Nu cred că te-am cunoscut cu adevărat în trecut. Eram prea pierdută în proiecțiile și fricile mele. Dar am înțeles, într-un târziu, că nu e nimeni responsabil să-ți citească gândurile, mai ales când excelezi la a le ascunde, de teamă să nu deranjezi. Mi-ai spus că nu crezi că ai fost iubit „altruist” vreodată, dincolo de iubirea pentru „cum te face celălalt să te simți”. Ăsta e gândul care a rupt ceva în mine. Credeam că sunt îndrăgostită, dar era doar mintea mea încercând să scape de sine. Am făcut pace una cu alta, între timp. Așa am putut să încep să te ascult cu adevărat. E un deliciu și apreciez tot – aproape tot – ce descopăr, ești vulnerabil și sincer. Acum, am renunțat la așteptări. Vreau doar să mă bucur de prezentul cu mine, cu tine și cu noi. Ai prins rădăcini in mine.

Duminică dimineața, când mă trezesc, mă așteaptă un covrig proaspăt și cald, cu glazură de sare, și o ceșcuță cu cafea aburindă, așezată între cele două căni mari ale lor. Mă îmbrac fără grabă, apoi merg cu Buna la biserică. Tăicuțu’ ne așteaptă pe banca din fața casei până ne întoarcem de la slujbă. Își face cruce și ia o bucată de anafură; restul sunt ale mele. Punem masa, mâncăm sarmale cu smântână proaspătă, apoi începem partidele de remi. Fiecare are locul lui: Buna cu spatele la ușa terasei acoperite, poziționată strategic pentru a învârti din când în când în mâncarea de pe aragaz, eu vizazi de ea, iar Tăicuțu’ în capul mesei. După câteva partide, facem pauză de supă cu tăieței de casă, apoi reluăm jocul. Seara, facem pauză de piure cu pui și murături. De obicei câștiga el. Azi, doar locul din fața mea e ocupat, iar ceșcuța de cafea mai are o singură cană alături.

În nopțile reci, iarna, dormeam cu bunica. Îmi încălzea, pe sub plapuma cusută chiar de ea, picioarele de copil între ale ei, ocrotindu-mă cu trupul său cald și moale de bunică. Ne trezeam și pălăvrăgeam verzi și uscate, eram ca două prietene care uită că ar trebui să mai și doarmă. Făceam haz de necaz când bunica nu reușea să doarmă din cauza grijilor de peste zi, transformate în insomnii nocturne, când o prindeau zorile încă trează. Avea însă o energie pe care nu știu nici azi de unde o lua, la cât de puțin dormea. Treburile casnice nu se terminau niciodată. Găteam des împreună, de la ea știu cele mai gustoase rețete. Atunci când le pregătesc, simt că bunica e lângă mine în bucătărie, dându-mi ultimele sfaturi. Acum bunica nu mai e, dar amintirea ei îmi dă toată puterea ca să pot fi un om bun la fel ca ea.

Sunt recunoscătoare că am reușit să rup atașamentul față de Martin, dar ceva din mine încă mocnește a teamă de iubire pierdută. Dar mai era oare iubire? Eu udam minuțios grădina noastră, setam alarme pentru sistemul de irigații și mă trezeam să verific că pornesc. Analizam constant grimase, comunicam împăciuitor, luam bilete la teatru, plăteam integral cina – orice doar ca să previn un posibil abandon. Dacă apăreau uscăciuni, le aduceam în turnul de control și le examinam până le știam și regnul, și denumirea în latină. Între timp, în turnul de control se bea, se fuma, se mânca junk food, se anestezia cu jocuri video și încă ceva, ce probabil ne-a distrus definitiv. Ne-am despărțit după patru ani de sacrificat propriile nevoi. Într-o excursie am început să văd mai clar că lipsesc inițiativele, că mergem din inerție, că discuțiile sunt insipide și că.. obosisem. La final, mi-a mărturisit că e dependent de pornografie și că nu a fost vina mea. Brusc, multe lucruri au căpătat sens. Și dă-i și spală podeaua după tura mea de 4 ani de zile…

Am descoperit gardul acela făcând zilnic o oră cu autobuzul. Vopsit de mână, în romburi maro și galbene, simetrice, cumva naive, l-am urât de la început. Era totuși hipnotizant, îl priveam de fiecare dată. După un timp, însă, m-am îndrăgostit. Nu m-a mai preocupat ce văd pe geam. Drumul cu autobuzul a devenit timp de rememorare a celor întâmplate peste zi: el a zis, eu am zis. Mă revăd zâmbind, aeriană, până îmi cad ochii din nou pe romburi. „De ce, mă gândesc, atâta grijă?” Dintr-o dată, înțeleg că din iubire apăruseră acolo. Vedeam o intenție, un preaplin – ca atunci când, iubind, nici nu mai contează dacă și celălalt te iubește. Cred că atunci am simțit că din iubire poți face gesturi anodine, cum e să pictezi niște romburi pe un gard, și să o faci cu tot sufletul tău. A fost ca o conectare la iubirea aia mare care ne poartă pe toți.

Mă plimb prin centrul Brașovului. La Piața Unirii dau să traversez, dar mă opresc chiar când se face verde, doar ca să îi privesc: un domn, pentru care vârsta înaintată nu pare deloc un impediment, se apleacă ușor și îi sărută mâna unei doamne, doamna lui. Își ridică ochii spre chipul din fața sa până buzele-i ajung la nivelul buzelor ei. O sărută și ea nu pare deloc surprinsă. Se mai face de vreo trei ori verde până să mă dezmeticesc și să traversez. Sunt încă blocată în visul ăsta în care mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani, sărutată îndelung de un domn care m-a suportat atâția ani cu tot cu firea mea dificilă; mă văd îmblânzită de soțul meu cărunt și blând, până când timpul ne ia de mână pe amândoi și ne trimite undeva mai in urmă. După ce traversez, mai arunc o ultimă privire înspre bunicii pe care eu nu îi mai am, mângâiați de un soare tomnatic care se bucură și el, fără să pună întrebări...

„Cum spui te iubesc?”

„Rakastan sinua.”

„Rakastan sinua” – ți-am zis prima dată când vacanța mea în Finlanda se terminase. Stătusem 2 săptămâni cu tine și familia ta. A fost prima dată când am simțit cum e să fii adevărat. Să fii cu bune și cu rele și să fii acceptat.

2 ani mai târziu, cu toate eforturile de a păstra legătura, aproape uitaseși de ziua mea. M-ai sunat la 12 noaptea, eram cu prietenii și n-am răspuns. Te-am sunat înapoi și nu ai răspuns. Nu ai mai răspuns niciodată.

În noptieră încă țin caietul tău cu rețete și desene. Acum câțiva ani am scris în el un set de poezii pe care l-am numit 'Letters'. Un fel de cadou. 29 de poezii pentru 29 de ani ai tăi. Mă gândeam că o să ți-l trimit și vei descoperi cum mă simt. Nu l-am mai trimis și nu am mai vorbit vreodată. Acum simt că te-am îngropat în mine, nu mai exiști decât în amintiri și nu mai plâng decât când ascult 'The night we met' de la Lord Huron.

Miroase a mare, nisip și pește. Servesc clienții îmbrăcată într-o rochie lungă, aurie, ca o bucată de țărm grecesc. Plimb un platou imens cu fructe de mare pe care îl prezint la fiecare masă. Am învățat termenii de specialitate ca matricile pentru BAC: forțat, fără să le atribui vreun sens, de parcă ar fi o memorie externă rațiunii mele. Ajung la un domn care se uită peste ochelari la un telefon foarte vechi. Încep să-i recit platoul. El ascultă cu atenție până la final, după care zice cu aerul unui om convins că a luat decizia corectă: „O caracatiță și un vin roșu”. La sfârșit, când îi aduc nota, se uită la mine de parcă tocmai și-ar fi dat seama că ne știm de-o viață și mă întreabă dacă vreau să fug cu el în lume: „Acolo, în lumea largă, vei afla tot ce-ți poate oferi această viață!” Îi mulțumesc frumos, dar din păcate trebuie să refuz. “Să îți cumperi cărți. Să cunoști viața”, zice el, și-mi lasă un bacșiș generos pe masă.

Radu mă ținea de mână din egoism. Își dorea o relație, dar nu cu mine. Când ieșeam cu prietenii lui, mă atingea de parcă ar fi vrut să le demonstreze că e fericit. Am fost pansamentul lui, așa cum le place psihologilor să spună.
În strângerea de mână a lui Vlad simțeam căldură și liniște. A fost lângă mine la prima aniversare departe de prieteni și familie, într-un oraș nou și agitat care mă copleșea.
Tudor mă ținea de mână cu toată iubirea de care era capabil. Aveam nevoie de atenția și afecțiunea pe care mi le oferea fără întrebări. Dar eu nu l-am iubit.
David nu mi-a dat drumul la mână în ziua în care a fost înmormântată bunica mea. Aceeași mână cu care m-a prins când am vrut să plec după ce-am aflat că m-a înșelat.
De Adrian m-am îndrăgostit imediat, cu o intensitate stranie pe care nu am putut să o controlez. Mă ținea de mână doar când făceam sex. A fost karma mea.

Numele personajelor din poveste au fost înlocuite pentru a le proteja identitatea.

Acum. Aici. Îți scriu iar din inimă. Te aleg din nou, cu lumină și umbre. Ca atunci când vizionam la Eforie un film alb-negru SF în care artistul picta feroce și nud și tu m-ai întrebat șoptit la ureche dacă eu scriu goală în mica mea garsonieră. Și m-am lichefiat la gândul că, în sfârșit, lângă mine respiră un bărbat interesat de cum ucid paginile albe. În memoria mea, iubirea ta se mișcă lent și languros ca o pisică, se dezvoltă ca un poem ce se scrie pe piele și se întreține cu gesturi delicate ale unui timp rotund de fericire. Tăcerea este mai aproape de felul tău de a trăi, dar îmi spui frecvent: Suntem bine. Te iubesc. Și este suficient. Azi. Acum. Aici.