Părinții mei s-au certat mult. S-au certat atât de mult și de-atât de mult timp, încât practic mi-ai amintesc așa dintotdeauna. Strigau unul la altul din orice („Așa vorbim noi, nu ne certăm!”, zicea mama.). Uneori țipau atât de tare, încât se auzea din fața blocului. Mai târziu, după ce-am crescut și ne mutaserăm în orașe diferite, îi auzeam cum mie fiecare îmi vorbea frumos la telefon, dar în scurtul interval cât își dădeau unul altuia receptorul se repezeau, cu acel ton de neînțeles pentru mine și după atâta amar de vreme.

La un moment dat, am bănuit că toate relațiile mele se duc de râpă fiindcă nu știu să mă port normal cu celălalt. Mai exact, m-am gândit că vrând, nevrând, conștient sau inconștient, mă port în relația cu celălalt ca într-o bătălie. Fiindcă așa crescusem: pe-un câmp de bătălie. Gândul ăsta, de fapt, a venit destul de târziu. După ce trăisem ceea ce numim o mare iubire  și ratasem cu grație să rămân lângă băiatul fără de care mi se părea imposibil de trăit. Și el fusese crescut tot pe-un câmp de bătălie. Ce era să facem noi, cruzi și naivi, la 20 și ceva de ani? Plângeam și ne frângeam mâinile, și când ne era bine, ne îndepărtam când trebuia să rămânem apropiați, urmând singurul model cunoscut: al conflictelor.

A fost mai întâi C., un coleg de liceu. Îl terorizam cu toanele mele, cu nefericirile mele, până ajungea să se dea cu capul de tocul ușii. M-a cerut de soție înainte să plece în armată. Nu am vrut. Nu-mi trebuia așa ceva.

A fost apoi V., un coleg de facultate de care m-am îndrăgostit nebunește într-un 4 aprilie, la o petrecere. L-am iubit cu disperare ani la rând, însă fără să știu cum să mă port, așteptând mereu un semn de la el pentru ca, atunci când mi-l dădea, să mă întorc speriată și să fug. 

Apoi a fost J., o întâlnire mai degrabă nefericită. Când J., mai mare cu vreo trei ani, a terminat facultatea și m-a cerut în căsătorie, am fugit mâncând pământul, suportând consecințele: amenințări, drumuri la camera de gardă a spitalului de urgență și alte porcării. 

A fost, în sfârșit, A. Mai tânăr ca mine cu un an, cu o naivitate copilăroasă care-mi plăcea, cu o delicatețe care mă fermeca. Iubea arta, citea, ne potriveam la muzici, și în intimitate construiam un cort al nostru din care n-am mai fi ieșit niciodată. Îi iubeam ochii și pielea, părul, mâinile, vocea, mirosul, iubeam totul la el. Am fost împreună în ultimul meu an de facultate și încă nouă ani după aceea. Zece ani, cu totul. Dar zece ani în care, în majoritatea timpului, am trăit la distanță.

Plecasem din București după facultate, mă întorsesem în casa părinților, la Pitești (ei se mutaseră înapoi în Vest, de unde veniseră, ca să-și trăiască anii de pensie acolo). Nouă ani am făcut o navetă a dragostei, cu trenul și cu autocarul, pe autostrada de o sută zece kilometri, venind eu la el, venind el la mine, apropiindu-ne, distanțându-ne iarăși, despărțindu-ne dramatic de vreo două ori, revenind iarăși unul la celălalt. Simțeam că nu pot trăi fără el. Dar nici tocmai cu el nu trăiam. Pleca mult în străinătate, cu câte o bursă, cu câte-un proiect. Ne scriam intens. Scrisorile se adunau teancuri-teancuri. La un moment dat, când a fost plecat pentru o perioadă mai lungă prin Franța, am început să-i scriu într-un caiet. Caiete întregi i-am scris, pe post de scrisori (s-au pierdut). Lucram la un cotidian local, eram redactor-șef adjunct, zilele de muncă solicitantă se încheiau noaptea târziu. Au fost anii mei de singurătate extremă. Aveam un iubit, dar eram mereu singură. 

Într-o zi, după un weekend petrecut împreună în București, când m-a anunțat că s-a hotărât și va pleca în Japonia pentru un an întreg, l-am privit prin geamul autocarului care avea să mă ducă din Gara de Nord acasă și în clipa aia am știut că mă uit la el pentru ultima oară. N-aveam să-l aștept. Hotărârea mea a fost luată atunci, în ziua de vară, când stăteam în autocar lângă un străin cu multe tatuaje și tăieturi pe braț, care m-a întrebat pe drum de ce plâng. 

Apoi s-a ivit R., ca o ploaie de vară, adorabil cu aerul lui de actor italian, distrat, pătimaș și cu o tristețe dulce în oase. R., care a știut, fără să facă nimic special, să vindece răni: să fie prezență, nu absență.

Și atunci a apărut cel care avea să-mi devină soț. Ne știam din timpul facultății, ne regăsiserăm întâmplător cu o vară în urmă – chiar vara autocarului –, se înălțaseră între noi poduri miraculoase: discuții despre Nabokov, despre cărți, muzici, filme. Scrisori au curs luni de zile între noi, apoi m-a cerut de soție și am acceptat, într-o duminică pe care ne-o amintim amândoi ca fiind însorită. Ne-am căsătorit în primăvara următoare. Aveam 31 de ani. El, cu un an mai puțin.

La părinții lui aveam să văd o relație așa cum nu-mi imaginam că este posibil. Să îi vorbești celuilalt frumos, mereu cu blândețe, să faci lucrurile din casă fără să țipi, să nu blestemi orice nimic care nu vrea să stea la locul lui… Cred că atunci, în primii ani alături de soțul meu, am înțeles că despre asta fusese vorba: crescusem pe un câmp de bătălie. Acasă mi se arătase mereu că relațiile sunt luptă și că trebuie să te războiești cu celălalt din orice. Cred că ceva de felul ăsta mă sabotase permanent.

Și părinții lui A. fuseseră ca ai mei. Și A. suferise de mic din cauza certurilor dintre părinți. Nici el nu-i știa decât răstindu-se unul la celălalt, suferind și punându-și din când în când problema despărțirii (paloșul care stă să cadă în coșmarurile copiilor ai căror părinți se ceartă mereu). Am înțeles de ce ne purtaserăm, timp de zece ani, ca doi magneți care se resping, deși ne doream atât de mult să fim împreună. 

În familia din care venea soțul meu, nici gând de așa ceva. Blândețe și armonie răsfrântă asupra a tot ce e-n jur, un firesc în toate. Momente de criză traversate cu calm. Fără furtuni în pahar. Acești părinți aveau și cariere importante, amândoi își vedeau și de predat, și de cărțile lor de specialitate, și de cei patru copii, apoi au crescut și nepoți. 

Au trecut anii. Aniversarea noastră de douăzeci de ani a căzut în primăvara primului an de pandemie. A trecut ca și când n-ar fi fost, cui îi ardea atunci de orice fel de aniversare? Închiși în case, cu păreri foarte diferite, într-o perioadă în care nu se mai înțelegea om cu om, într-o perioadă în care se dădeau bătălii și-n capul fiecărui om, a fost o luptă să rezistăm încă o zi, încă o lună, un an. Ne-am pomenit certându-ne ca niciodată în cele două decenii de locuit împreună.

Dar știam noi, de fapt, să ne certăm? Nu știam. Pentru că noi eram cei care își vorbeau încet, cu „te rog” și cu „mulțumesc”, cu o naturalețe care-o făcuse pe sora mea să exclame într-o zi, când ne ducea cu mașina undeva, că suntem tare, tare ciudați.

Nu știu cum, greu, la fel de greu cum au trecut anii pandemiei, am trecut și noi peste greutățile noastre, străduindu-ne să nu le deversăm înspre alții. Poate ne-a ajutat chiar ceea ce atunci ni se părea marea piedică: nu aveam bani ca să ne permitem o separare. Treptat, pe măsură ce s-a făcut mai liniște pe planetă, s-a făcut și-n casa noastră micuță. Astăzi din nou tresărim și închidem bine fereastra atunci când auzim vecinii de la VI urlând îngrozitor unul la celălalt. Ne mirăm că mai locuiesc împreună, doar ca să-și strige mizerii unul altuia de la prima oră a dimineții până seara târziu.

Am, de mică, un auz foarte sensibil. Mă simt agresată de zgomote. Conflictele îmi fac rău și mă trimit instantaneu cu ani în urmă, în casa părinților mei, care tot așa și-au strigat unul altuia te miri ce reproșuri când ar fi putut să-și vorbească frumos.

Da, dar… Dar uite că părinții mei au trăit împreună cincizeci şi cinci de ani. Așa cum au știut și așa cum au putut, cu cei treisprezece ani diferență între ei, cu religiile și culturile lor diferite, ea nemțoaică și el român, ea catolică și el ortodox, ea cu vădite înclinații umaniste, el inginer pasionat de drept, ea cu liceul, el cu facultate, ea casnică și el mereu la birou. Mama, deși adesea strivită de personalitatea lui dominantă, e cea care și-a păstrat echilibrul și l-a salvat în mod repetat. Am pierdut șirul episoadelor în care tata a fost dus cu Ambulanța la spital, ba cu infarct, ba cu atac cerebral. De fiecare dată, ea a chemat Salvarea la timp. Ea a săpat poteci prin zăpadă, noaptea, de la poartă la ușa casei, ca să poată intra salvatorii cu targa. Ea i-a dat medicamentele, l-a spălat și, mai ales, l-a mângâiat și i-a stat aproape, când el spunea că se stinge și n-o lăsa să plece nici până în camera alăturată, fiindcă vrea să moară în brațele ei. Și așa s-a și stins, primăvara trecută.

A fost sau n-a fost? A fost.

A fost o dragoste mare, o pot spune acum, când s-a lăsat liniștea în casa părinților mei. Mi-ar fi plăcut să fie măcar din când în când o asemenea liniște și când trăia el. Mi-ar fi plăcut ca mama să se bucure de muzică și atunci, așa cum o face acum. Dar știu că, dincolo de ce pot eu să văd și să înțeleg, de la distanța asta mare, nu doar a sutelor de kilometri, dar a simplului fapt că suntem ființe diferite și niciun om nu poate cu adevărat să-l înțeleagă pe altul, a fost o dragoste mare. Tocmai fiindcă a durat atât, în ciuda obstacolelor. Până la capăt și dincolo.

Povestea asta am scris-o și o lansez astăzi în lume, rușinată, ca pe-un mesaj într-o sticlă, to all the boys I’ve loved before. Destinatari sunt acei băieți pe care i-am iubit așa cum (nu) m-am priceput, cei despre care-am scris aici și cei despre care n-am scris, cei cu care încă țin legătura, cei care sunt încă aici, dar și cei care-au plecat și-mi dau câte-un semn esențial exact atunci când am mai mare nevoie. Fiindcă, știți la fel de bine ca mine, „Poveștile n-au cum să se termine,/ Mereu rămâne-n somn câte-un balaur”.