Așa îi spusesem de când îl cunoscusem la Prefectură la coada la care stăteam, eu pentru permisul franțuzesc, el pentru titlul de sejur. Nu pot nici acum să pronunț în întregime, numele lui lung și cu multe consoane. Nu mi-a păsat. M-am dus cu el după aia la cafeaua la care m-a invitat. Nu a contat că vorbea stâlcit franceza. Nici că avea 20 de ani mai puțin. Nu a contat nimic, doar golul din stomac. Nu am vrut să cred că începuse să-mi placă de el. Mă gândeam că sunt doar un moft care-i măgulea orgoliul. Când mi-a cerut numărul de telefon, i l-am dat cu o bucurie pe care nu avea cum sa nu o observe. Mi-a scris a doua zi, când credeam că uitase. M-a invitat în parc. Înfloriseră copacii. Reținuse că primăvara e anotimpul meu preferat și mi-a spus asta. M-am topit. Și m-am dus. Când mă îndrăgostisem de Minu? Dar oare mă îndrăgostisem? Nu știu. De data asta e altfel: limbă, origine, vârstă, culoare.

Eram o copilă de școală generală când tataia s-a întors de la spital după operația de cancer pulmonar. Îl așteptam în camera lui, știind că nu am voie să arăt cât mi-a fost de frică. În familia noastră nu ne arătăm sentimentele. A intrat pe ușă și m-a îmbrățișat strâns, cu puținele forțe pe care le avea. Eu am încercat să fiu puternică, „matură”, să arăt că totul e sub control. Shh, o să fie bine.  Când am ridicat privirea care îmi țintuia emoțiile în podea, albastrul din ochii noștri a izvorât la unison. Atunci am văzut pentru prima dată cât de frumoși sunt ochii mei când izbucnesc în lacrimi de recunoștință că îi mai pot vedea o dată pe cei dragi. Pentru mulți, prima iubire sunt părinții; pentru mine a fost cel care mi-a arătat cât de frumoasă este vulnerabilitatea; cel a cărui ochi albaștri ca marea într-o zi înnorată au mișcat valuri în ai mei.

Nu cred că te-am cunoscut cu adevărat în trecut. Eram prea pierdută în proiecțiile și fricile mele. Dar am înțeles, într-un târziu, că nu e nimeni responsabil să-ți citească gândurile, mai ales când excelezi la a le ascunde, de teamă să nu deranjezi. Mi-ai spus că nu crezi că ai fost iubit „altruist” vreodată, dincolo de iubirea pentru „cum te face celălalt să te simți”. Ăsta e gândul care a rupt ceva în mine. Credeam că sunt îndrăgostită, dar era doar mintea mea încercând să scape de sine. Am făcut pace una cu alta, între timp. Așa am putut să încep să te ascult cu adevărat. E un deliciu și apreciez tot – aproape tot – ce descopăr, ești vulnerabil și sincer. Acum, am renunțat la așteptări. Vreau doar să mă bucur de prezentul cu mine, cu tine și cu noi. Ai prins rădăcini in mine.

M-ai așteptat în parcare la IKEA cu părul prins și o pungă de la Jumbo în mână. Am coborât și m-ai luat în brațe. Vanilie. Miroseai a vanilie.  

— Mergem să luăm roșii, da? ai zis tu, cu ochii negri ațintiți în sufletul meu.  

— Mergem, pentru asta e punga, nu?  

— Da. Râsul tău e terapie.  

Nu, Alex, nu te-ai îndrăgostit.  

Tanti Liza ne-a pus roșii, castraveți și o bucată de slănină direct din afumătoare. Nea Florian a ieșit din pivniță cu o sticlă de vin roșu, făcut din culesul de acum doi ani.  

— Să bei un pahar seara la masă. Și să-i dai și la mândra să guste.  

Era deja trecut de miezul nopții când am oprit la tine în parcare, am deschis portbagajul, ne-am așezat și am privit luminile difuze de la stâlpi, în timp ce eu îmi pătam tricoul cu roșie și tu râdeai cu mine, căci tricoul tău a gustat și el din sticla de vin.  

Ba da, Alex, te-ai îndrăgostit.  

Da’ îți trece cu terapie.

Duminică dimineața, când mă trezesc, mă așteaptă un covrig proaspăt și cald, cu glazură de sare, și o ceșcuță cu cafea aburindă, așezată între cele două căni mari ale lor. Mă îmbrac fără grabă, apoi merg cu Buna la biserică. Tăicuțu’ ne așteaptă pe banca din fața casei până ne întoarcem de la slujbă. Își face cruce și ia o bucată de anafură; restul sunt ale mele. Punem masa, mâncăm sarmale cu smântână proaspătă, apoi începem partidele de remi. Fiecare are locul lui: Buna cu spatele la ușa terasei acoperite, poziționată strategic pentru a învârti din când în când în mâncarea de pe aragaz, eu vizazi de ea, iar Tăicuțu’ în capul mesei. După câteva partide, facem pauză de supă cu tăieței de casă, apoi reluăm jocul. Seara, facem pauză de piure cu pui și murături. De obicei câștiga el. Azi, doar locul din fața mea e ocupat, iar ceșcuța de cafea mai are o singură cană alături.

În nopțile reci, iarna, dormeam cu bunica. Îmi încălzea, pe sub plapuma cusută chiar de ea, picioarele de copil între ale ei, ocrotindu-mă cu trupul său cald și moale de bunică. Ne trezeam și pălăvrăgeam verzi și uscate, eram ca două prietene care uită că ar trebui să mai și doarmă. Făceam haz de necaz când bunica nu reușea să doarmă din cauza grijilor de peste zi, transformate în insomnii nocturne, când o prindeau zorile încă trează. Avea însă o energie pe care nu știu nici azi de unde o lua, la cât de puțin dormea. Treburile casnice nu se terminau niciodată. Găteam des împreună, de la ea știu cele mai gustoase rețete. Atunci când le pregătesc, simt că bunica e lângă mine în bucătărie, dându-mi ultimele sfaturi. Acum bunica nu mai e, dar amintirea ei îmi dă toată puterea ca să pot fi un om bun la fel ca ea.

Am descoperit gardul acela făcând zilnic o oră cu autobuzul. Vopsit de mână, în romburi maro și galbene, simetrice, cumva naive, l-am urât de la început. Era totuși hipnotizant, îl priveam de fiecare dată. După un timp, însă, m-am îndrăgostit. Nu m-a mai preocupat ce văd pe geam. Drumul cu autobuzul a devenit timp de rememorare a celor întâmplate peste zi: el a zis, eu am zis. Mă revăd zâmbind, aeriană, până îmi cad ochii din nou pe romburi. „De ce, mă gândesc, atâta grijă?” Dintr-o dată, înțeleg că din iubire apăruseră acolo. Vedeam o intenție, un preaplin – ca atunci când, iubind, nici nu mai contează dacă și celălalt te iubește. Cred că atunci am simțit că din iubire poți face gesturi anodine, cum e să pictezi niște romburi pe un gard, și să o faci cu tot sufletul tău. A fost ca o conectare la iubirea aia mare care ne poartă pe toți.

Mă plimb prin centrul Brașovului. La Piața Unirii dau să traversez, dar mă opresc chiar când se face verde, doar ca să îi privesc: un domn, pentru care vârsta înaintată nu pare deloc un impediment, se apleacă ușor și îi sărută mâna unei doamne, doamna lui. Își ridică ochii spre chipul din fața sa până buzele-i ajung la nivelul buzelor ei. O sărută și ea nu pare deloc surprinsă. Se mai face de vreo trei ori verde până să mă dezmeticesc și să traversez. Sunt încă blocată în visul ăsta în care mă văd pe mine peste vreo treizeci de ani, sărutată îndelung de un domn care m-a suportat atâția ani cu tot cu firea mea dificilă; mă văd îmblânzită de soțul meu cărunt și blând, până când timpul ne ia de mână pe amândoi și ne trimite undeva mai in urmă. După ce traversez, mai arunc o ultimă privire înspre bunicii pe care eu nu îi mai am, mângâiați de un soare tomnatic care se bucură și el, fără să pună întrebări...

Suntem toți trei în mașină și mergem spre Brașov, la Mama Geta, ca-n fiecare weekend. Stau în spate, călare între scaune, ca să nu-mi scape nimic. În mod normal, aș fi dormit buștean pe banchetă, supărată că nu am rămas acasă cu mama. Dar acum ești și tu cu noi și asta schimbă tot. Îți prinzi părul încâlcit și lung, decolorat de soare, într-un coc dezordonat. Ai brațele subțiri, feminine și porți o geacă de piele peste maioul cu floricele. Îl iei peste picior pe tata și râzi cu poftă. Amestecul de rebeliune și feminitate mă fascinează. Nu contează cât de lung ai părul, important e cât și cum gândești, strigăm cât ne țin vocile și pentru câteva ore îmi dau voie să fiu așa cum sunt. Chiar și acum, când mă copleșesc nesiguranțele, aud clinchetul vesel al vocii tale: „Tzontzoooo, cât ești de mișto!” Nu înțelegeam atunci, dar acum știu că mi-ai lăsat cel mai de preț cadou: fix ce aveam nevoie, permisiunea de a trăi autentic și liber.

„Cum spui te iubesc?”

„Rakastan sinua.”

„Rakastan sinua” – ți-am zis prima dată când vacanța mea în Finlanda se terminase. Stătusem 2 săptămâni cu tine și familia ta. A fost prima dată când am simțit cum e să fii adevărat. Să fii cu bune și cu rele și să fii acceptat.

2 ani mai târziu, cu toate eforturile de a păstra legătura, aproape uitaseși de ziua mea. M-ai sunat la 12 noaptea, eram cu prietenii și n-am răspuns. Te-am sunat înapoi și nu ai răspuns. Nu ai mai răspuns niciodată.

În noptieră încă țin caietul tău cu rețete și desene. Acum câțiva ani am scris în el un set de poezii pe care l-am numit 'Letters'. Un fel de cadou. 29 de poezii pentru 29 de ani ai tăi. Mă gândeam că o să ți-l trimit și vei descoperi cum mă simt. Nu l-am mai trimis și nu am mai vorbit vreodată. Acum simt că te-am îngropat în mine, nu mai exiști decât în amintiri și nu mai plâng decât când ascult 'The night we met' de la Lord Huron.