De-a lungul timpului, mi s-a tot spus că într-o relație, întotdeauna cineva iubește mai mult, iar creierul meu a găsit stofă de concurs în afirmația asta. N-am vrut să fiu eu aia, n-am vrut să iubesc eu mai mult. Cu cât iubești mai mult, cu atât doare mai tare, iar eu mi-am propus să iubesc în doze optime, așa, cât trebuie. Cu ce aveam să mă aleg dacă eram eu aia care iubea mai mult? Cu un apel într-o seară de vară lipicioasă conform căruia „soțul dumneavoastră a avut un accident, e în drum spre spital”? Sau cu „nu-l poți vedea, dar va fi totul bine” care se traduce de fapt în „a murit deja”?. Prima relație în care am iubit mai mult s-a terminat cu mine conducându-l pe tata spre mormânt, iar de atunci iubesc cu grijă.

Am ales, luni de zile, să nu fug de dorul de tine. Te-am iubit. Așa, prezent continuu. Fără să încerc să mă conving că nu mai simt, fără să mă ascund în brațe străine doar ca să uit. Ți-am scris despre ce mai simt aproape seară de seară. Sau când ai trecut întâmplător cu mașina pe lângă mine. Am scris acolo, la notițe, dar n-am trimis nimic. Că n-am scris ca să-ți pară rău, ci ca să rămân eu — sinceră.

Încă nu pot să mă abțin când vine vorba de tine — așa că singura soluție e să plec, cu totul. Să nu-ți mai verific ultimul act de pe WhatsApp, să nu mă mai întreb ce faci, dacă ești bine, să nu mai sper că te gândești la mine. Să nu-ți mai scriu, de azi. De mâine nu pot să mai fiu prima pentru tine. Dar pot să fiu prima pentru mine.

„Unde ai fost toată viața mea?”, mi-a strigat aproape de ureche, suficient de tare cât să-l aud peste muzică. I-am zâmbit scurt, apoi m-am întors spre prietena mea. Am continuat să dansez, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu părea genul de care să te legi. Avea aerul acela de tip sigur pe el, ușor amețit, care aruncă replici în toate direcțiile. Dar era totuși ceva în felul în care rămânea prin preajmă, fără să insiste, uitându-se la mine cu simpatie, care mă făcea să-i mai arunc câte o privire jucăușă.

Când m-am îndreptat spre ieșire, s-a pus în fața mea și m-a sărutat. Fără cuvinte, fără avertisment. Intens, real, amețitor. Lumea mea se oprise.

Apoi s-a desprins, mi-a zâmbit și a plecat. Ca și cum tot momentul acela fusese doar al lui.

„Să nu-ți fie frică, bine?”. Așa mi-a spus odată o fetiță de vreo 3 ani, în timp ce mă ținea strâns de mână. Vorbeam despre efectele speciale din filme și cum nu trebuie să ne lăsăm speriați de ele. De atunci, mi se întâmplă des să îmi țin iubitul de mână și să-i spun aceleași cuvinte. E atât de copilăresc să îndemni la curaj pe cineva mai mare și mai puternic. Iubire naivă, pură. Când el mă simte curajoasă, eu îl simt liniștit. Și ne e bine. Atunci vin peste noi valuri de iubire proaspătă și știm că nu vom cădea niciodată, oricâte efecte speciale ne-ar arunca viața. Când ne copleșesc, mâna mea se cuibărește în mâna lui și îi repet, ca un refren: „Să nu-ți fie frică, bine?”

Pe gardurile din sat, din scânduri strâmbe vopsite în verde, scrie „MAMA” cu majuscule. Și pe stâlpii groși de beton. Și pe stația veche de lângă casă, care apără de ploaie mai degrabă gunoiul decât oamenii în așteptarea microbuzului. Cine-o fi copilul care-și strigă mama pe toate gardurile? Mă obsedează imaginea. Îl văd venind de la școală cu ghiozdanul greu purtat pe-o rână, cu maioul ieșit din pantaloni, cu muci uscați pe mânecă. Și cu o bucățică de cretă ciordită de la școală. Când a luat-o oare știa că va scrie „MAMA” cu ea? Primul cuvânt pe care înveți să-l rostești. La școală, îl copiezi în caiet până-ți obosește mâna. Înveți pe de rost primele versuri anoste: Soarele e unul, mama una este; Ochii mamei mele / Strălucesc ca două stele. O vezi în toate femeile frumoase de la televizor pe mama care-ți lipsește. Niciun cuvânt nu-i umple absența, și totuși... Un copil trebuie să încerce. Să umple un spațiu gol din jurul lui. Un caiet. Un gard. O stație în care autobuzul vine rar. 

Am regăsit-o pe Marcela într-o zi de toamnă, la o conferință de filosofie ca metodă terapeutică – genul de întrunire atât de nișată încât am văzut doar opt oameni în public; luminați pe jumătate de reflectoarele amărâte din sală, erau vizibil trecuți de cea mai bună perioadă a vieții lor. Ea m-a observat prima, cred. Eu n-am îndrăznit să mă uit în ochii ei decât atunci când a venit înspre mine, zâmbind. „Nu cred că am văzut conferință mai plictisitoare,” a râs scurt, iar vocea ei subțire  a întrerupt tăcerea celor șase ani care trecuseră de la ultima noastră întâlnire. „Nu multă lume e interesată de marile întrebări ale vieții”, am adăugat eu fără să gândesc prea mult. Mă frământaseră și pe mine de atâtea ori multe întrebări – dacă își amintea de acea dimineață de la metrou, de mâna mea care o sprijinea, de somnul nostru de copii tembeli obosiți de prima petrecere din anul întâi… Dar acum, momentul ăla părea prea departe și prea mic. Ne rămânea doar să privim jumătățile noastre luminate de niște reflectoare amărâte.

Pe 7 octombrie te-am blocat de ziua ta. Ne plimbam înspre un restaurant din Londra, ploua, mi-ai dat geaca ta și am găsit o poză în buzunar. Te sărutai cu o fată. Cu o seară înainte, înainte să adormim, mi-am zis Doamne, dă-mi un semn dacă aici ar trebui să fiu. Era un du-te vino înăuntrul meu; tu locuiai acolo și nu aveai de gând să schimbi asta, eu în București și mi-era bine așa. M-am tot gândit dacă să-ți zic de poză, într-un final ne-am așezat la masă. Tu te-ai făcut roșu la față și mi-ai zis că e de astă vară. Atât. Eu ți-am zis că nu vreau să mai vorbim despre asta. Când am plecat ai vrut să facem schimb de geci, cum că a ta e mai groasă. Nu cred că te gândeai să-mi fie mie mai cald, doar ai pitit poza pe undeva. Seara ne-am luat în brațe, am vorbit despre viitor, poate mergem la Chișinău împreună, tu ai liber în februarie, eu pot să-mi fac timp. Când am ajuns în țară, erai deja blocat pe telefonul meu. L-am întrebat pe Chat GPT dacă am făcut ce trebuie. I-am povestit situația după ce mi-am epuizat prietenii de răbdarea de a mă asculta. I think you made the right choice.

Eram o copilă de școală generală când tataia s-a întors de la spital după operația de cancer pulmonar. Îl așteptam în camera lui, știind că nu am voie să arăt cât mi-a fost de frică. În familia noastră nu ne arătăm sentimentele. A intrat pe ușă și m-a îmbrățișat strâns, cu puținele forțe pe care le avea. Eu am încercat să fiu puternică, „matură”, să arăt că totul e sub control. Shh, o să fie bine.  Când am ridicat privirea care îmi țintuia emoțiile în podea, albastrul din ochii noștri a izvorât la unison. Atunci am văzut pentru prima dată cât de frumoși sunt ochii mei când izbucnesc în lacrimi de recunoștință că îi mai pot vedea o dată pe cei dragi. Pentru mulți, prima iubire sunt părinții; pentru mine a fost cel care mi-a arătat cât de frumoasă este vulnerabilitatea; cel a cărui ochi albaștri ca marea într-o zi înnorată au mișcat valuri în ai mei.

Nu cred că te-am cunoscut cu adevărat în trecut. Eram prea pierdută în proiecțiile și fricile mele. Dar am înțeles, într-un târziu, că nu e nimeni responsabil să-ți citească gândurile, mai ales când excelezi la a le ascunde, de teamă să nu deranjezi. Mi-ai spus că nu crezi că ai fost iubit „altruist” vreodată, dincolo de iubirea pentru „cum te face celălalt să te simți”. Ăsta e gândul care a rupt ceva în mine. Credeam că sunt îndrăgostită, dar era doar mintea mea încercând să scape de sine. Am făcut pace una cu alta, între timp. Așa am putut să încep să te ascult cu adevărat. E un deliciu și apreciez tot – aproape tot – ce descopăr, ești vulnerabil și sincer. Acum, am renunțat la așteptări. Vreau doar să mă bucur de prezentul cu mine, cu tine și cu noi. Ai prins rădăcini in mine.

M-ai așteptat în parcare la IKEA cu părul prins și o pungă de la Jumbo în mână. Am coborât și m-ai luat în brațe. Vanilie. Miroseai a vanilie.  

— Mergem să luăm roșii, da? ai zis tu, cu ochii negri ațintiți în sufletul meu.  

— Mergem, pentru asta e punga, nu?  

— Da. Râsul tău e terapie.  

Nu, Alex, nu te-ai îndrăgostit.  

Tanti Liza ne-a pus roșii, castraveți și o bucată de slănină direct din afumătoare. Nea Florian a ieșit din pivniță cu o sticlă de vin roșu, făcut din culesul de acum doi ani.  

— Să bei un pahar seara la masă. Și să-i dai și la mândra să guste.  

Era deja trecut de miezul nopții când am oprit la tine în parcare, am deschis portbagajul, ne-am așezat și am privit luminile difuze de la stâlpi, în timp ce eu îmi pătam tricoul cu roșie și tu râdeai cu mine, căci tricoul tău a gustat și el din sticla de vin.  

Ba da, Alex, te-ai îndrăgostit.  

Da’ îți trece cu terapie.