Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

People

N RNicoleta Rădăcină

Eseuri

11 min. 22 iunie 2024

18

Ni s-a zis că iubirea de liceu nu ține. A noastră face vara asta 18 ani.

8 min. 1 iunie 2024

Un prieten doar al meu

Ce m-a învățat despre responsabilitate, iubire și vindecare un cățel care a apărut să umple un gol.

10 min. 26 mai 2024

Cea mai frumoasă femeie din lume

Și toate aceste cuvinte care nu încearcă decât să readucă o femeie la viață.

11 min. 15 mai 2024

Ai nevoie de mine?

Doi oameni singuratici se intersectează pe internet și își construiesc o lume împreună.

11 min. 9 mai 2024

Prima noapte de dragoste, ultima noapte de iubire de sine 

Sunt iubiți care te primesc în lumea lor și sunt iubiți care te fac să te reîntorci la tine.

11 min. 5 mai 2024

Șantier în lucru

Lucrăm cu materialul clientului: 20 de saci de traumă de abandon; o remorcă de așteptări impuse de hustle culture și o fundație pavată genetic cu depresie și perfecționism.

13 min. 27 aprilie 2024

The Children Are Always Ours, Every Single One of Them*

Am devenit mamă și, brusc, dragostea s-a extins să cuprindă toate ființele vii.

12 min. 26 aprilie 2024

Cea care ascultă mirosurile

Cum am trecut de la „pâinea e banală” la „pâinea mă surprinde zilnic”.

9 min. 18 aprilie 2024

Ramurile singurătății 

O mamă, o fiică și drumul lor sus-jos pe munte, unde suferința le-a învățat să crească împreună.

Telegrame

Telegrame

Tot răul spre bine, pentru iubirea de sine


Când mama și tata au început să se certe, m-a lovit adevărul că poveștile de dragoste din desene nu seamănă cu povestea lor. Și, deși iubirea lor pentru mine era nemărginită, în timp, a devenit o competiție – pe care o pierdeam toți. Mama a fost mereu înțelegătoare și blândă cu greșelile mele, tata m-a împins mereu să muncesc mai mult și să-mi pun ordine în viață. După vreo 10 ani în care am crescut o dată cu certurile lor, le-am spus că le-ar fi mai bine la distanță. Doar așa am putut să-i văd dincolo de șabloane și să construiesc o relație puternică cu amândoi. Despărțiți fiind, au devenit o echipă mai bună. Mama mă lasă să-mi descopăr singură calea prin trial and error, iar tata mă scoate din belele atunci când o fac. Mama îmi celebrează fiecare pas înainte, tata îmi spune că pot mai mult. După ce-a dispărut opoziția lor, mi-am putut găsi propriul compas interior.

Telegrame

e foarte enervantă, dar ăsta nu e întotdeauna un motiv să te desparți de cineva


Eu nu aș fi ales-o niciodată și nici ea nu m-a ales pe mine. A ales-o pe soră-mea, pe o stradă din București. Pe mine m-a cunoscut mai târziu, când mi s-a părut oricum cam urâtă și foarte gălăgioasă. Dar după câteva zile împreună pentru un pet sitting, am plâns când a trebuit s-o dau înapoi. 9 ani mai târziu împart custodia cu stăpâna ei originală, deși are domiciliul permanent la mine. E și mai gălăgioasă, needy și răsfățată, dar acum nu mi se mai pare urâtă, pentru că nu este. Suntem amândouă single, dar ea mă miaună încă de când intru în bloc, iar eu nu o las singură prea mult, pentru că suntem committed celeilalte. Ei nu-i place când plâng pe ea și pleacă, dar eu nu mai dorm și nu mai mănânc niciodată singură.

Telegrame

Omulețul meu preferat


Am visat-o pe verișoara mea înainte să se nască. Era blondă cu ochi albaștri, în brațele mătușii mele. Șapte ani mai târziu, o fetiță cu păr șaten și ochi căprui mă ia cu ea la colindat, îmi povestește despre copiii de la grădiniță și eu o învăț scheme de badminton. Ca să adoarmă, mă roagă să-i citesc psalmi de pe telefon și să-i spun basme. Ne vedem mai rar decât aș vrea, dar așa e viața. Unele dintre cele mai frumoase amintiri sunt cu ea. Să ne dăm de-a dura pe deal. Să îmi povestească despre pop it cu prietena ei. Și e unul dintre oamenii mei preferați. Îl protejează pe câinele ei mic și galben de bunica care i-a pus gând rău. Vrea neapărat să-i facă un cadou surpriza prietenei fratelui meu. Se rostogolește în somn până ajunge cu picioarele pe pernă și mă roagă s-o iert dacă m-a supărat cu ceva.

Telegrame

Vara la bunicul


În pod nu am mai urcat de peste 20 de ani. Podeaua scârțâie la fiecare pas. În casă, parcă aștept să-i aud mâna tremurândă pe clanță. Timpul aproape a șters urmele lui. Doar halatul gri de lucru stă agățat în cui, pe ușă. Senzația e că, atingându-l, se va sfărâma. O adiere pe lângă umărul meu. Întorc capul preț de câteva secunde. A plecat. Mireasma unui măr galben proaspăt cules îmi aduce aminte. A fost cândva, demult, un copil ce simțea că trăiește sub un curcubeu. O casă mică cu o curte mare. Grădina plină de lalele, zambile și clopoței. Un liliac în spatele curții. O bancă-n fața casei umbrită vara de un măr. Zile fără nume sau număr în calendar. Un pisoi tigrat pe nume Mișu. Uneori mi se pare că îl mai aud torcând.

Telegrame

Fetița mea, păpușa mea


O stră-strămătușă diagnosticată cu demență și-a dorit pentru aniversarea de 92 de ani de ani o păpușă; să vorbească cu ea, că avusese numai băieți și o abandonaseră la bătrânețe, după ce-a rămas fără bani. Toată familia a luat-o în râs, „babă senilă”, deși își petrecea zilele vorbind cu icoanele și prezentatoarele de la știri. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aia, dar m-am dus la Pepco, am luat o păpușă blondă cu șuvițe roz la 21 de lei, destul de drăguță, m-am simțit nasol pentru suma cheltuită, dar am zis că gestul contează. „Tanti Zoia, am ceva pentru tine”, i-am spus într-o vizită neașteptată. Ia păpușa, o pupă pe cap, o strânge în brațe și îi spune „fetița mea”. De atunci, doarme cu ea în brațe și sunt de nedespărțit.

Telegrame

De la dEUS la Death Grips


Pe 10 martie 2020, motanul dEUS – precum formația –, a plecat dintre noi. În cazul lui se poate aplica legenda cu cele nouă vieți pisicești, întrucât a fentat de multe ori moartea. A căzut de două ori de la etaj, de două ori a avut blocaj uretral, iar cât a suferit de cancer am fost convinși în repetate rânduri că urma să moară atunci, ca mai apoi să revină în forță, de fiecare dată lihnit și cu poftă de viață, cum a fost mereu. La un an de la decesul lui, am găsit un pui de pisică gri la baza unui copac. Avea fractură de bazin. „O fi dEUS!”, a exclamat atunci soțul meu, care nu crede în reîncarnări. După operația pentru remedierea fracturii, am observat că blănița pisicii avea din naștere o zonă mai închisă la culoare, în același loc în care avusese dEUS tumora. I-am pus numele Grips. De la formația Death Grips. A fost dragoste la primul acord sonor al glasului ei.

Telegrame

Dragoste în buncăr


Era 7 dimineața când mă îndreptam spre Buncăr, o cazare din Vama Veche nimerită unor adolescenți ca mine. Deja nu mai aveam loc în nicio cameră din cele ocupate la supra-capacitate de grupul meu, așa că am intrat în altă cameră și m-am întins lângă ei doi. Atunci s-a îndrăgostit el de mine. Eu de el mai târziu, când mă mângâia pe mână noaptea în Web, un club mișto pe vremea aia. Stârnea un interes ciudat și intens în mine, dar nu știam cum să fiu cu el – atenția lui ba îmi dădea aer, ba mă sufoca. Până la urmă n-a mai fost el cu mine, ci cu altă fată care nu știu când a apărut, că nici n-am apucat să ne îndrăgostim de-a binelea unul de altul. Cam ca marea din Vama Veche, încă nu-mi dau seama dacă gustul lăsat e dulce sau sărat.

Telegrame

Prima noastră călătorie


A început să caute masca. S-a aplecat și a luat la rând buzunarele genții. Probabil a căzut, a zis. Era furioasă. „Așa fac mereu.” „Nu sunt atentă.” „Fraieră.” Eram cu mama la Paris în pandemie, în prima noastră călătorie în altă țară; eu 31 de ani, ea 64. Până atunci mă răstisem la ea din nimicuri: să nu mă mai pună să fac poze în locul ei, să nu mă întrerupă, să nu mănânce sandvișuri în cameră în loc să mergem să bem cafeaua la terasă. Ea îmi spunea ce fericită e că suntem împreună. Espresso-ul de la colț, cel mai bun pe care l-a băut vreodată. Acum, când o auzeam certându-se, m-am oprit. Mi-am dat seama că o știam prea bine, că locuia în mine. Abia atunci m-am înmuiat. I-am zis că e OK, că nu e capătul lumii. Am mers la farmacie, am luat două măști, i le-am dat și am urcat în metrou. Nu știu dacă m-a mai rugat apoi să fac poze, dar i-am făcut eu cât de multe am putut.

Telegrame

Pierdut iubire, adopt pisică


Avusese câini toată viața și ura pisicile; clasic – că era el însuși una. Venea la mângâiat când voia, mai stătea și din complezență, da’ de cele mai multe ori se scărpina până-i ieșeau toate mângâierile din piele. „Pleacă cu mânuțele alea, zici că ai pene în loc de degete", spunea. Ca pe orice neiubitor de pisici, ele îl adorau. Una alb-negru i s-a încolăcit de încheietură, și-a dat urechile pe spate și a început să-l spele pe mână. „Eu am mai văzut pisici, bă, da’ asta urâtă e, mă”, zice și o ține de gât, cum fac mamele cu puii. Una e ce i se citește în ochi, alta, ce-i iese pe gura. Cam ca în relația noastră, în care el a putut orice – inclusiv să spună c-o să-și reseteze creierul, ȚAC PAC, să nu sufere când devine greu. N-am apucat să-l văd cu o pisică neagră tuci în brațe, dar mi-am imaginat asta în zeci de seri. Ea ținea lăbuța pe clavicula lui, el o apăsa ritmic pe pernuțe. Cam așa arată brieful meu acum, de când mă plimb zilnic pe siteurile de adopție.

Telegrame

Iubirea are cordon ombilical


Nu voi uita niciodată plânsul tău când ai plecat prima oară de lângă mine. Deși toți spuneau să mă bucur de urlet, pentru că asta înseamnă că plămânii tăi pompează aer cum trebuie. Plânsul și roțile căruciorului cu care erai dusă parcă în altă lume sunt cea mai sonoră amintire pe care o am din seara în care te-am adus pe lume. E ca și cum aș fi gustat din memoria amară a abandonului, dar nu puteam înțelege dacă eu am abandonat sau fusesem abandonată. Deși cu doar o zi în urmă te purtam cu o mândrie apăsătoare, care mă făcea să mă simt cea mai impunătoare ființă de pe pământ, deși aveam doar 1,60 metri. Asta era legătura de iubire care se formase în corpul meu; și care apoi s-a transformat în mii și mii de bucățele de viață, de greșeli, de râsete, de iubire din felul acela în care, atunci când te uiți la o ființă, o vezi doar pe ea și nimic din proiecțiile minții tale.

Telegrame

Să iubești o echipă de fotbal


Magnetul cu stadion lipit pe frigider, cana de cafea de pe bufet, hanoracul roșu din dulap. Finala pe care au câștigat-o de ziua mea, titlul din pandemie, meciurile văzute pe telefon în parc, în metrou, în baruri. Lacrimile de la anunțul plecării antrenorului. Să iubești o echipă de fotbal nu e ceva rațional, nici ușor de explicat. Te uiți cu un vârtej în stomac la niște oameni pe care n-o să-i cunoști niciodată și, timp de 90 de minute, dacă pierd sau câștigă devine cel mai important lucru din Univers. Dar asta e frumusețea, că iubirea asta nu trebuie explicată. Nu se învață. Nu cere nimic în schimb. Dar e mereu acolo, să te învețe să te bucuri necondiționat, să accepți înfrângerile care nu pot fi evitate, să te ajute să crezi în lucruri imposibile.

Telegrame

Vindecarea care n-a fost să fie


O pisi un pic mai mare de-o palmă, colorată în frac regulamentar, bâjbâia dezorientată pe parchetul meu. O găsisesem pe Facebook, de adoptat. Nu vedea mai deloc, după ce-a stat mult în stradă, în frigul iernii abia trecute. O luam la piept și o duceam să adulmece aer proaspăt, să asculte ciripelile primăverii de la fereastră. I-ar fi plăcut s-o țin doar în brațe. Veterinarul mi-a spus să n-o mai chinui cu pumnul de pastile pe care-l primise în alte părți. E bolnavă, organele îi cedează rând pe rând, miaună de durere și doar un tratament de mii de euro ar putea să o salveze. „Recomandăm eutanasiere”, am auzit; „recomandăm incinerare” și parcă mi-a spart cineva o piatră-n cap. I-am cerut iertare în fiecare zi că am doar timpul ăsta s-o iubesc, că nu sunt bogată, că trebuie s-o trimit în altă lume. Mi-am anulat ieșiri, am răsfățat-o cu lapte, ton și plimbări prin casă. În speranța că o să ne vindecăm una pe alta, o botezasem Bio.