„Pot să stau la tine două nopți?”

Mi-a scris din senin că are drum la Milano, unde eram studentă, deși nu mai vorbisem de la majoratul ei, când m-a surprins – și atunci – cu invitația la party. Fusesem colege în generală, super bune prietene mai ales într-a V-a și a VI-a, până ne-am “certat” pe un băiat, dar ne-am răcit după ce ea a plecat cu familia la Roma, unde a început liceul. O vedeam ocazional la ea pe Insta, cântând la chitară printre pini sau citind pe vreun câmp, dar nu mai știam mare lucru despre ea.  

Apelul ei m-a lăsat puțin confuză, dar i-am zis “da” pe automat; pentru ea, faptul că am fost ca siamezele doi-trei ani de școală era motiv suficient să ne reconectăm oriunde, oricând. Pentru mine, cea pragmatică, era mai complicat. Dar aveam să aflu că, în viața mea, ea urma să devină excepția. 

A ajuns seara târziu, am lăsat-o să doarmă la mine în cameră, iar eu am fugit în camera colegei de apartament. Dimineață, când eu nici nu mă spălasem pe față, ea se simțea deja ca acasă, cu chitara electrică în brațe, partiturile pe masă și o cască în ureche, zdrăngănind într-o sâmbătă la 8 dimineața! 

Înainte de orice, chiar și înainte să ne bem cafeaua în locul meu preferat (singura cafenea de specialitate din Milano), a trebuit să mergem să căutăm un cablu pentru boxă, ca să poată repeta. I-am zis că e o mare tocilară, după care am plecat pe urmele cablului salvator. Oricum ei nu-i plăcea cafeaua de specialitate, așa cum nici mie nu-mi plăcea să beau espresso scurt la tejghea. Dar urma să ajungem să facem și una, și alta, de dragul celeilalte, în următorii doi ani. 

În aceeași vară, spre final, m-a sunat iar din neant. De data asta, bunicii ei închiriaseră o casă în Grecia, dar nu ajungeau din prima săptămână, așa că era o ocazie super să profităm noi – noi și încă o colegă din generală. Găsise bilete și totul părea deja aranjat. Poate de-aia nici n-am pus prea multe întrebări. Deși nu-mi stătea deloc în fire, eu fiind cea care organizează, de obicei, plecările. A fost prima oară când s-au schimbat rolurile fără ca măcar să-mi dau seama. Dar cu ea, totul se simțea natural. Totul părea sigur. 

În vacanțele de vară și de iarnă, activa negreșit grupurile de WhatsApp cu prieteni din școala generală din București. Zicea “haideți weekendul ăsta în Vamă” și, cumva, se întâmpla. Funcționa ca un lipici natural – oamenii se motivau unii pe alții să lase alte planuri și să se vadă atunci cu toții; și-așa asta se întâmpla rar. 

După ce am reușit să convingem un grec să ne închirieze o mașină de la aeroport, ea a luat prima decizie importantă vacanța aia: că va sta mereu în dreapta mea – eu conducând, ea alegând muzica. Am stat pe plajă, am ascultat Impossible, Sorry și Particles de la Nothing but Thieves, Road Trippin de la Red Hot Chilli Peppers, trupa ei de suflet, Where the streets have no name de la U2, pe stânci, am mâncat fava la taverne, am condus zeci de kilometri, am rămas fără semnal. M-am obișnuit în săptămâna aceea cu ea, mereu în dreapta mea. 

Când s-a terminat vacanța, m-am întors surprinsă de propria fericire; și tristețe, simultan. Oriunde mergeam, îmi imaginam cum ar fi fost cu ea; fără ea, ieșirile în grădini nu-mi mai dădeau atâta soare, iar plecările cu mașina nu-mi mai aduceau libertatea pe care o gustam cu ea în dreapta mea. Mă tot uitam prin zecile de poze pe care le făcusem – deși eu nu mă întorc la poze decât după niște ani –, și mă tot întrebam ce e cu mixul ăsta de relaxare, liniște și distracție pe care-l simțisem, care trecea dincolo de faptul că râdeam împreună non stop. 

Atunci am început să-mi pun primele întrebări și să vorbesc mai mult cu colega mea de apartament. Îi ziceam că nu simt neapărat o atracție fizică, ci o conexiune similară cu cea pe care o simțisem în relații; că atunci când vreau să împărtășesc o bucurie, la ea mă gândesc, când dau de o melodie faină, ei vreau să i-o trimit, când aflu de un turneu, cu ea vreau să merg.

Nu mi-am pus niciodată problema că aș putea fi atrasă de o femeie. Și nici atunci nu mi-o puneam. Dar adevărul e că vorbeam cu și despre ea non-stop. Când i-am zis colegei mele că vreau să-mi fac ziua în Italia, m-a întrebat pe cine chem; numele ei a fost primul care mi-a venit în cap. 

*

29 April 2023 at 10:50

miros de revedere 

liliacul nu-l descoperisei

de-aș putea să-mi fac parfum din el 

să-l pun într-un flacon de sticlă și să-l iau peste tot cu mine

aș rămâne poate mai mult pe haina ta

*

Nu ne învață nimeni cum să luptăm cu dorul și golul din stomac, așa că le-am luat cu mine înapoi la Milano, în toamnă. Am încercat să le umplu cu mâncare bună, cu ieșiri în parcul facultății, chiar și cu călătorii, dar nimic nu ajuta. Când n-am știut cum să-l mai umplu, am decis să-mi sărbătoresc ziua în Italia, ca să fie mai ușor s-o chem și pe ea. 

Mi-am chemat prietenii și am fugit un weekend în Toscana. Eu la volan; ea cu Spotify-ul deschis, în dreapta mea; ceilalți, doar pe fundal. A pus muzică la maximum, și-a deschis o Cola, și-a prins părul blond, afectat de umezeala din Milano, cum zicea ea, și a început să fredoneze Nothing but Thieves. N-a durat mult până am început să ne prostim când pe Smiley, când pe Jovanotti, până a murit bateria boxei portabile pe care doar ce-o luasem din benzinărie. Ne-am dat jos din mașină între pini – știa cât de mult îmi plac – și mi-a spus să privesc în sus, la ei. “Dacă vii la Roma, îi vei vedea în fiecare zi”, mi-a zis. 

A fost primul mesaj prin care mi-a dat de înțeles că și ea simte ceva. Mă tot invita la Roma, dar eu evitam, pentru că mi-era frică. Dacă făceam asta, acceptam că se întâmplă ceva, că mă duc “acasă” la ea. Față de mine, acceptam. Față de noi, nu. Nu eram sigură că îmi doresc asta; nu voiam s-o amăgesc.

*

22 August 2023 at 20:32

Mi-am pierdut cumpătul si răbdarea

Așteptând să apari alergând spre mine 

Mi-am deslușit în final și încordarea

Și nu mai vreau să las frica să mă domine.

Și acum că nu mai e frică, mă mistuie dorul

Și nu mai vreau să rămân doar locuitorul

Unei lumi distruse de păreri și impresii

Unde mă învârt mereu în aceleași obsesii.

*

După 3 zile în Toscana, petrecute mai mult cu ea decât cu ceilalți, colega mea de apartament m-a întrebat a doua zi, la cafea: “auzi, o să îi zici?”. 

Cei din jur se prinseseră oricum; stăteam foarte mult împreună, singure. Una dintre prietenele noastre, o fotografă introvertită care comunica prin arta ei, avea trei sferturi de poze în aparat numai cu noi, făcute fără să știm. În poze, privirile și zâmbetele noastre vorbeau pentru noi.  

„Nu sunt atrasă de femei, dar sunt îndrăgostită de tine”, i-am zis pe FaceTime, înainte de a ne întoarce amândouă acasă de Crăciun. Nu mai puteam ține în mine, deși eram conștientă de riscuri. Riscul de-a zdruncina principiile înrădăcinate ale amândurora. Al ei, de a nu trece de la prietenie la iubire, din frica de a nu pierde prietenia – foarte importantă pentru ea. Al meu, de a nu pleca niciodată pe urmele cuiva. 

Însă timpul meu la Milano, la facultate, se termina, și nu găseam niciun master care să-mi placă cu adevărat, iar ea abia începea a doua facultate. Am decis să mă întorc acasă, unde am început să mă interesez de joburi în sfera artei.

Deși nu ne puneam problema unei relații la distanță, de când m-am întors în București, în septembrie 2023, ne-am văzut lună de lună. După vreo două, în schimb, mi-a spus că ea s-a hotărât. Poate ar trebui să încercăm, a zis, pentru că oricum ne comportăm ca și cum am fi deja împreună. What’s the worse it can happen?, am zis eu, la cât de bine ne înțelegem?

Să ne dăm o șansă să fim împreună devenise singura variantă, pentru că cealaltă variantă era să nu mai vorbim. Ceea ce nu luam în calcul. 

.

*

8 December 2023 at 22:39

de obicei când mi-e dor de tine 

mă duc la un concert și mă gândesc la ce mi-ai zice tu.

când vreau sa îți aud vocea am sute de voice-uri și câteva înregistrãri cu tine cântând.

când vreau să râd mă pun în pat pe spate, pe întuneric, și îți dau un voice. 

când vreau sã îți simt mirosul merg pe ascuns la sephora, dar tu nu știi asta, am unul chiar lângă birou.

când vreau să cred că dorm la tine, îmi pun tricoul alb de la tine din varã. 

când vreau sã fiu fericitã număr planurile deja făcute, nu zilele rămase. 

când mi-e greu, știu că cineva știe că am suflet de artistă, chiar dacă eu mereu te voi susține pe tine, artista mia biondina.

*

Noiembrie, decembrie și ianuarie au fost luni de calibrare. Ea zicea că ar vrea să vină în România, eu îi ziceam că nu are ce să facă aici cu muzica; în Italia ar avea mult mai multe oportunități. Cea mai bună variantă era să plec eu – oricum voiam să fac un master. Îmi dau un an de trial, mi-am spus atunci. Dacă merge bine, mai stau. Dacă nu, am câteva idei și pentru întoarcere. Am încercat să nu privesc în nicio direcție. Între timp, ea a continuat să vină în fiecare lună la București și, când m-am simțit pregătită, am zburat și eu la Roma. 

Aveam de dat un examen și, în loc să mă întorc imediat în țară, m-am dus la ea, mai ales că în weekendul ăla dădea o petrecere de ziua ei, care trecuse, dar insistase să mă aștepte, ca să-i cunosc toți prietenii. Atunci am aflat că știau o grămadă de lucruri despre mine – ce facultate făcusem, ce muzica îmi place, cum îi cheamă pe prietenii mei, cu ce examen mă luptam în facultate, unde lucrez în București sau ce îmi place să beau. Am fost un pic intimidată.

Ne-am sărutat prima oară la lansarea noului album Byron, la Arenele Romane. Nici nu-mi amintesc ce au cântat. Prietena noastră încerca să dezbată cu noi dacă preferăm concertele lor acustice sau rock, dacă ne place setlistul sau dacă suntem surprinse de tipa din deschidere. Pe lângă mine ar fi putut să treacă și o cometă; eram foarte absorbită. Mintea mea era blocată pe parfumul ei, încercam să-mi dau seama ce note are, dacă e același ca-n vara în care m-am îndrăgostit de ea. 

Când sunt foarte emoționată sau fac ceva ce-mi e nou, mintea mea intră într-un soi de fugă rapidă, o dată cu inima care bate tot mai tare. Luni mai târziu, am încercat amândouă să redesenăm seara aceea, să aflăm ordinea exactă în care s-au întâmplat lucrurile, dar chiar și acum rămâne o ceață groasă, ca cea care iese din generatoarele imense la concertele în care ne pierdem iar și iar, cu tot cu trupa de pe scenă. Nu am știut să ne zicem nimic în seara aceea, deși de vorbit am vorbit toată noaptea, până la răsărit, când s-a și terminat playlistul Om la lună, care rula pe fundal. 

*

15 February 2024 at 13:09

știi cum e cu cafeaua? și cu dragostea? 

ai învățat sã îți placă cafeaua mea de la Saint la București 

și eu am învățat să mă bucur de espresso în italia 

dar doar când îl bei cu zahăr înaintea mea.

când ți-e rușine gândește-te că ne numărăm serile și concertele din calendar

când ești mică fã-mã și pe mine, ia-mă cu tine

și hai să mărim nopțile din nou.

diseară va fi ca date-ul nostru de la byron!

să-ți lași capul pe mine și să zâmbim!

*

Am decis atunci să călcăm peste principiile pe care tot noi le-am ridicat ca niște ziduri în calea dorințelor noastre. Am decis să ne depășim fricile acumulate în sufletele noastre de copii și, până în toamnă, când vom fi împreună la Roma (ea la Conservator, eu la un Master în management al pieței de artă) ne alegem în fiecare lună orașul în care ne întâlnim, în funcție de concertul pe care vrem să-l vedem împreună.  

În aprilie, am ajuns în inima Florenței la Dave Matthews & The Band, trupa de la care ea a învățat să cânte la chitară și pe care vrea să mi-o arate încă din noiembrie. Săptămâna asta, ne vedem la Bonțida să îi prezint pe cei de la Massive Attack, de care îi povestesc încă din 2020. 

Vara aceasta, acasă va fi tot Bucureștiul, dar din toamnă plecăm la Roma. Știu că voi fi în orașul ei, printre pinii cu care mi-a grăbit venirea, dar fără dorul amar cu care ne-am început relația. O să fim amândouă iar studente, tot în Italia, dar de data asta în același oraș, fără avioane, calendare sau frica de distanță.