10 min. 1 mai 2024

Aproape de voi

Când muzica reînvie o iubire de demult.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Răzbi

Concluzia asta am tras-o înainte de al doilea IVF, care venea după trei inseminări eșuate.

L M
Aproape de voi

Ne revăd în urmă cu zece ani, într-o cameră de cămin studențesc din Iași.

M B
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Vară, plajă, 2 Mai. E vineri seara târziu, iar spațiul de corturi de la Micul Golf aproape s-a umplut. Am venit cu un mic grup de prieteni într-una dintre desele noastre escapade la mare. Încă suntem tineri, doar câțiva dintre noi am schimbat prefixul în 3. Încă nu avem copii, rate, dureri de spate sau divorțuri. Încă vorbim zilnic și ne vedem de câteva ori pe săptămână. Încă putem să ducem alcoolul și să facem nopți albe, iar a doua zi s-o luăm de la capăt. Dacă nu am avea joburi, n-am mai pleca de aici, din locul ăsta pe care l-am decretat al nostru, deși l-au îmblânzit alții cu mult înainte să ne fi născut. De câțiva ani, în timpul săptămânii suntem „oameni ai muncii” și, măcar profesional, ne maturizăm, dar vineri după-amiază ne urcăm în mașini și, în două–trei ore, suntem iar pe plajă. Marea ne cheamă la ea, iar noi ne întoarcem de fiecare dată de parcă doar ne-am întrerupt distracția pentru câteva clipe.

Terasa e plină. Ne cunoaștem aproape toți, măcar după față. Râsete, strigăte, beri, vin și muzică tare. Viața e minunată și lipsită de griji, dar noi nici nu ne gândim la asta. O luăm așa cum vine, ca și cum ar fi ceva firesc și inepuizabil. Ca și cum am fi încremeniți în timp între două vârste, iar marile probleme mondiale s-ar petrece undeva, departe de noi. Crizele economice, încălzirea globală, pandemia și războaiele ne sunt străine deocamdată. Conștiința socială e în stadiile incipiente. Votăm, dar discuțiile astea ni se par încă prea serioase. Prea de oameni mari. Așa că, în schimb, vorbim despre micile noastre drame personale: un șef idiot – vorba cântecului –, un proprietar care ne-a mărit chiria, un tip sau o tipă cu care părea că începe ceva, dar care nu era ce credeam noi. Odată povestite, cu zâmbete amare, scrâșnit din dinți sau înjurături, nemulțumirile ni se atenuează treptat și dispar când peste toate se lasă, ca un balsam, prietenia.

Din boxe răsună Cry Baby cu vocea răgușită a lui Janis Joplin. De câte ori o aud, îmi vine să strig din toți rărunchii, de parcă forța mea vitală primește un ghiont și vrea să se năpustească afară. Cânt și eu, zâmbesc, plutesc. Mi-e bine. Am chef de-o baie în mare. Ideea prinde repede. Ne ridicăm mai mulți. Luminile terasei rămân undeva în fundal, iar umbrele corturilor ne ghidează pașii înspre apă. În curând, nu mai vedem decât reflexele lunii pe valurile mici și nu mai auzim decât clipocitul lor la picioarele noastre. Ne dezbrăcăm și ne aruncăm hainele pe nisip. Apa e caldă. De undeva, din apropiere, se aud acorduri de chitară.

O voce ezitantă de băiat începe să fredoneze. Mai greșește câte o notă, revine. Se vede că e începător. Prietenii mei înoată, le ghicesc prezența în semiîntuneric, însă eu rămân țintuită aproape de țărm. Euforia dinainte îmi dispare brusc, alungată de o amintire. În seara asta vreau să beau/Să uit de orice nevoi… Nu mi-a plăcut niciodată cântecul ăsta, îmi spun, dar știu că nu-i adevărat. A fost o vreme când mi s-a părut cel mai frumos…

Ne revăd în urmă cu zece ani, într-o cameră de cămin studențesc din Iași, eu, cu părul lung și pantaloni evazați, așezată pe un pat, iar el, în fața mea, concentrându-se să nimerească acordurile pe o chitară împrumutată. Ne cunoaștem de câteva săptămâni, poate luni deja, dar e prima dată când îndrăznește să cânte de față cu mine. E singura melodie pe care a învățat-o, îmi spune ca scuză și, totodată, ca rugăminte să am răbdare. Am. Îi privesc mâinile cu degetele înnegrite de cât meșterește la motor toată ziua chinuindu-se acum să atingă fin coardele. Își dă jos geaca de piele și o așază lângă el, ca să aibă mai multă libertate de mișcare. Poartă cămașa roșie în carouri, care mă face să tresar când sunt pe stradă și mi se pare că am zărit-o în mulțime. Părul șaten-deschis, ondulat, îi cade peste frunte. Buzele lui perfect arcuite, pe care nu mă mai satur să le sărut, rostesc ezitant versurile: Să sparg paharul și să zic/Sunt acum, aici, cu voi.

Știu bine cântecul, ascult Cargo încă de când eram în liceu, iar Kempes figura, alături de Minculescu, în topul personal al vocilor de rock românești. Am venit din adolescență cu un mic bagaj de cunoștințe în materie de muzică: de la Led Zeppelin, Whitesnake, Deep Purple și Queen la Guns’n Roses, Nirvana, Cranberries și Garbage. Le amestec, mă încurc în genuri, ani și nume ale membrilor, dar merg pe intuiție, ghidată strict de plăcerea de a le asculta. Numai la The Doors, aflați de la început în fruntea preferințelor, pot să turui titluri, versuri și date biografice ale lui Jim Morrison, cu afișele căruia mi-am tapetat pereții. Se știe că intru în transă când aud primele acorduri din orice piesă a lor și când ascult vocea lui Jim. Ajunsă la facultate însă mă simt în același timp revoltată și rușinată când unul dintre veteranii cu care ne petrecem serile în Cannabis, pe dealul Copoului, îmi spune la un moment dat: „Mai depășește și tu faza asta și ascultă niște muzică adevărată!” Apoi mă duce să-mi arate The Wall pe calculatorul lui și viața mea nu mai e niciodată la fel de când descopăr Pink Floyd.

Dar înapoi în camera de cămin, nu mai există nici Gilmour, nici Waters, nici măcar Jim cu vocea lui sexy, ci doar un băiat care fredonează chinuit un cântec de la Cargo, iar mie mi se pare cel mai emoționant și mai intim lucru din lume. Și parcă în momentul ăsta e concentrată toată splendoarea vieții mele la 20 de ani. Sunt departe de casă, iar zilele și nopțile mi le împart între amfiteatre și săli de lectură, unde, în sfârșit, învăț ce-mi place; holuri, bănci, colțuri stinghere, confesionale improvizate, unde, cărămidă cu cărămidă, se construiesc noi prietenii; și barurile preferate, unde, peste legende, se aștern povești proaspete și întâmplări încă nescrise. În realitatea asta nouă mă descopăr și eu altfel: mai liberă, mai încrezătoare, mai fericită. Mă bucur de o iubire apărută parcă de nicăieri, cu priviri schimbate pe furiș și atingeri furate, dar și cu corpuri goale care ni se dezvăluie și ne învăluie, indiferent că suntem în camera lui, într-un cort la munte sau pe malul mării. Simt până în vârful unghiilor adrenalina excursiilor cu motorul prin țară, la întruniri moto și aiurea, și mă îmbăt cu statutul de „nebuni frumoși“, care, prin asociere, s-a extins și asupra mea.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Telegrame

De la ei știu să iubesc


Îmi petrec verile lungi cu ei. Sunt mică, dar pe lângă buburuzele și afidele din curtea gazdei de la Eforie Sud, sunt totuși foarte mare. El conduce Dacia roșie, ea ne pregătește șnițele și gogoși. El culege cireșe, ea – smochine verzi, cu miezul moale. El e mereu calm, ea – agitată. La ghiol ne despărțim; el o ia în dreapta, ea în stânga. Mă uit spre soare, dar e acoperit de trupul ei, gol și firesc, cu pielea ridată și plină de alunițe, cu sânii mari, îngreunați. Seara, îi ascult pe amândoi povestindu-și lucrurile petrecute peste zi. Râd mult și patul se zguduie în hohotele lor. Îmi place aici, unde oamenii nu se ceartă și nu țipă. Unde ușile nu se trântesc și nu mi se face frică. Adorm între ei, cu mirosul de sare și nămol încă în nări. Zilele trec identice. 

Telegrame

Al doilea val de iubire pentru mama


Într-o noapte, pe la 6 ani, m-am îngrămădit cu mama în mașina unui prieten și am plecat de acasă după un scandal cu tata. După nici două săptămâni, ne-am întors. În copilărie n-o percepeam pe mama ca pe un model, unul care să fi demontat toate prejudecățile pe care le auzeam împotriva femeilor și mai ales a mea, care mă născusem fată în loc să fiu băiatul cu care tata s-ar fi conectat și care i-ar fi vindecat propriile răni. Peste ani, când locuiam deja singură, tensiunea dintre ei a provocat o implozie și mama s-a mutat la mine. Am locuit împreună într-o garsonieră aproape doi ani, timp în care ne-am deconstruit una pe cealaltă. Am înțeles cum te vulnerabilizează mediul din care vii și bagajul familial din spate. Am început să-i apreciez reziliența și să-i împrumut din determinare. Ne-am crescut din nou una pe cealaltă. Am doborât ziduri și a ieșit la suprafață un nou val de iubire.

Am intrat într-o lume aparte și mă prefac că totul e firesc, iar eu sunt cool, deși nu-mi vine să cred că viața asta minunată îmi aparține. Treptat, senzația vântului prin geacă, aplecările la curbe, fundul înțepenit și praful de pe față devin aproape rutină, ba chiar mă obișnuiesc și cu ploile și frigul îndurate pe două roți. Nu mi se par enervante nici orele lungi petrecute pe marginea șoselei, când norul de omuleți în piele neagră se oprește și se adună, cu câte un sfat, o cheie sau o mână de ajutor, în jurul celui care are o problemă tehnică. Iar dacă învăț ceva din toată experiența asta – dincolo de desfătare, libertate și exaltare –, acel ceva e solidaritatea emoționantă a motocicliștilor, oriunde și oricine ar fi, care îmi dă speranță pentru solidaritatea la scară mai largă a oamenilor.

Și de-o fi și eu să mor/Nu vreau să vă întristați… Nici eu nu vreau – ascultând vocea de pe plajă –, deși bănuiesc că e deja prea târziu. Ies din apă și mă îmbrac repede, fără să țin cont că-mi ud hainele. Mă îndrept cu pași mari spre mese, dornică să las în urmă și cântecul, și trecutul și să mă abandonez veseliei de pe terasă. Dar tristețea s-a insinuat deja în mintea mea și scormonește printre amintiri. Mă duce în ultimul an de facultate – la o despărțire dureroasă –, apoi mă trage brusc în anul următor, la o reuniune nesperată, și, în cele din urmă, mă aruncă în fața unui mesaj din miez de noapte, care m-a anunțat sec: „Adi a murit”. Povestea, alcătuită ca un puzzle din informații și relatări adunate de la alții, reconstituie un accident stupid, așa cum sunt toate accidentele. În timp ce-și repara motorul pe marginea șoselei, cu luminile de avertizare aprinse, Adi a fost lovit de un TIR și a ajuns la spital în comă de gradul IV. S-a stins peste câteva ore.

Nimeni nu-și închipuie, atunci când vorbește cu cineva drag, că este ultima dată. Adi avea 25 de ani. Aproape zece ani mai târziu, eu încă nu pot să-mi amintesc de el fără un nod în gât. Încă nu pot să ascult un cântec pe care nu l-a bănuit nicio clipă că ar fi premonitoriu fără să mi se umezească ochii. Încă nu pot să-i rostesc numele sau să povestesc cuiva, iubitului meu de acum sau prietenilor pe care mi i-am făcut de atunci, ce i s-a întâmplat. În timp ce îmi beau vinul, renunțând să mai alung tristețea, ci scufundându-mă în ea, nici nu-mi trece prin minte că, peste alți zece ani, voi fi la un concert Cargo organizat de Free Riders, un ONG care contribuie, prin acțiunile sale, la siguranța motocicliștilor în trafic. Că, la Iubim 2 roți, printre prieteni motocicliști și iubitori de rock, voi asculta din nou cântecul ăsta și voi avea iar un nod în gât și lacrimi în ochi. Dar că atunci voi putea să vărs câteva picături de bere și să cânt cât mă țin plămânii și vocea: Și dacă din când în când/O să mă primiți în gând/Voi fi aproape de voi. Nu, încă nu știu că, deși durerea rămâne, între timp voi fi învățat să trăiesc cu o versiune mai blândă a ei și să mă bucur că, o vreme, băiatul acela cu motor și chitară a făcut parte din viața mea.

Așa că, deocamdată, îmi iau paharul și mă duc din nou pe malul mării, unde nu se mai aud nici muzica și vocile de pe terasă, nici acordurile chinuite dintre corturi, ci doar valurile nepăsătoare măturate de razele lunii. Și acolo, după zece ani de la acea primă dragoste și cu zece ani înainte de momentul în care scriu rândurile astea, stau singură cu gândurile mele și cu încă o prezență, mereu aproape.

Mihaela BuruianăMihaela Buruiană

Uneori, dragostea e ce rămâne după ce ai făcut pace cu trecutul și cu tine.

Next Love Story