Abia așteptam să stăm iar sub brad. Așezată pe spate, cu surorile gemene în stânga și în dreapta mea, eram absorbită de luminițele reflectate haotic în globuri. Sub noi era cea mai groasă plapumă, ca să nu simțim parchetul. Aveam 12 sau 13 ani ani. 

Era primul an în care ai mei nu mă luaseră cu ei la cumpărăturile de Crăciun – primul semn al pedepsei. Cu o lună în urmă copiasem la Istorie, iar tata găsise fițuica în covorul din sufragerie, tocmai când crezusem că se evaporase complet. Așa că, în cea mai așteptată zi din an, am primit o cutie. Sau cel puțin asta părea de la depărtare. 

După ce m-am asigurat că am numele scris pe ea, am ridicat-o, încercând să mă conving că nu are cum să le pese atât de puțin de mine. Îmi doream multe, dar sigur nu cărți, iar ei știau asta. Era al doilea semn al pedepsei – un cadou-pedeapsă – un gest pe care l-am simțit ca pe o trădare. 

Mă simțeam ca un ou mutat de pe ochi direct sub jetul de apă rece. Ai mei știau că nu-mi place să citesc, așa că notele mici și năzbâtiile copilăriei erau pedepsite cu seri fără TV și weekenduri fără ieșiri în fața blocului. Singura activitate recreativă era una impusă – cititul.

În cutie am găsit „Enciclopedia fetelor”,o încercare frontală de a mă apropia forțat de citit. Cartea te învăța, prin liste și desene americănești, cum să îți faci prietene, cum să coși un nasture, cum să treci peste o despărțire și, spre final, cum să pui un prezervativ – foaie pe care maică-mea a rupt-o de față cu mine. Mi-a promis că mi-o dă înapoi la 18 ani, dar eu am găsit-o mai repede, într-o curățenie generală în care speli seturile din vitrină pentru musafiri. Aflasem oricum tot ce era nevoie de pe coridorul școlii, în timp ce înfulecam cornul și laptele. La vremea aia, mi se părea că viața adevărată e oriunde altundeva, dar nu în cărți.

În plus, nu îmi plăcea să mi se impună hobby-uri. De fapt, nu-mi plăcea să mi se impună nimic, însă făceam orice ca să nu-i supăr pe ai mei. La suprafață, eram un copil cuminte. Dar mie-mi plăcea să ascult BUG Mafia pe ascuns, la mp3, și să merg la școală sâmbăta, ca să pictez icoane cu diriginta de desen. 

Nici nu voiam să mă gândesc la citit, așa că identitatea mea de acum, strâns legată de literatură și cărți, e deseori acoperită de sindromul impostorului. E așa tocmai pentru că le-am urât înainte să le iubesc. 

Cititul de plăcere, pe care l-am descoperit abia în ultimii șase ani, s-a transformat anul ăsta într-un hobby de tip job part time, care-mi cere din ce în ce mai mult timp. Feed-ul meu de Instagram e plin de cărți, în descrierea profilului am scris „half reader, half writer”, iar de 8 luni organizez lunar la Humanitas Cluj un club de lectură ce are mereu oameni pe lista de așteptare. 

Totul a pornit de la crezul meu: „cărțile trebuie și vorbite, nu doar citite” și de la o experiență similară, pe care am trăit-o în 2021. După un story văzut pe Instagram, mi-am băgat anxietatea în buzunar și m-am dus la primul club de carte, care mi-a dat curaj și m-a schimbat ca om, nu doar ca cititor. Mi-a arătat că viața devine mai frumoasă când te poți refugia, chiar și pentru câteva ore, într-alta, total diferită de a ta.

Așa cum am făcut și eu pentru prima dată la final de gimnaziu, când am descoperit serialul care m-a făcut să-i implor pe ai mei, pentru prima dată ever, să-mi cumpere și cărțile. 

O dată cu Pretty Little Liars, am trăit adolescența aia tumultoasă din serialele americane, în care fetele populare sunt cool, hainele, mereu în trend, iar petrecerile, opusul chefurilor ținute în garaj, în frig, cu combina la maxim. După ce am devorat toate episoadele, am devorat și cărțile, ca să cunosc mai îndeaproape personajele și să rămân cât mai mult în universul lor. Eram, pentru prima dată după multă vreme, atrasă de ceva fără să mi se impună. 

Pe atunci locuiam în primul loc pe care l-am numit acasă, în Lupeni. Sau Valea Jiului, Hunedoara, acolo unde e Retezatul, Straja, minele, poate știi, cum obișnuiam să mă prezint atunci când eram nouă într-un grup și trebuia să zicem, pe rând, de unde suntem. De parcă locul natal ar spune tot ce trebuie să știi despre un om. 

Orașul avea două obiective culturale: un Cinema Cultural care s-a închis în 1997 și s-a redeschis abia acum doi ani, și o bibliotecă municipală aruncată undeva la ieșirea din oraș – mereu prăfuită, mereu neprimitoare, goală, cu bibliotecare care te grăbeau și nu îți recomandau nimic niciodată. 

Acum, privind în spate, mă gândesc că poate și lucrurile astea au contribuit la faptul că abia în clasa a XI-a, după ce ai mei au divorțat și ne-am mutat, alături de mama și viitorul ei soț, la Timișoara, am conștientizat cât de faine pot fi cărțile. 

Tot ce știam atunci despre oraș era că e unul dintre cele mai mari din țară și că are aeroport. Mama era sigură că ne poate oferi un viitor. Aici sunt multe facultăți, multe lucruri de făcut, nu e ca Lupeniul. Pentru mine și surorile mele era doar o adunătură de străzi cu nume complicate. Noi eram obișnuite cu dealul de lângă bloc, plin ochi de frăguțe ce-ți pocneau în mâini, și cu cei câțiva kilometri pe care-i făceai dintr-un capăt în altul al orașului. 

Singurele persoane pe care le cunoșteam în Timișoara locuiau în același apartament. Ca să învăț orașul, am început să merg pe jos la mall, cu sau fără GPS, cu surorile mai mici. Îmi imaginam că arătam exact ca fetițele Powerpuff, cu pasul apăsat, sigur și predictibil. Ne mutasem de o săptămână și tot ce știam era drumul spre Cărturești și faptul că suntem surori, deci trebuie să ne petrecem timpul împreună. Pe atunci simțeam că luasem cu mine doar corpul. Mintea îmi era tot acasă, în Valea Jiului. 

Veneam la mall pentru că acolo era răcoare și libertate. Muzică în lift, magazine sclipitoare, McDonald’s și KFC pe același palier. În Cărturești am pășit foarte timid prima dată. Cărțile aveau un aer modern, viu, seducător. Câteva persoane își scufundau nasul în ceaiuri. Alții schimbau vorbe în șoaptă, un librar făcea recomandări pentru o zi de naștere, iar tipa de la casă povestea despre cartea ei preferată, un SF. 

Când mi-am dat seama că aici cititul nu e doar cool și încurajat, ci și susținut prin ediții noi, pixuri cu pastă colorată, stickere în șapte nuanțe diferite de verde, semne de carte cu magnet, lansări de carte și chiar și concerte, nu a mai fost cale de întoarcere. 

Aerul era mai ușor aici, printre rafturile colorate și ceaiul de plante de care trăgeam ore întregi, fără să ne ia nimeni la întrebări. Pentru că eram trei, ne rămânea mereu un scaun în plus, pe care puneam cărțile și revistele care nu încăpeau pe masă. Pe atunci nu știam, dar vizitele astea la librărie erau safe space-ul meu într-un oraș care se simțea, de fapt, ca o țară. 

Îi sorbeam din priviri pe oamenii de la mese. Foarte rar erau persoane sub 20-25 de ani. Păreau oameni așezați, serioși, care știau exact ce fac și azi, și de Revelion. Uneori îi urmăream cu coada ochiului, în încercarea de a înțelege materialul din care sunt făcuți. Abia mai târziu mi-am dat seama că, mergând acolo cu sfințenia cu care unii oameni merg la biserică, încercam să fiu, de fapt, ca ei. 

Și am reușit. Dar nu la Timișoara, ci, patru ani mai târziu, la Cluj, locul care mi-e azi „acasă”. Nu știu câte sute de cărți am în casă, răsfirate în cel puțin cinci colțuri diferite, organizate în funcție de autori (am două rafturi dedicate scriitorilor români contemporani), gen, culoare, editură, dimensiune sau interese. Anul acesta am pregătit chiar și un raft dedicat festivalului FILIT de la Iași, ca să le am la îndemână, pentru citit și extra research. Am inclusiv un raft pentru cărțile recent terminate, care așteaptă să fac conținut în jurul lor. 

Dacă în Timișoara am avut primele dileme existențiale și m-am întrebat obsesiv care e rolul meu aici, în Cluj am început să am, cât de cât, răspunsuri.

După ce am încercat să fiu ca oamenii cool din Cărtureștiul din mall – ceea ce s-a tradus prin biblioteci apărute peste noapte, cărți cumpărate impulsiv, citit ore întregi, ca la maraton –, mi-am dat spațiu să mă ascult și să fiu, pur și simplu. Am mers la terapie, am făcut meditație și coaching și am început să fac pace cu cele două identități ale mele – Bogdana-copilul care a urât cititul, n-a studiat Litere și n-a citit clasici și Bogdana-adultul care organizează azi un club de carte, scrie despre cărți, ba chiar ia interviuri autorilor români contemporani.

Clubul de la Humanitas a apărut ca o extensie naturală a faptului că vorbeam deja despre cărți oricând se ivea ocazia, pentru că asta mă bucura. Așa cum mă bucurau și reacțiile celor cărora le recomandam volume care le picau mănușă. Am apelat la prieteni, librari, autori și oricine simțeam că ar crede în ideea unui club de carte tocmai pentru că înțelesesem, în sfârșit, că nu e un domeniu dedicat doar celor „aleși” de literatură.

Faptul că am dezbătut cărți împreună cu alți oameni m-a făcut un ascultător mai bun și m-a învățat să formulez contraargumente. M-am transformat, dintr-o persoană timidă, care ar fi preferat să stea în cochilie, într-una curioasă, fascinată de tot ce o înconjoară. Mi-aș dori să pot numi un titlu sau un autor care mi-a dat viața peste cap, însă adevărul e că sunt suma tuturor cărților pe care le-am citit în ani de zile, fără un apogeu ca o notificare care te anunță că ți-ai atins obiectivul.

Cărțile m-au ajutat să văd că identitatea e un organism viu, fluid, care prinde formă odată cu tine. Ceva ce ridici și apoi trântești de pământ. Ceva ce modelezi fără să știi dacă va rămâne sub aceeași formă. Clubul de carte, comunitatea din online, prieteniile, relația cu autorii și cu editurile care îmi trimit ultimele noutăți există datorită unui proces inconștient, organic și total neplanificat, care nu are gust, culoare sau formă fixă. Și cred că tocmai asta e frumusețea. Faptul că e un experiment continuu, în care am ocazia să mă descopăr câte puțin în fiecare zi. O oglindă.