fascinau scria Iliada, Odiseea, Eneida repovestite pentru copii. 

Să învăț să citesc a fost evenimentul care mi-a conturat copilăria și, mai departe, întreaga viață. Cărțile s-au transformat în forme de iubire, s-au contopit cu acel acasă care există într-un alt tărâm, unul adăpostit într-o coajă de nucă pe care-o poți lua cu tine oriunde, pitind-o prin buzunare ca pe-o inimă care trăiește în afara corpului. Dorința mea de atunci a creat magie, iar pentru un copil magia și iubirea sunt una și aceeași. Când am deschis din nou cartea cu basmul în care era creatura, totul s-a schimbat. Bănuiam deja că în ilustrația cu pricina e un zmeu (un tip foarte conflictual), dar a fost prima dată când am citit singură despre treburile lui neîncheiate cu tot felul de voinici cu dor de ducă. Nu mai eram novice, pătrunsesem, în sfârșit, tainele acestei lumi misterioase.

De la legat litere la furat cărți e un pas mic. Poate „furat” nu e cuvântul potrivit, să-i zicem „salvat”. La scurt timp după ce am epuizat cărțile de copii de acasă, am luat la rând biblioteca satului – mare, atât de mare –, unde lucra cea mai faină bibliotecară. Prima fișă de bibliotecă m-a umplut de-o mândrie care amenința să mă facă să-mi ies din capișonul roz. M-am aventurat și pe la biblioteca școlii mele – mică, atât de mică –, unde mi-ar fi plăcut să fiu lăsată să fac curat și să-i duc tatei toate cărțile rănite la reparat.

Acolo am găsit-o. Ruptă, cu foile zbârlite, mâzgălită și părăsită într-un dulap cu ușile smulse, Extratereștrii de buzunar mai că mă striga s-o iau acasă. Ceea ce am și făcut. Nu știam la ce să mă aștept, dar se pare că deja uitasem prima iubire, cartea cu zmeul, pentru că inima mea a fost iremediabil cucerită de această poveste fantastică despre o fetiță pe nume Ada, poreclită Alintata (pe bună dreptate), scrisă de Alina Nour.

Într-o seară, Ada-Alintata se pomenește cu doi extratereștri de buzunar pe pervaz și de acolo începe o călătorie ca nicio alta, ajungând din greșeală pe o planetă unde domnește Nastur-Vodă cel Sucit, într-un regat unde nimic nu merge bine, din cauză că nimeni nu știe să facă nimic. Plină de personaje colorate cu nume delicioase (Mitru-Pupitru zis și Scrijelitu’), această poveste ingenioasă plină de năstrușnicii și de nasturi fermecați cusuți greșit mi s-a lipit de suflet ca timbrul de scrisoare și a rămas una dintre cele mai fascinante și mai amuzante cărți din viața mea de copil. Am citit-o în repetate rânduri și am decis că n-o pot duce înapoi în gaura cu cărți chinuite. Dar conștiința nu mi-a dat voie să mă prefac pur și simplu că nu mai știu care-i sala cu biblioteca, așa că am decis să zic că am pierdut-o și să-mi asum consecințele. Însă, pentru prima dată în viață, norocul mi-a surâs și, înainte să mărturisesc o jumătate de adevăr, bibliotecara m-a anunțat că mi-a pierdut fișa și că începem alta.

Timpul a trecut, iar odată cu el s-au dus și anii de școală, facultatea și primele joburi, iar peste tot pe unde am viețuit măcar o vreme cărțile au umplut rafturi, biblioteci sau chiar podele (nerecomandabil). Nu mai e nevoie să zic că exemplarul meu din Extratereștrii de buzunar, reparat de tata, colorat de mine și semnat de una dintre prietenele mele din liceu m-a însoțit în fiecare loc în care-am stat. Totodată, e cartea pe care-am vânat-o de cele mai multe ori prin anticariate pentru a o oferi prietenilor și nepoților.

Orice bibliofil sau simplu iubitor de cărți știe că odată ce-ți curge cerneală prin vene, viața ta se va învârti în jurul cărților, al locurilor unde sunt ele și al oamenilor care le iubesc. Vrei să te înconjoare, să te locuiască, vrei să le oferi tuturor, să-ți răsară în urma pașilor, să le dedici ode și nopți, și să le ții în brațe. Cititul mi-a devenit parte din meserie, una în care cărțile se fac, se desfac și se primenesc asemenea unor elevi care pășesc pentru prima dată pe porțile școlii. Redactez și traduc pagini peste pagini, trăiesc în lumea cărților, aceste miracole din celuloză care umplu orice gol și care vindecă orice rană. Pentru că sunt iubire pură.