1

Ultima dată când l-am văzut, i-am strâns mâna murdară în mâna mea murdară, știind că drumurile noastre n-aveau să se mai intersecteze. 

Înțelesesem de mic că, dacă vreau să trăiesc o viață bună, nu există decât o soluție: să plec de acasă și să nu-l mai văd niciodată; și totuși, abia în acea dimineață, după ce i-am rostogolit cauciucurile de iarnă până la portbagaj, am găsit curajul să-i întorc spatele pentru totdeauna. 

Vântul și ploaia, înghețate, nu lăsau loc pentru explicații, nici nu aș fi fost în stare să i le dau. Așa că am apăsat butonul care coboară ușa garajului și m-am întors spre noua mea familie; fără să aud, fără să văd, ca și când aș fi apăsat pe un trăgaci.

2

Fusese o toamnă lungă, fără ploi. 

Fiecare zi se dovedea limpede și în egală măsură aurită de îndată ce dimineața își ridica fustele vaporoase ale ceții. 

Dar în acea noapte se scuturaseră toate frunzele. Era târziu în noiembrie și toți trei ne-am trezit de mai multe ori din cauza vântului care cobora în rafale dinspre pădure și izbea cu putere în peretele nordic al casei.

Dimineața am văzut strada pe care stăteam acoperită cu un strat fin de polei. Lucea în vale, înspre oraș, ca pielea unui șarpe: mai deschisă din loc în loc, punctată de felinarele încă aprinse.

3

Era înainte de micul-dejun, așa că nu m-am grăbit să răspund când am auzit telefonul.

Dar a insistat.

Am lăsat-o pe fetiță jos și am îndemnat-o să meargă la mama ei. Aveam nevoie să fiu singur ori de câte ori vorbeam cu el.

Mă suna mereu după răsăritul soarelui, dar înainte de începutul zilei de muncă.

De data asta voia să se asigure că sunt încă acasă; trebuia să treacă pe la noi să-și ia cauciucurile.

Încă de când am văzut poleiul am știut asta.

4

Ca-ntotdeauna, trebuia să ajungă la vulcanizare înainte ca băieții să deschidă. Dacă nu reușea să fie primul, avea să meargă în altă zi și să fie primul, pentru că nu suporta să nu fie primul.

De fapt, era chiar la poartă, în fața garajului. Mă aștepta.

Am știut și asta.

Așa avea să facă și la vulcanizare; și tot așa, unul dintre băieți avea să se apuce de lucru cu mult înainte de fix, numai să-l vadă odată plecat. Avea să-și suflece mânecile și să uite cu totul de cafeaua pe care o începuse pe stomacul gol – o cafea lungă, bună atâta vreme cât e fierbinte, așa cum sunt toate cafelele luate în drum spre lucru de la un automat de pe stradă.

5

În primăvară, când trecuse pe la noi să ne ceară să-i depozităm anvelopele, am știut că în schimbarea abia sesizabilă a anotimpurilor se ține și legătura noastră: dacă pământul, ca un animăluț, nu ar căuta la sfârșit de februarie să se apropie de soare, și dacă șase luni mai târziu nu s-ar îndepărta brusc, mânzește de el, eu și tatăl meu n-am fi găsit niciun pretext să ne vedem.

6

Nu aveam de făcut decât câțiva pași până la garaj, dar, în loc să merg să-i deschid, așa cum am convenit când am închis telefonul, m-am așezat pe scări.

Curând, i-am auzit pașii la poartă.

În dreptul cutiei poștale, i-am recunoscut perechea de ochi care căuta printre șipci să afle ce se petrece.

Trupul i se zbârcise, dar ochii îi rămăseseră aceeași. Pe vremuri se tulburau dintr-un fleac; în adâncul lor putea izbucni din senin o furtună de zăpadă orbitoare, iar dosul palmei lui nu întârzia să îmi măture fața ca o avalanșă.

Când i-am deschis, m-au privit găuriți de băutură, ca memoria lui.

7

Știa că vânduserăm casa și că până de Crăciun trebuia să o eliberăm, urmând să ne instalăm într-un apartament cumpărat în alt oraș; chiar și așa, m-a întrebat dacă poate să se-ntoarcă atunci când termină treaba la vulcanizare să lase cauciucurile de vară la noi.

Intuise că o să rup legăturile cu el îndată ce va pleca și își dorise o amânare, măcar până în primăvară, când se încălzea suficient; pentru că, se știe, e mai ușor să cari după tine o inimă ruptă, făcută praf în nopțile scurte de vară.

8

Era în concediu când aflase că am scos casa la vânzare. Singur, cu o doză de bere într-o mână și telefonul în cealaltă.

În primă fază nu a dat importanță anunțului postat de agenta noastră imobiliară pe rețelele de socializare; a văzut terasa noastră, în spatele ei a recunoscut grădina noastră, dar i-a fost mai ușor să creadă că cineva avea o grădină și o terasă identice în același oraș. I-a fost mai ușor să creadă asta decât că am decis să vindem, că aveam să plecăm, deși abia ne întorseserăm în orașul meu natal.

9

Adevărul e că făcuserăm toate eforturile.

Și, dacă peste vestea că se comportase atât de urât cu mama încât o făcuse să plece definitiv de acasă putusem să trec, gândindu-mă că niciodată nu se știe despre ce-i vorba într-un cuplu, și cu atât mai puțin atunci când e vorba despre propriii părinți, nu am putut să-mi șterg din minte reacția pe care a avut-o fiica mea ultima oară când l-a văzut.

10

Cu o zi înainte citisem despre primul zbor care avea să aterizeze pe aeroportul din localitatea vecină, așa că am plecat mai devreme de la lucru, am luat copilul și ne-am dus împreună să vedem avionul de marfă. Avea un an și jumătate, iar eu îmi închipuisem că, atunci când aeroportul avea să devină ceva banal pentru noi, voi putea porni de aici o conversație despre vremurile de demult, când zborurile ieftine și la îndemână erau doar un vis pentru cei din împrejurimi.

Părea un început la fel de bun ca orice alt început, așa că la întoarcere m-am gândit că ar fi momentul să o duc și pe cea mică să vadă casa în care am crescut. Că nu suntem nici primii, nici ultimii care trebuie să care în traistă o istorie urâtă; că timpul se duce și nu se mai întoarce. Că trebuie să trecem și noi peste toate, cu șenilele; ca timpul.

11

Așa că am condus direct în fața barului în care obișnuia tatăl meu să oprească înainte să meargă acasă.

Am parcat în dreptul lui – cu farurile scânteind în paharul lui –, dar n-a recunoscut mașina, nu a ridicat capul să mă vadă, n-a schițat niciun gest.

Am ezitat înainte să cobor.

I-am întins mâna peste ghiveciul cu panseluțe, care separa terasa de parcare, iar el mi-a strâns-o surprins, cu stângăcie.

Nu mi l-a prezentat pe cel cu care era la masă, nici nu s-a ridicat.

Așa că i-am zis că în mașină așteaptă nepoata lui, să vină cu mine puțin.

Nu i-am spus că aș fi vrut să mergem la noi acasă, deși asta mi-aș fi dorit. Știam că acel acasă nu mai exista nicăieri.

Eu aveam casa mea, iar el avea barul: casa lui. Și era OK, avea dreptul să fie așa.

Acolo nu se schimbase nimic în ultimii patruzeci de ani: nu devenise tată, nu se însurase, nu devenise orfan de tată, nu fusese părăsit; acolo era același băietan care venise de la țară să muncească într-o fabrică. Mesele și chelnerii îmbătrâniseră odată cu el, camuflați astfel împreună ca niște mistreți într-o pădure de foioase.

12

Când am deschis portiera și l-a văzut, fetița mea a început să urle cum nu am mai auzit-o niciodată urlând. Era îngrozită. Și nu s-a liniștit nici când am scos-o din scăunel și am plimbat-o în brațe de-a lungul șoselei, nici când i-am cântat și i-am șoptit la ureche aceleași cuvinte liniștitoare pe care le știa dintotdeauna; era imposibil de consolat.

Nu s-a liniștit decât după ce, fără să mai știu ce să fac, am urcat înapoi în mașină și am plecat de acolo, fără să salutăm, fără nimic.

Nu s-a oprit din suspinat câteva minute bune. Tremura din tot corpul.

Abia seara târziu, după ce soția mea a reușit să o ajute s-adoarmă, am înțeles că trebuie să fi reușit să exprime în acele clipe toată teroarea pe care eu însumi o îndurasem ani de-a rândul; pe care alesesem să o las deoparte, să se ducă la fund odată cu toată copilăria mea. Frica înnebunitoare pe care o simțeam când îl vedeam pe tatăl meu întorcându-se acasă; sau când mă-ntorceam eu acasă, numărând în gând treptele pe care trebuia să le urc până la etajul al doilea, azi mă bate, nu mă bate, mă bate, nu mă bate. 

Și mi-a fost totul clar. Oricât mi-aș fi dorit eu, nimic din toate astea nu se sfârșise.