Acum două zile era să mor. În mod penibil, înecându-mă cu o boabă de strugure. Mi s-au derulat în cap toate scenele văzute în filme cu oameni care se sufocau cu mâncare.Am sărit în picioare și, după un bizar auto-Heimlich, a venit momentul ăla de liniște în care am realizat că am scăpat. Privindu-mi copilul dormind adânc și motanii la fel, mi-am amintit de o dimineață îndepărtată și de panica de atunci – că o să mor sufocată de propriii mei ganglioni limfatici teribil de inflamați –, urmată de decizia luată instant: trebuie să-mi schimb viața, că așa nu se mai poate. La definiția cuvântului impuls, din DEX, am găsit o explicație ciudată, ba chiar deranjantă: „tendință morbidă a unor bolnavi mintali de a executa acțiuni periculoase”. Mă rog, eu am avut mereu încredere în instinctul meu și, de cele mai multe ori, impulsul de moment a acționat în favoarea sănătății mele mintale. Iar atunci, în acea zi, impulsul mi-a spus că trebuie să mă despart de bărbatul cu care nu știam dacă într-adevăr mai eram sau nu. 

Ne-am cunoscut datorită unui cântec. Era vară și eu aveam înclinația de a mă trezi mahmură, în mirosul de bodegă pustie și aer secetos al cartierului. Mergeam de obicei să-i privesc pe oameni într-un părculeț de lângă o intersecție aglomerată, stăteam pe o bancă, fumam și analizam  străini care alergau să prindă trenuri și microbuze, oameni care mâncau pe alte bănci, ascultam convorbiri telefonice în timp ce mă prefăceam că citesc o carte. Tocmai mă apucasem să fac fotografii pe film cu un Exa1A și îmi plăcea enorm că lumina din fotografiile făcute cu acel aparat era una difuză, caldă și fără griji, lumina ierburilor nemișcate în sălbăticia lor și a locurilor abandonate chiar în mijlocul aglomerării urbane: zona de lângă Gara de Est. Lumina unei nostalgii după nimic în mod special, acel saudade în plasa căruia picam adesea. 

Am urcat una dintre fotografii pe Facebook cu link către Every strangers eyes a lui Roger Waters, cântecul acelor dimineți ale singurătății luminoase și al recunoștinței că astfel de stări existau. 

El avea o emisiune la radio și a pus în ziua aia același cântec. Și mi-a scris. Și ne-am văzut. Avea teniși verzi și părul prins. Eu aveam teniși roșii și părul vâlvoi. Mi-a povestit câte ceva despre tatăl lui pe care, a zis cât se poate de firesc, o să îl cunosc la un moment dat. I-am povestit despre al meu, pe care nu avea cum să îl cunoască vreodată. Am văzut o vidră și am urmărit-o o vreme împreună pălăvrăgind despre noi, despre muzică și despre tot felul de alte lucruri. El ținea cu Manchester, eu – cu Liverpool. El, cu Atletico, eu – cu Barça. Amândoi țineam cu Pink Floyd. 

Ne vedeam destul de rar. Nu am stat să mă întreb de ce așa și nu altfel, dar mă stresam uneori când mă apuca nevoia de mai mult. 

Pentru mine era o altfel de vară, luasem decizia să nu mai sufăr atâta din dragoste. Și poate că din cauza deciziei ăsteia eram așa, easy like sunday morning. Mă apucase din nou pofta de scris și de umblat nopțile prin oraș singură, pe jos sau cu autobuzele de noapte, mereu tipsy și hălăduind între cuvintele pe care le scriam apoi acasă, bând borcane cu gin și fumând în bucătărie până spre dimineață.

Cântecele nu lipseau nici ele și îmi place să cred că I could drink a case of you and I will still be on my feet – refrenul care curgea prin vocea lui Blake în garsoniera mea din Pantelimon într-una dintre nopțile noastre de dragoste – a ajuns în emisiunea lui tocmai din cauza asta. 

Era un om liber, cel mai liber din câți cunoscusem până atunci. Stăteam cumva pe margine și priveam din exterior libertatea asta a lui, felul lui de a vorbi, natural și detașat, neîmpovărat de subînțelesuri sau prostii toxice, felul lui de a face tot ce voia când voia fără ca vreodată să se simtă ceva nesincer. Îl ascultam povestind despre călătoriile lui prin lumea asta mare, pe la concerte prin Europa sau visul împlinit de a bănănăi prin Țara de Foc, toate plimbările pe care le făcea oricând avea chef și oriunde avea chef. Totul la el părea firesc, simplu, lipsit de stres, ca atunci când iei un tricou pe tine pur și simplu pentru că-ți place. Însă, într-o dimineață când eram la el, s-a întâmplat ceva extrem de banal, care a adăugat o nuanță contradictorie în analiza asta: băusem cafeaua pe terasă, ne pregăteam de plecare și am zis să nu fiu nesimțită și să îmi spăl ceașca de cafea.

Când am terminat cu asta și mă ștergeam pe mâini cu prosopul de bucătărie, a venit aproape în fugă și, un pic cam prea stresat, s-a apucat să curețe cu o lavetă chiuveta de inox. „Să nu rămână pete de calcar” a mormăit. După o noapte de obrăznicii pe un playlist care începuse cu Hot in the city a lui Idol și continuase cu Gimme all your love de la Alabama Shakes, după ce tăvălisem fără vreun stres toată mobila de pe terasă și din living, după ce boțisem perne, pături și așternuturi, lăsasem pahare de vin la întâmplare și scrumul să cadă pe unde apuca, acum trebuia să fiu atentă la luciul chiuvetei și la dârele care pângăreau inoxul. Am fost puțin iritată, am glumit dar ironia mea nu a picat tocmai bine.

Cel mai liber om din viața mea era prizonierul calcarului. Pe centura aglomerată, prinși în trafic, mai mult am tăcut. Nu ne-am mai văzut după asta. La câteva săptămâni, din senin, mi-a trimis pe messenger salutări de la mare. După ce i-am scris să îi transmită mării niște îmbrățișări din partea mea, i-am spus și că s-a terminat. 

„De ce?” Pentru că m-ai lăsat singură fix când nu trebuia. În dimineața aia, tocmai trecusem printr-un atac de panică, mă trezisem cu fața umflată și ganglionii inflamați, arătam ca o broască, simțeam că mă sufoc și mi-era foarte frică. Nu știam ce să fac și chiar m-am gândit să te sun să vii. Mă priveam în oglindă în timp ce, în cel mai onest și vulgar limbaj, mă întrebam ce am de gând să fac cu viața mea, și tu erai la mare bine mersi. Mulțumesc, nu am nevoie de singurătate în doi, asta e, te rog să mă înțelegi. „Bine, dacă tu asta vrei”. Da, asta vreau. Punct. 

Habar nu aveam ce voiam sau nu voiam, de fapt. În dimineața aia arătam și mă simțeam în ultimul hal, pentru că băusem mult prea mult în noaptea de dinainte. Îmi era rău din cauza mea și doar eu aveam de dus responsabilitatea faptelor mele, nu el. Îl certasem pentru că era liber la mare, în timp ce eu eram prizoniera ginului și a chinului. Eram furioasă pe el pentru că, deși pretindeam față de mine însămi că sunt lejeră în cea mai lejeră vară a vieții mele, eram, de fapt, stresată că nu pot să îl stăpânesc. Să îl posed și să îl schimb eu, care eram cea mai îndărătnică ființă, cea mai rezistentă la solicitările iubiților mei de a fi altfel, altcumva, altcineva mereu și mereu și mereu. 

Și apoi vara care ar fi trebuit să fie altfel s-a terminat ca vara celor mai mari excese. Au fost lunile în care am ținut să îmi demonstrez, prin acele excese, că sunt cea mai cool și fără griji ființă din lume, că pot fi la fel de liberă ca el. A venit toamna, cu tot cu o nouă relație. Anotimpurile treceau, ne mai scriam din când în când să ne întrebăm ce mai facem, cum mai suntem, îmi trimitea câte o poză cu cățelul lui, eram doi oameni care împărțiseră câteva nopți de dragoste și nu își întorseseră spatele chiar de tot.

Între timp, eu încă sunt în viață, pe când el nu mai este. Într-o altă vară, la câțiva ani după pseudo-relația noastră, a intrat în mare și nu a mai ieșit viu de acolo. Libertatea lui a devenit totală și tragic de ireversibilă.
Acum, alți câțiva ani și alte câteva relații mai târziu, am ajuns să înțeleg și eu adevărata libertate și constrângerile ei. Și m-am înțeles și pe mine, cea care i-a spus pa! și care voia să țină o sălbăticiune într-o garsonieră de 34 de metri pătrați. Dacă el era lipsit de spiritul ăla posesiv, de care pretindeam că mă feream, eu ajunsesem să fiu subjugată tocmai de instinctul ăsta opresiv pe care nu-l voiam în viața mea, iar lucrul ăsta încă îmi dă fiori ori de câte ori mă trezesc gândindu-mă la asta.

Deși am rămas și eu același animal îndărătnic care dă cu copita oricui îi face rău și pur și simplu pleacă, ceva esențial totuși s-a schimbat. Am înțeles că libertatea înseamnă să îl lași și pe omul de lângă tine liber, doar așa vei avea liniște. Pentru că și eu țin la propria mea libertate și mă opun pretențiilor celui de lângă mine de a fi altcineva – deși suntem mulți care facem asta pentru că iubim, la un moment dat, te saturi să fii altcineva. Sau să tot încerci să reinventezi pe altcineva și să tot întâmpini rezistență; scenariile și portretele imaginare pe care le aplici peste trăsăturile omului pe care pretinzi că îl iubești, doar din nevoia de a controla totul, nu duc decât la autoîntemnițare, o sentință pe care vei continua să o execuți în singurătate, captiv într-un cuplu sau în afara lui, mereu nefericit, frustrat, sufocat de incertitudine, gelozie și vinovăție.

Felul ăsta de iubire – care vrea să posede cu titlu de proprietate, să domesticească, să înfrâneze, să subjuge, să înfrângă – se termină oricum urât pentru toată lumea. Iar libertatea adevărată, cea care vine cu cea mai importantă condiție, o obții atunci când înțelegi pe bune câtă durere produc și nevoia de control asupra altcuiva, dar și iluziile pe care le construim în loc să fim pur și simplu prezenți.

Deși foarte scurtă, povestea noastră a rămas mereu cu mine și sunt momente în care mă gândesc la el din senin. Mi-aș dori să pot să îi spun toate astea acum, să trăncănim lejer împreună și să îi povestesc cât de nedreaptă am fost față de amândoi, dar nu mai am cum. Nu mai am nici o șansă să îi spun că datorită lui am înțeles atunci că pot pur și simplu să plec, inclusiv din fața propriei mele nevoi de a-i ține pe oameni lângă mine, de a-i forța să fie altfel. Că pot pur și simplu să refuz să fiu prizonieră în ceva ce nu îmi place, chiar dacă acel ceva vine din mine însămi, și cu atât mai mult dacă acel ceva vine din partea omului pe care îl iubesc.

Nu-mi iese de fiecare dată. Știu că în viața mea terenul iubirii a fost și va fi mereu înțesat de mine antipersonal. Unele pe care le-am plantat chiar eu și de care am uitat. Și chiar dacă am atins un fel de echilibru, uneori mă surprind aruncându-mă cu capul înainte, în gol. Pentru că iubirea merită mereu încă o șansă.