13 min. 8 mai 2024

Răzbi

Lupta neobosită a unui cuplu de a‑și cunoaște viitorul copil.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

The Children Are Always Ours, Every Single One of Them*

Iubirea pentru copil se construiește moleculă cu moleculă, ca un lanț la care participă întregul tău.

K U
Aproape de voi

Ne revăd în urmă cu zece ani, într-o cameră de cămin studențesc din Iași.

M B
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

– Luana, aș vrea să lucrezi cu noi la catedră pentru următorul an, nu vrei să aplici pentru job? m-a întrebat proful de la universitatea germană la care îmi făceam doctoratul. 

– Cred că aplicând nu o să fac decât să complic lucrurile, o să am un copil în curând.

– Ești însărcinată?

– Nu, dar o să fiu probabil într-o lună sau două.

– Dacă nu ești, atunci aplică. Și, când o să fii, mai vedem.

Și acum îi sunt recunoscătoare profului că nu m-a lăsat să-mi reduc toată viața la tratamentele de fertilitate, care oricum nu au dus la nimic. Anii de tratament ne-au apropiat în schimb pe noi, pe mine și pe Alex. În mod ironic, am devenit un cuplu mult mai capabil de a crește copii fericiți, deși tot fără copii suntem și acum, după opt ani.

Dacă ar fi să punctez începutul poveștii, l-aș plasa în 2014, când am cerut sfatul medicului, fiind pregătiți să avem un copil. „Încercați”, ni s-a zis. „Și, dacă nu reușiți timp de câțiva ani, atunci reveniți pentru analize”. Așa am pierdut doi ani, la finalul cărora am fost trimiși urgent la o clinică de fertilitate, trecând de la o relativă relaxare pe subiect direct la panică. Au început aproape trei ani de operații, injecții cu hormoni, inseminări, IVF-uri și un efort nebun de a avea control asupra unor lucruri pe care nu le poți controla, toate cu un amestec ciudat de emoții: frică, încredere, furie, frustrare, nostalgie, tristețe, regret, vină, acceptare.

Era 2016 și noi îl așteptam pe Răzbunătoru’. Încă nu se numea așa, nu avea nici față, nici nume, ca un musafir pe care îl aștepți fără să-l cunoști. În funcție de el decideam ce fac, ce mănânc, ce beau, când ies din casă și cât de lung fac dușul. Mergeam la analize de sânge de câteva ori pe săptămână și luam doze mari de hormoni care fie mă umpleau de energie, fie mă lăsau complet fără. Peste restricțiile impuse de tratament se adăugau tot felul de limitări autoimpuse, bazate pe sfaturi și mituri: mănâncă sănătos, mănâncă ananas, bea nu știu ce ceaiuri, nu te obosi prea tare, nu face dușul prea fierbinte. Calculam deja cum o să ne împărțim timpul și spațiul din apartament, dar nu știam încă cine e copilul și nici cine suntem noi, cei care îl așteptăm.

Un copil, când apare – chiar și ca idee –, devine centrul universului tău. În perioada aia aducerea pe lume a acestui copil mă consuma într-atât încât nu puteam procesa nimic altceva. Epuizarea cu care venea fiecare intervenție nu mă lăsa nici măcar să văd că suntem totuși doi oameni implicați în proces. Mi-a luat aproape un an să înțeleg că, de fapt, Alex, cu calmul lui, îmi ridica constant moralul. Nu era relaxat, cum mi se părea mie, nu lua lucrurile la rece și nu îi era ușor să rămână calm fără să știe când și de ce o să am nevoie de el sau fără să știe ce ar putea face ca să mă ajute. E foarte frustrant, am realizat și eu mai târziu, să vrei să faci mai mult și să nu prea ai ce. Concluzia asta am tras-o înainte de al doilea IVF, care venea după trei inseminări eșuate, când l-am văzut pe Alex extrem de abătut, deși se străduia să nu pară. Atunci am înțeles că relaxarea lui obișnuită era doar de dragul meu, că el mă susținea constant și necondiționat, că și el simțea oboseala și stresul. Atunci am realizat că universul are mai mult de un centru și că el e centrul mai stabil și mai real al universului meu.

Revelația asta ne-a redat simțul umorului și spiritul de echipă cu care pornisem în relație cu şapte ani în urmă. Am început să folosim o formulă prin care să fim amândoi implicați relativ egal în proceduri: Alex a preluat partea de management de proiect, iar eu am rămas în rolul de executant. Nu mai trebuia să știu la fiecare câteva zile că am întâlnire la medic, că știa el. Nu trebuia să îmi amintesc zilnic să îmi fac injecțiile și să țin minte dozajul, căci pregătea el doza la ora potrivită și mi-o aducea la injectat. Nici nu cred că realiza greutatea imensă pe care mi-o ridica de pe umeri, eu însă o vedeam și o apreciam în fiecare zi. Recuperarea după următoarele două încercări eșuate a început mereu cu ceai de tei și s-a încheiat cu o glumă (despre clinică, despre doctorița noastră care arăta ca un bursuc, despre kilogramele de ceaiuri pe care le băusem degeaba). Glumele erau semn că am trecut deja peste și că o putem lua de la capăt.

În afara lui Alex, am mai avut-o aproape și pe Linda, prietena mea care era cu un pas înainte în tratament și, întâmplător, chiar la aceeași clinică și la aceeași doamnă doctor bursuc. Ea îmi povestea cu precizie tot ce urmează. Pasul 1: schimbi asigurarea medicală ca să îți poți permite multiple încercări. Pasul 2: urmezi tratamentul hormonal cu injecţii în abdomen. Pasul 3: se extrag ovulele printr-o operație de cincisprezece minute sub anestezie totală. Pasul 4: se transferă embrionul la câteva zile după fecundarea ovulelor in vitro. Pasul 5: urmezi alt tratament hormonal cu pastile și aștepți, timp de două săptămâni grele, verdictul. Pasul 6: faci un test de sarcină. 

Din poveștile ei totul părea simplu. Așa și este, oricât de complicat ar suna procedurile. Retrospectiv, după trei ani de tratamente de fertilitate și doi ani în care am urmat proceduri pentru adopție, rămân convinsă că tratamentele de fertilitate sunt soluția mai simplă. Birocrația, am aflat în ultimii doi ani, e mult mai dureroasă decât injecțiile cu hormoni. 

Ne-am oprit din încercări în 2019 când ajunsesem la discuții despre metode alternative: donație de ovule sau un tratament experimental cu testosteron, al cărui succes nu era garantat și care nu mă făcea decât să mă imaginez cu mustață.

– Eu nu mai înțeleg rostul unor tratamente care ne duc la limită financiar, fizic, mental, pentru a aduce pe lume un copil, în condițiile în care sunt atâția copii abandonați. Eu nu țin la experiența unei sarcini și nici nu aș vrea să am mustață.

– Bine, ne oprim. Dar avem nevoie de timp să ne gândim la varianta cu adopția.

Și așa au mai trecut doi ani. Am întors problema pe toate fețele. Ne-am fixat slot-uri în calendar pentru dezbaterea subiectului adopție. Căutam să fim într-un acord total și cu proiecțiile de viitor aliniate. O adopție nu o faci de dragul partenerului sau pentru că te lași convins. 

– Mi se pare uneori că adopția ar fi ca salvarea de la înec a unui copil care se scufundă lângă tine. N-ai cum să nu îl salvezi, nu contează cine e. Iar după ce îl salvezi fără să te gândești, din impuls, realizezi că asta e fapta bună a vieții tale.

– Bine, hai să facem fapta bună a vieții noastre, mi-a zis Alex scurt, într-o seară târzie când el tocmai venise din oraș și eu eram în pijamale.

Dorința de a adopta a venit treptat, odată cu răspunsul la întrebarea de ce vrem să avem copii. Pentru mine, motivul cel mai profund e dragostea pentru un viitor copil, oricine ar fi el, pe care o simt deja abstract, dar pe care aș vrea să o trăiesc concret, cu tot ce presupune. Am fost singură la părinți și m-am întrebat mereu cum iubești un frate sau o soră: ca pe un părinte mai tânăr sau ca pe un prieten mai apropiat? Nu o să știu asta exact niciodată, dar m-am obișnuit să nu știu. Nu sunt însă gata să accept că s-ar putea să nu știu niciodată cum iubești un copil când îi ești părinte sau bunic, cum nu sunt gata să accept că i-am putea refuza unui copil șansa de a crește fericit, de a deveni el însuși părinte. Sper să îl avem lângă noi nu numai pe Răzbunătoru’, ci și pe copiii lui.

Numele e unul generic, care pe noi ne duce cu gândul la toți copiii adoptabili, dar care este inspirat din povestea reală a unuia dintre ei. Răzbunătoru’ era acum câțiva ani în plasament maternal la o cunoștință. Familia maternală, dorind să-l boteze, l-a adus la un preot care, oricât a încercat, nu a reușit cu prea mare precizie: „Se botează robul lui Dumnezeu, Răz…, se botează robul lui Dumnezeu Răz…, se botează robul lui Dumnezeu Răzvan”. 

Pe noi nu ne-ar fi deranjat numele, ca atare am decis să ne numim așa copilul imaginar. Până la urmă, Răzvi, Răzbi, nu e tot pe-acolo? 

Telegrame

Prima noastră călătorie


A început să caute masca. S-a aplecat și a luat la rând buzunarele genții. Probabil a căzut, a zis. Era furioasă. „Așa fac mereu.” „Nu sunt atentă.” „Fraieră.” Eram cu mama la Paris în pandemie, în prima noastră călătorie în altă țară; eu 31 de ani, ea 64. Până atunci mă răstisem la ea din nimicuri: să nu mă mai pună să fac poze în locul ei, să nu mă întrerupă, să nu mănânce sandvișuri în cameră în loc să mergem să bem cafeaua la terasă. Ea îmi spunea ce fericită e că suntem împreună. Espresso-ul de la colț, cel mai bun pe care l-a băut vreodată. Acum, când o auzeam certându-se, m-am oprit. Mi-am dat seama că o știam prea bine, că locuia în mine. Abia atunci m-am înmuiat. I-am zis că e OK, că nu e capătul lumii. Am mers la farmacie, am luat două măști, i le-am dat și am urcat în metrou. Nu știu dacă m-a mai rugat apoi să fac poze, dar i-am făcut eu cât de multe am putut.

Telegrame

Pierdut iubire, adopt pisică


Avusese câini toată viața și ura pisicile; clasic – că era el însuși una. Venea la mângâiat când voia, mai stătea și din complezență, da’ de cele mai multe ori se scărpina până-i ieșeau toate mângâierile din piele. „Pleacă cu mânuțele alea, zici că ai pene în loc de degete", spunea. Ca pe orice neiubitor de pisici, ele îl adorau. Una alb-negru i s-a încolăcit de încheietură, și-a dat urechile pe spate și a început să-l spele pe mână. „Eu am mai văzut pisici, bă, da’ asta urâtă e, mă”, zice și o ține de gât, cum fac mamele cu puii. Una e ce i se citește în ochi, alta, ce-i iese pe gura. Cam ca în relația noastră, în care el a putut orice – inclusiv să spună c-o să-și reseteze creierul, ȚAC PAC, să nu sufere când devine greu. N-am apucat să-l văd cu o pisică neagră tuci în brațe, dar mi-am imaginat asta în zeci de seri. Ea ținea lăbuța pe clavicula lui, el o apăsa ritmic pe pernuțe. Cam așa arată brieful meu acum, de când mă plimb zilnic pe siteurile de adopție.

Încă nu am intrat în potrivire cu Răzbi, deci îl cunoaștem doar ipotetic. Dar îl cunoaștem bine, căci am avut mult timp să ne gândim la el și la cei peste 40 000 de copii din sistemul de protecție specială, care așteaptă mulți ani să aibă o familie permanentă și a căror așteptare le răpește șansa reală la educație, sănătate, o viață fericită, un viitor. Copiii așteaptă, noi așteptăm, alte peste 2 500 de familii atestate ca noi așteaptă. Cam așa merge sistemul.

Noi ne-am luptat un an și jumătate doar să primim atestatul de familie aptă să adopte. Motivele pentru care nu eram considerați apți nu aveau nicio legătură cu noi, cuplul, ci doar cu faptul că am fost plecați din țară. Am stat, după cum cere legea, șase luni în România înainte să ne depunem cererea de atestare la Brașov (unde avem un apartament mic, dar fain, cu vedere la Postăvaru, și, mai nou, cu o cameră pentru Răzbi). Când ne-am depus dosarul, ni s-a spus să depunem în Germania, de unde tocmai veniserăm și unde oricum nu mai puteam depune, căci ar fi trebuit să fi stat șase luni în țara respectivă înainte de a cere atestarea. Am făcut contestație, ceea ce a deschis un hău funcționăresc. Ne-am susținut cauza la Consiliul Județean, la Avocatul Poporului, la Ministerul Familiei și, în final, la Comisia de Abuzuri a Camerei Deputaților. Lupta pentru atestare a devenit inevitabil noua mea ocupație full-time, căci nu poți face atâtea adrese și nu te poți prezenta în atâtea audiențe în afara orelor de program. Am renunțat la jobul în cercetare, amintindu-mi de conversația cu proful de acum opt ani. De data asta nu m-a mai oprit nimeni să renunț la job.

Copil nu avem încă, dar am reușit să obținem atestatul. Acum așteptăm să fim potriviți prin sistemul informatic cu un copil adoptabil în funcție de caracteristicile lui fizice, vârstă și sex. A trebuit să completăm un formular prin care ne exprimăm opțiunile nu numai în ceea ce privește rădăcinile etnice (irelevante pentru noi), vârsta (până în 5 ani), sexul (oricare), dar și starea de sănătate a copilului, cu un grad de detaliu sfâșietor. Ne-am exprimat opțiunea cu privire la zeci de boli, de la boli grave, ca SIDA, la puțin grave, ca strabismul. Sistemul ne va potrivi cu acel copil căruia îi putem răspunde noi cel mai bine la nevoi în funcție de greutățile cărora ne angajăm să le facem față. Sistemul însă e blocat de câteva luni, din cauza  „digitalizării proceselor”.

De doi ani de când așteptăm, mi se pare că toată lumea uită că la mijloc e un copil real. Pentru noi el nu e un caz, un dosar, un exemplu sau o sursă de venit. Pentru noi e viitorul nostru copil.

Ne îngrijorăm pentru el. Ne gândim la traumele pe care le-a trăit, la singurătatea pe care o simte știind că a fost abandonat, la descurajarea pe care o simte știind că nu este tratat de familia de plasament așa cum sunt tratați alți copii de familiile lor.

Suntem mândri de el. Ne imaginăm ce frică trebuie să îi fie unui copil care, după ce a văzut doi străini de câteva ori, trebuie să se urce cu ei în tren și să se mute în casa lor, să meargă pe mâna lor. Cât curaj trebuie să aibă acest copil. Oricine va fi el, Răzbi va avea multe să ne învețe, și pentru asta îi suntem deja recunoscători.

Îi luăm apărarea în fața prejudecăților, care sunt mai multe decât ne așteptam, chiar și înainte ca el să fie real. Am învățat să răspundem comentariilor de tot felul referitoare la etnie, culoare, material genetic. Am auzit de atâtea ori faptul că genele te pot împinge să furi, încât acum am replica pe buze: pe Răzbi îl facem politician.

Oare la asta să servească amânările din sistem și anii de așteptare, să dea părinților răgazul să învețe replicile cu care să-i apere pe viitorii lor copii?

Luana Martin-RussuLuana Martin-Russu

Iubirea e când îi dai celuilalt mai mult decât îți păstrezi pentru tine.

Next Love Story