Cum scrii o poveste de iubire reală
Când mă uit la sor-mea geamănă, încerc să îmi dau seama care dintre noi n-a fost dorită. Mă gândesc că fiecare părinte care află că are gemeni, tripleți sau – mai departe nici nu știu cum se numesc – e cel mai nepregătit părinte din lume. Surprins, panicat, fericit, câte puțin din toate.
„Hai să facem un copil” își spun unele cupluri la un moment dat. Toți vor un copil, doar pentru un copil sunt gata, doar pentru un copil fac planuri și se gândesc la nume, la pătuț, la hăinuțe. Cred că te gândești la asta mai ales când stai prost cu banii. Iar ai noștri stăteau foarte prost cu banii.
S-au căsătorit când încă n-aveau nici locuință, nici job stabil. La scurt timp, au aflat că vor avea gemene. Tare aș fi vrut să le văd fața. Sunt sigură că au plâns și de fericire, dar și de frică.
Am stat în burta mamei cu sor-mea și îmi place să spun că am împărțit chiria acolo. Din câte ne-a povestit proprietara, nu eram niște chiriașe prea liniștite. Burta mamei era lovită de patru picioare. Patru mânuțe, patru piciorușe, două suflete. Cred că nu prea mai aveam loc una de cealaltă și ne-am grăbit să ne mutăm. Doar că ne-am făcut bagajele mai devreme cu două luni înainte să ne expire contractul.
Maică-mii i s-a rupt apa într-un spital din Craiova. Era noapte, se dusese la toaletă, iar la ora aia cu greu puteai să găsești un doctor cu chef de muncă. Era iunie, iar nașterea noastră fusese planificată în august. Practic, trebuia să fim Lei, dar ne-am născut Raci. Ăsta da ghinion.
În fine, mama nu știa la cine să apeleze, nu o ajuta nimeni. Urla de durere până când, după ceva timp, a venit de la camera de gardă un doctor ginecolog. Mama, eroină, ce să zic, că ne-a născut natural pe amândouă – pe mine prima, apoi pe Ela, după 30 de minute în care s-au chinuit să o scoată. Cică ar fi tras-o de picior și a avut semn până la 2 ani pe glezna stângă. Doctorul ne-a dat atunci puține șanse de supraviețuire.
Ne-am născut prematur. Eu am primit nota 7, Ela nota 1. Îmi place să cred că a primit nota aia pentru că au prins-o copiind de la mine… toată fața. Eram absolut identice, așa că cei de la spital ne-au legat brățări de culori diferite ca să ne poată diferenția asistentele, dar și părinții. Eu aveam albastru, Ela roz.
Elei nici măcar nu au vrut să îi facă certificat de naștere; au zis să mai aștepte puțin, poate moare și nu mai e nevoie de birocrație. Tocmai de-asta, uneori mă gândesc că de fapt ea a fost cea dorită. Pentru că s-a încăpățânat atât de mult să trăiască.
Azi nu îmi pot imagina viața fără sora mea. Vreau să îi mulțumesc că nu i-a lăsat pe părinții noștri să aibă doar un copil. Și că în loc să zic mama mea, spun mama noastră. Partea nasoală la treaba asta cu împărțitul aceleiași mame e că nu putem să ne înjurăm de mamă când ne certăm și din păcate, alea-s cele mai la îndemână înjurături.
De-a lungul copilăriei ne-am certat aproape zilnic. Prin clasa a VI-a, ne plăcea de același băiat, Andrei – ochi albaștri, păr blond, deștept, tocilar, nu putea să pronunțe r-ul, iar asta îl făcea și mai dulce. Inițial nu vedeam o problemă în a-l admira amândouă de la distanță, de a ne imagina că o să ne căsătorim amândouă cu el într-o zi. Doar că eu am făcut câțiva pași înaintea Elei. M-am înscris la concursul de geografie la care se înscrisese și Andrei. Habar n-aveam nici care era capitala Bulgariei. Însă ce știam era că aș fi fost doar eu cu el la pregătirile făcute de proful nostru de geografie. Doar eu și Andrei vorbind despre văi, tipuri de roci și climă.
Ela a aflat vestea de la mine, după câteva zile. „O să mă duc cu Andrei la Tg. Jiu la concursul ăla Terra. Am de învățat toaaaate capitalele lumii”. Felul meu nesuferit de a spune lucrurile au făcut-o pe Ela să bage mâna dreaptă în borcanul de pe masă și să-mi arunce un pumn de gem în cap. N-am apucat să mă feresc, fusese rapidă și acum eram plină de gem de căpșuni prin păr.
Dacă tot începusem un război, am zis să-l ducem la capăt. Am atacat-o deci și eu cu un borcan de gem. Când s-a terminat, am început să luăm pâine, lapte, orice ne venea la mână. Distrusesem bucătăria. Parchetul era lipicios, nouă ni se scurgea gemul pe față și ne-am oprit doar pentru că ne-am dat seama că vom întârzia la școală. Așa arăta una din zilele normale din viața noastră. Multe dintre ele erau parcă regizate de Tarantino. O dată am dat-o din greșeală cu capul de colțul patului și a trebuit să mergem la spital. Altă dată mi-a înfipt furculița în umăr pentru că nu o lăsam la calculator să se joace. Într-o seară de Crăciun, m-a pus să mușc dintr-un glob de sticlă ca să îi zic ce gust are. După un minut, m-au găsit ai noștri plină de sânge pe la gură.
Dar pe cât de mult ne certam, pe atât de mult ne iubeam. Găseam orice prilej să ne distrăm împreună, improvizam orice jocuri – de-a doctorii, de-a profesoarele, de-a coafezele. Pe la 8 ani, Ela și-a tăiat bretonul și l-a ascuns în coșul de gunoi de la bucătărie, crezând că mami nu o să observe. De când a intrat pe ușă, a văzut că soră-mii îi lipsea juma de păr:
— Ca o capră arăți! Te apucași tu de frizuri.
A certat-o, i-a dat câteva palme, apoi s-a apucat să facă ceva de mâncare. Iar când a aruncat caserola în care fusese carnea de pui, a găsit în coșul de gunoi, pe lângă părul soră-mii, și lucrarea mea de la matematică făcută bucățele. Prin urmare, ca aperitiv, am avut în meniu și o morală consistentă.
Cumva, a fost mai bine așa, pentru că n-a rămas niciuna din noi fără chelfăneală în ziua aia. Când ai o geamănă, e important să știi că lucrurile sunt cât de cât echilibrate – că aveți același număr de haine, că mâncați porții egale, că părinții vă iubesc în mod egal și mai ales, că vă ceartă în mod egal.
Cele mai frumoase momente ale noastre rămân cele de complicitate. Eram amândouă all-in în orice făceam, pentru că învățasem să ne ținem partea în orice situație. Dacă ai noștri aflau până la urmă adevărul despre o prostioară făcută de una dintre noi, o întrebau pe cealaltă:
— Păi și tu de ce nu ne-ai zis? Știai?
Evident că știam. Știam totul. Și spuneam adevărul: m-a rugat să nu vă spun. Era atât de simplu.
În orașul nostru natal, un oraș de mineri unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, eu și Ela eram atracții turistice: „Gemenele Codiță” sau „Cochetele”. Mici, crețe, cu ochii mari de culoarea unui mobilier vechi, îmbrăcate identic tot timpul, atrăgeam toți oamenii să se oprească de vorbă cu ai noștri. Auzeam de la tata veșnica obligație: „Cum spunem?”, apoi ziceam în cor un lung „Săruuuuut-mââââânaaaa”. Îi dădea gata pe toți.
Enervant era că cei mai mulți oameni care ne cunoșteau ne puneau tot felul de întrebări stupide cum ar fi: „Aveți telepatie?” ,„Dacă pe una o doare ceva, o doare și pe cealaltă?”.
Într-un fel, nu sunt atât de stupide curiozitățile astea, pentru că eu și Ela suntem foarte conectate. Când eram bebeluși, dacă una începea să plângă, plângea și cealaltă. Acum nu mai locuim împreună tot timpul, dar când ne sunăm seara, suntem uimite să aflăm că dacă una a avut o zi proastă, cealaltă a simțit treaba asta și nici ea n-a avut cea mai bună zi. Practic, orice suferință a ei devine și suferința mea.
Cel mai greu îmi e să o văd plângând. Mă doare corpul și mă simt neputincioasă. La un moment dat, am început să plec din cameră când plângea. Din cauza asta a încetat să îmi mai povestească problemele ei. Credea că nu mă interesau. De fapt, mă interesau prea mult. Nu puteam face față.
Telegrame
Complet necunoscuți
Editor Nicoleta Rădăcină
„Unde ai fost toată viața mea?”, mi-a strigat aproape de ureche, suficient de tare cât să-l aud peste muzică. I-am zâmbit scurt, apoi m-am întors spre prietena mea. Am continuat să dansez, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nu părea genul de care să te legi. Avea aerul acela de tip sigur pe el, ușor amețit, care aruncă replici în toate direcțiile. Dar era totuși ceva în felul în care rămânea prin preajmă, fără să insiste, uitându-se la mine cu simpatie, care mă făcea să-i mai arunc câte o privire jucăușă.
Când m-am îndreptat spre ieșire, s-a pus în fața mea și m-a sărutat. Fără cuvinte, fără avertisment. Intens, real, amețitor. Lumea mea se oprise.
Apoi s-a desprins, mi-a zâmbit și a plecat. Ca și cum tot momentul acela fusese doar al lui.
Telegrame
Tot un sfârșit rămâne
Editor Nicoleta Rădăcină
Am ales, luni de zile, să nu fug de dorul de tine. Te-am iubit. Așa, prezent continuu. Fără să încerc să mă conving că nu mai simt, fără să mă ascund în brațe străine doar ca să uit. Ți-am scris despre ce mai simt aproape seară de seară. Sau când ai trecut întâmplător cu mașina pe lângă mine. Am scris acolo, la notițe, dar n-am trimis nimic. Că n-am scris ca să-ți pară rău, ci ca să rămân eu — sinceră.
Încă nu pot să mă abțin când vine vorba de tine — așa că singura soluție e să plec, cu totul. Să nu-ți mai verific ultimul act de pe WhatsApp, să nu mă mai întreb ce faci, dacă ești bine, să nu mai sper că te gândești la mine. Să nu-ți mai scriu, de azi. De mâine nu pot să mai fiu prima pentru tine. Dar pot să fiu prima pentru mine.
Amândouă suntem extrem de fragile, iubitoare și foarte legate de oameni. Ea a ales să devină medic, eu actriță. Anul I de facultate a fost cel mai greu pentru amândouă. Eram obișnuită să dorm cu ea, să mănânc cu ea și să mă cert cu ea pe chestii insignifiante. Dintr-o dată, totul s-a schimbat. Am început să avem vieți separate.
Să fii student la actorie îți mănâncă zilele. În anul I stăteam în facultate de la 9 dimineața până pe la 11-12 noaptea. Iar când ajungeam în camera de cămin voiam doar să mă culc. Asta a însemnat că i-am închis multe apeluri Elei. Îi scriam la cursuri pe ascuns „hai că te sun eu un pic mai târziu”. Și nu se întâmpla mai niciodată.
Pe la sfârșitul primului semestru, Ela a vrut neapărat să vorbim despre distanța asta dintre noi. Ne-am întâlnit la Unirii, ne-am plimbat, am vorbit și ne-am promis că o să ne facem timp, indiferent de orice, să vorbim măcar un minut pe zi la telefon. Mai târziu, ni s-a făcut foame și am intrat într-unul din restaurantele de pe Bulevardul Unirii. Am comandat cea mai ieftină salată din meniu, ca să o împărțim. Salată acrișoară. Chelnerul ne-a adus un castron cu 4 murături, apoi, crezând că asta fusese doar o gustărică, ne-a întrebat: „V-ați hotărât ce doriți să mâncați? V-aduc ceva de băut?”. Ne-am uitat una la alta, muream de rușine, dar până la urmă am zis: „Nu, atât vrem, să ne faceți nota.” Am plătit 14 lei pe murături, nu am lăsat niciun leu bacșiș și am fugit din restaurant râzând. Atunci am simțit că eu și Ela ne împăcaserăm.
Singurul examen pe care l-am picat în facultate a fost cel la care n-a venit sor-mea. Prezența ei mă ajută. Mi-e frică să urc pe scenă dacă Ela nu e în sală.
De fiecare dată când văd fotografii cu noi mici, plâng. Mă emoționez la gândul că eu cu fata asta am crescut și avem o viață întreagă de crescut împreună. M-a bucurat mereu la zilele noastre de naștere când lumea cânta în cor „La mulți ani”: „Cine să trăiască? Ela și Deni să trăiască.” Împreună.
Într-un filmuleț de când aveam vreo 5 ani, Ela are o fustă roz pe cap, muzica e dată la maxim, ea se rupe în figuri pe covor, iar eu sunt cocoțată pe canapea. Bat din palme aritmic și strig: Bavo, Ela (nu puteam să pronunț „r”-ul). Mi se pare că filmulețul ăla e rezumatul afecțiunii noastre, unde se pot schimba oricând locurile, iar Ela să zică: Bravo, Deni! (ea știind să pronunțe „r”-ul).
Cred că sora mea merită foarte mulți „Bravo”. Sunt cea mai norocoasă din lume, pentru că sora mea e Ela. Și mai cred că în dimineața aia de 30 iunie, când doctorul ăla i-a salvat viața Elei, a salvat-o, de fapt, și pe a mea.
Cumpără
