Îmi petrec verile lungi cu ei. Sunt mică, dar pe lângă buburuzele și afidele din curtea gazdei de la Eforie Sud, sunt totuși foarte mare. El conduce Dacia roșie, ea ne pregătește șnițele și gogoși. El culege cireșe, ea – smochine verzi, cu miezul moale. El e mereu calm, ea – agitată. La ghiol ne despărțim; el o ia în dreapta, ea în stânga. Mă uit spre soare, dar e acoperit de trupul ei, gol și firesc, cu pielea ridată și plină de alunițe, cu sânii mari, îngreunați. Seara, îi ascult pe amândoi povestindu-și lucrurile petrecute peste zi. Râd mult și patul se zguduie în hohotele lor. Îmi place aici, unde oamenii nu se ceartă și nu țipă. Unde ușile nu se trântesc și nu mi se face frică. Adorm între ei, cu mirosul de sare și nămol încă în nări. Zilele trec identice.