Eram o copilă de școală generală când tataia s-a întors de la spital după operația de cancer pulmonar. Îl așteptam în camera lui, știind că nu am voie să arăt cât mi-a fost de frică. În familia noastră nu ne arătăm sentimentele. A intrat pe ușă și m-a îmbrățișat strâns, cu puținele forțe pe care le avea. Eu am încercat să fiu puternică, „matură”, să arăt că totul e sub control. Shh, o să fie bine.  Când am ridicat privirea care îmi țintuia emoțiile în podea, albastrul din ochii noștri a izvorât la unison. Atunci am văzut pentru prima dată cât de frumoși sunt ochii mei când izbucnesc în lacrimi de recunoștință că îi mai pot vedea o dată pe cei dragi. Pentru mulți, prima iubire sunt părinții; pentru mine a fost cel care mi-a arătat cât de frumoasă este vulnerabilitatea; cel a cărui ochi albaștri ca marea într-o zi înnorată au mișcat valuri în ai mei.

M-ai așteptat în parcare la IKEA cu părul prins și o pungă de la Jumbo în mână. Am coborât și m-ai luat în brațe. Vanilie. Miroseai a vanilie.  

— Mergem să luăm roșii, da? ai zis tu, cu ochii negri ațintiți în sufletul meu.  

— Mergem, pentru asta e punga, nu?  

— Da. Râsul tău e terapie.  

Nu, Alex, nu te-ai îndrăgostit.  

Tanti Liza ne-a pus roșii, castraveți și o bucată de slănină direct din afumătoare. Nea Florian a ieșit din pivniță cu o sticlă de vin roșu, făcut din culesul de acum doi ani.  

— Să bei un pahar seara la masă. Și să-i dai și la mândra să guste.  

Era deja trecut de miezul nopții când am oprit la tine în parcare, am deschis portbagajul, ne-am așezat și am privit luminile difuze de la stâlpi, în timp ce eu îmi pătam tricoul cu roșie și tu râdeai cu mine, căci tricoul tău a gustat și el din sticla de vin.  

Ba da, Alex, te-ai îndrăgostit.  

Da’ îți trece cu terapie.

Duminică dimineața, când mă trezesc, mă așteaptă un covrig proaspăt și cald, cu glazură de sare, și o ceșcuță cu cafea aburindă, așezată între cele două căni mari ale lor. Mă îmbrac fără grabă, apoi merg cu Buna la biserică. Tăicuțu’ ne așteaptă pe banca din fața casei până ne întoarcem de la slujbă. Își face cruce și ia o bucată de anafură; restul sunt ale mele. Punem masa, mâncăm sarmale cu smântână proaspătă, apoi începem partidele de remi. Fiecare are locul lui: Buna cu spatele la ușa terasei acoperite, poziționată strategic pentru a învârti din când în când în mâncarea de pe aragaz, eu vizazi de ea, iar Tăicuțu’ în capul mesei. După câteva partide, facem pauză de supă cu tăieței de casă, apoi reluăm jocul. Seara, facem pauză de piure cu pui și murături. De obicei câștiga el. Azi, doar locul din fața mea e ocupat, iar ceșcuța de cafea mai are o singură cană alături.

În nopțile reci, iarna, dormeam cu bunica. Îmi încălzea, pe sub plapuma cusută chiar de ea, picioarele de copil între ale ei, ocrotindu-mă cu trupul său cald și moale de bunică. Ne trezeam și pălăvrăgeam verzi și uscate, eram ca două prietene care uită că ar trebui să mai și doarmă. Făceam haz de necaz când bunica nu reușea să doarmă din cauza grijilor de peste zi, transformate în insomnii nocturne, când o prindeau zorile încă trează. Avea însă o energie pe care nu știu nici azi de unde o lua, la cât de puțin dormea. Treburile casnice nu se terminau niciodată. Găteam des împreună, de la ea știu cele mai gustoase rețete. Atunci când le pregătesc, simt că bunica e lângă mine în bucătărie, dându-mi ultimele sfaturi. Acum bunica nu mai e, dar amintirea ei îmi dă toată puterea ca să pot fi un om bun la fel ca ea.

Sunt recunoscătoare că am reușit să rup atașamentul față de Martin, dar ceva din mine încă mocnește a teamă de iubire pierdută. Dar mai era oare iubire? Eu udam minuțios grădina noastră, setam alarme pentru sistemul de irigații și mă trezeam să verific că pornesc. Analizam constant grimase, comunicam împăciuitor, luam bilete la teatru, plăteam integral cina – orice doar ca să previn un posibil abandon. Dacă apăreau uscăciuni, le aduceam în turnul de control și le examinam până le știam și regnul, și denumirea în latină. Între timp, în turnul de control se bea, se fuma, se mânca junk food, se anestezia cu jocuri video și încă ceva, ce probabil ne-a distrus definitiv. Ne-am despărțit după patru ani de sacrificat propriile nevoi. Într-o excursie am început să văd mai clar că lipsesc inițiativele, că mergem din inerție, că discuțiile sunt insipide și că.. obosisem. La final, mi-a mărturisit că e dependent de pornografie și că nu a fost vina mea. Brusc, multe lucruri au căpătat sens. Și dă-i și spală podeaua după tura mea de 4 ani de zile…

Am descoperit gardul acela făcând zilnic o oră cu autobuzul. Vopsit de mână, în romburi maro și galbene, simetrice, cumva naive, l-am urât de la început. Era totuși hipnotizant, îl priveam de fiecare dată. După un timp, însă, m-am îndrăgostit. Nu m-a mai preocupat ce văd pe geam. Drumul cu autobuzul a devenit timp de rememorare a celor întâmplate peste zi: el a zis, eu am zis. Mă revăd zâmbind, aeriană, până îmi cad ochii din nou pe romburi. „De ce, mă gândesc, atâta grijă?” Dintr-o dată, înțeleg că din iubire apăruseră acolo. Vedeam o intenție, un preaplin – ca atunci când, iubind, nici nu mai contează dacă și celălalt te iubește. Cred că atunci am simțit că din iubire poți face gesturi anodine, cum e să pictezi niște romburi pe un gard, și să o faci cu tot sufletul tău. A fost ca o conectare la iubirea aia mare care ne poartă pe toți.

Suntem toți trei în mașină și mergem spre Brașov, la Mama Geta, ca-n fiecare weekend. Stau în spate, călare între scaune, ca să nu-mi scape nimic. În mod normal, aș fi dormit buștean pe banchetă, supărată că nu am rămas acasă cu mama. Dar acum ești și tu cu noi și asta schimbă tot. Îți prinzi părul încâlcit și lung, decolorat de soare, într-un coc dezordonat. Ai brațele subțiri, feminine și porți o geacă de piele peste maioul cu floricele. Îl iei peste picior pe tata și râzi cu poftă. Amestecul de rebeliune și feminitate mă fascinează. Nu contează cât de lung ai părul, important e cât și cum gândești, strigăm cât ne țin vocile și pentru câteva ore îmi dau voie să fiu așa cum sunt. Chiar și acum, când mă copleșesc nesiguranțele, aud clinchetul vesel al vocii tale: „Tzontzoooo, cât ești de mișto!” Nu înțelegeam atunci, dar acum știu că mi-ai lăsat cel mai de preț cadou: fix ce aveam nevoie, permisiunea de a trăi autentic și liber.

„Cum spui te iubesc?”

„Rakastan sinua.”

„Rakastan sinua” – ți-am zis prima dată când vacanța mea în Finlanda se terminase. Stătusem 2 săptămâni cu tine și familia ta. A fost prima dată când am simțit cum e să fii adevărat. Să fii cu bune și cu rele și să fii acceptat.

2 ani mai târziu, cu toate eforturile de a păstra legătura, aproape uitaseși de ziua mea. M-ai sunat la 12 noaptea, eram cu prietenii și n-am răspuns. Te-am sunat înapoi și nu ai răspuns. Nu ai mai răspuns niciodată.

În noptieră încă țin caietul tău cu rețete și desene. Acum câțiva ani am scris în el un set de poezii pe care l-am numit 'Letters'. Un fel de cadou. 29 de poezii pentru 29 de ani ai tăi. Mă gândeam că o să ți-l trimit și vei descoperi cum mă simt. Nu l-am mai trimis și nu am mai vorbit vreodată. Acum simt că te-am îngropat în mine, nu mai exiști decât în amintiri și nu mai plâng decât când ascult 'The night we met' de la Lord Huron.

Miroase a mare, nisip și pește. Servesc clienții îmbrăcată într-o rochie lungă, aurie, ca o bucată de țărm grecesc. Plimb un platou imens cu fructe de mare pe care îl prezint la fiecare masă. Am învățat termenii de specialitate ca matricile pentru BAC: forțat, fără să le atribui vreun sens, de parcă ar fi o memorie externă rațiunii mele. Ajung la un domn care se uită peste ochelari la un telefon foarte vechi. Încep să-i recit platoul. El ascultă cu atenție până la final, după care zice cu aerul unui om convins că a luat decizia corectă: „O caracatiță și un vin roșu”. La sfârșit, când îi aduc nota, se uită la mine de parcă tocmai și-ar fi dat seama că ne știm de-o viață și mă întreabă dacă vreau să fug cu el în lume: „Acolo, în lumea largă, vei afla tot ce-ți poate oferi această viață!” Îi mulțumesc frumos, dar din păcate trebuie să refuz. “Să îți cumperi cărți. Să cunoști viața”, zice el, și-mi lasă un bacșiș generos pe masă.

Radu mă ținea de mână din egoism. Își dorea o relație, dar nu cu mine. Când ieșeam cu prietenii lui, mă atingea de parcă ar fi vrut să le demonstreze că e fericit. Am fost pansamentul lui, așa cum le place psihologilor să spună.
În strângerea de mână a lui Vlad simțeam căldură și liniște. A fost lângă mine la prima aniversare departe de prieteni și familie, într-un oraș nou și agitat care mă copleșea.
Tudor mă ținea de mână cu toată iubirea de care era capabil. Aveam nevoie de atenția și afecțiunea pe care mi le oferea fără întrebări. Dar eu nu l-am iubit.
David nu mi-a dat drumul la mână în ziua în care a fost înmormântată bunica mea. Aceeași mână cu care m-a prins când am vrut să plec după ce-am aflat că m-a înșelat.
De Adrian m-am îndrăgostit imediat, cu o intensitate stranie pe care nu am putut să o controlez. Mă ținea de mână doar când făceam sex. A fost karma mea.

Numele personajelor din poveste au fost înlocuite pentru a le proteja identitatea.