13 min. 29 iunie 2024

On fire

Vara în care Dumnezeu din Bradford a tulburat liniștea cosmică a Mangaliei.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

18

În primul an de studenție, foștii colegi de liceu se minunau: „Voi ați rămas împreună?!”, „Iubirile din liceu nu țin”, ne spuneau.

A M
Prima noapte de dragoste, ultima noapte de iubire de sine 

Nu îl mai caut, dar plâng fluvii în camera mea. Mă întreb: Cu iubirea asta ce fac acum?

I L
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Mark era înalt, slăbănog, blond. Un galben nefiresc, genul de culoare pe care o pierd copiii înainte să devină șateni sau castanii și după care cotrobăie insistent părinții prin pozele de familie. Avea dinți mari, de rozător, și gropițe în colțul gurii, cireașa de pe tortul unui zâmbet cheeky, perfect. Era scos dintr-o matriță neverosimilă, idealul meu romantic la 15 ani. 

Dincolo de triada luminoasă blond–înalt–slab, avea accentul diavolului: britanic, din Bradford, nordul Angliei. Aveam nevoie de o pauză (tâmpă) după fiecare întrebare de-ale lui, cât să procesez conținutul, dincolo de forma perfectă. Efectul era mereu același: oase moi, mușchi de cârpă, mutilarea propriului vocabular în engleză, cu care, de altfel, defilam la olimpiade. În preajma lui se făcea pulbere. 

Aterizase la noi în Mangalia printr-un program caritabil cu școala lui, mediat de profesoara de franceză de la școala mea. Veniseră șapte elevi, de vârsta noastră, și un profesor. Fiind străini, aveau nevoie de traducători, așa că profesoara noastră ne-a propus acel job de vară mie, Adrianei și lui Anne-Marie, partenerele mele în plictiseala cotidiană. Când ți se ivește o șansă ca asta într-o gaură cosmică – așa cum e orașul în care am crescut –, spui da, dintr-o suflare.

În sfârșit, se întâmpla ceva în colțul nostru de lume, într-un oraș-stațiune care hăpăia fără să respire acțiunea din timpul verii, și-apoi lâncezea, indigest și cenușiu, trei anotimpuri.

A doua zi, la 4:00 după-amiaza eram pe plajă, la zece minute de casa mea. De fapt, la zece minute de casa oricăreia dintre noi. 

Erau gălăgioși, cu pielea foarte albă, un grup extraterestru aterizat în jurul unei prelate multicolore imense, pe care o fluturau în aer, strigând nume de culori. Câțiva se desprindeau de margine și alergau pe dedesubt, materialul imens cobora și îl prindea pe câte unul sub el. Am intrat direct în jocul ăsta după ce am schimbat câteva vorbe cu profesorul lor: un tip robust, cu ochelari și aer sobru, oarecum ridicol în contextul ăla. Printre noi alergau copii din cartierul sărac Barăci. 

Anne-Marie s-a îndrăgostit de Josh. Adriana s-a îndrăgostit și ea de Josh. Josh le plăcea pe amândouă. Eu nu mă săturam să îl privesc și să-l ascult pe Mark. 

Mark surfa cu nonșalanță valurile propriei carisme. Orice gest mărunt, fiecare sunet – o bucurie. Ne-a rupt pe loc inimile, mie și copilelor din Barăci. Eu le traduceam ce spunea el, ele i se adresau direct lui, în română, cu obidă, ca să-mi arate că n-au nevoie de serviciile mele. 

Ziua a continuat cu jocuri naive: pictam tatuaje pe piele, copiii se țineau scai după noi, șușoteau, le dădeau extratereștrilor porecle. La un moment dat, grupul a urcat pe faleza care începea să se anime. 

La începutul anilor 2000, când populația Mangaliei era mai numeroasă și mai tânără decât azi, faleza era loc de întâlnire pentru toată lumea. Fetele de vârsta mea defilau ciorchine, la braț, în crop tops neon, pantaloni evazați cu talia foarte joasă și adidași cu platforme printre cei în vârstă, proptiți inert pe zidurile promenadei, doar cu ochii aprinși de plăcerea bârfei.

Câțiva băieți din grup au început să cânte la chitară, ceilalți s-au strâns în jurul lor. Noi ne uitam de pe margine, lipite unele de altele, nădușite și surescitate. Sunau ca-n stele; băieții aveau voci calde – ca a lui Chris Martin –, fetele cântau foarte sus, dulce și răgușit. La un moment dat, una dintre ele a închis ochii și a ridicat ambele mâini în aer, a rămas cu ele acolo într-un dans bizar. Atunci am auzit versurile:

Lord I lift your name on high / Lord I love to sing your praises

Școala lui Mark din Marea Britanie nu era una oarecare (botezată Școala 5, ca a mea, de exemplu), ci se numea Bradford Christian School. Iar Mark venise să-mi vorbească despre Dumnezeu. 

***

Religia nu fusese niciodată un subiect la noi în casă. Pe maică-mea nu părea să o intereseze, iar taică-miu avea mai degrabă un simț al tradiției decât vreo înclinație spirituală. Ținea să luăm lumină în noaptea de Înviere, îi plăcea să asculte slujba pe două voci și să cânte ceremonios, în timp ce eu și sor-mea ne umflam de râs. Ținea să păzească mortul de priveghi și s-a supărat odată când, la o înmormântare, nici eu, nici sor-mea nu am avut starea de spirit să prindem ace cu funde roșii în piept bărbaților. 

Tipic pentru generația mea, cu bunicile fusese altfel. Mamaia Tia, de la țară, îmi inoculase o frică îngrozitoare de pedeapsă, eram terifiată de imaginile corpurilor în flăcări, unele peste altele, pentru un lucru atât de mărunt precum o minciună. Mamaia Aurica, de la oraș, venise cu o perspectivă nouă, optimistă. Să spun Crezul în fiecare dimineață, în clasa a IV-a, nu doar că mă ferea de pedeapsa cruntă, dar aducea și note bune și noroc la școală. 

Noaptea, începusem să fac rugăciuni de câte-o oră. Parcurgeam o listă nesfârșită de dorințe, bifând fiecare persoană dragă mie, într-un ritual asemănător cu cântecele pe care le-am auzit mai târziu vara, în București, venind dinspre cimitirul Reînvierii: Pentru Florin, sănătate la copilașii lui! Pentru Irina, bucurii și fericire, și o căruță de noroc! 

În preajma verii lui 2003, în care l-am cunoscut pe Mark, pomelnicul slăbise, la fel și forța rugăciunii. Începusem să mă culc frântă, după ore în șir în care îmi inventam vieți false pe Mirc. Aruncam un ochi spre est, direcția în care ne învățau la școală să ne rugăm, și mormăiam sec: „să fie bine la toată lumea”. 

În ce-l privea pe Mark, am decis să ignor cu totul înclinația lui religioasă. Aveam să găsesc alte subiecte de conversație; poate chiar să-l deconvertesc.

Pe lângă grupul de englezi se aciuau zilnic tot mai mulți oameni. Pe câțiva îi știam de la școală, știam că sunt baptiști. Alții erau penticostali. Englezii spuneau, cu toții, că sunt Christians. 

Dumnezeu încetase de mult să mă sperie, nici nu mă mai amăgeam că se preocupă tocmai de mine. În schimb, acum îmi doream din răsputeri să mă ajute, din nou. Nu îmi pieriseră complet instinctele de a mă baza pe el; reveneau, de regulă, în situații-limită sau când îmi doream foarte tare ceva. De exemplu, să-mi meargă bine engleza, farmecele și să… habar n-am ce. Dragostea la 15 ani nu vede doi pași în față. 

Îmi amintesc perfect mirosul de vară și aerul de promisiune al acelor zile, stomacul strâns, minutele încâlcite în care îmi alegeam hainele – întotdeauna cele care mă făceau să par un pic mai grasă, pentru că eram un spectacol de oase și încheieturi –, periuța de dinți pe care o îndesam în sticla cu apă oxigenată, apoi o treceam vârtos prin șuvițele de păr lung, ars. 

Activitățile erau mereu aceleași: veneau cu saci de recuzită, plastice colorate, casetofoane, cercuri pe care fetele le ridicau, din mișcări din fund, deasupra șoldurilor. Joaca pe plajă începea cu o rugăciune, pentru tot felul de mărunțișuri: că ne vom înțelege, că vremea va fi bună. Atunci noi ne umflam de râs, evitând să ne privim, ținându-ne respirația, să nu ne dăm în vileag.

Uneori se opreau cupluri, familii, ne întrebau ce se întâmplă, și noi răspundeam în cor de gâște: „activități caritabile cu copiii!” În spatele nostru, cineva își înfigea piciorul până la gleznă în nisipul umed, scriind, de-a latul plajei, JESUS

Mă făceam că plouă când îi vedeam pe colegii de muncă ai alor mei sau pe vecinii noștri. Acasă, ai mei mă priveau cu îngrijorare, văzându-mă trăind doar în așteptarea după-amiezilor când ne vedeam cu ei. Mâncam în scârbă, nu mai aparțineam de familia mea. 

Te duci să te vezi iar cu penticostalii?

Cântecele deveniseră partea mea preferată, pe câteva începusem să le cânt și eu la chitară. Pentru că ne plăcea linia melodică și ne durea la bască de versuri, mai târziu, în iarna aceea, le-am introdus și în arsenalul de colinde. Șase fete și două chitare, jelind versuri ca: Tu ai venit pe Pământ / Să ne salvezi / Sus pe cruce ai murit / Iertaţi să fim. Părinții, profesorii nu păreau să bage de seamă, ascultau atenți să vadă cine falsează. 

Ne petreceam tot timpul în compania englezilor. Se știa cine pe cine place, am aflat și că era greșit să spui to like someone, se spunea to fancy. Mark avea ceva din aerul unui bad boy, îi trola constant pe prietenii lui, Josh și Jack cu mici gesturi de afecțiune ca scuipatul între ochi, cu jet, din apa pe care tocmai o sorbise.

Mă plăcea sau poate îi plăcea că-l plac eu pe el. 

Îi aduceam și noi în viețile noastre. Odată i-am invitat în cartierul de case Coloniști, la bunica Adrianei care le vorbea exaltată, în română, precum copilele de pe plajă, tot aducând la masă pahare mici cu vișinată: Frumoși mai sunteți! 

Nu abordau cu noi subiectele religioase. Mark m-a întrebat o singură dată: „Elena, what are your views on Christianity?” Am bălmăjit că sunt creștină, dar că e o parte mai puțin importantă a vieții mele. Mi-a povestit că se botezase cândva, nu cu mult timp în urmă, după o perioadă întunecată a vieții lui. Niciunul dintre ei, mi-a zis, nu se năștea creștin, ci devenea, în urma unei revelații. 

Vorbeam despre filme. Școală. Muzică. Toți ascultau rock creștin, le plăcea Switchfoot. Știam și eu un cântec de-ale lor, fără să mă fi gândit că e creștin. 

And you’re on fire
When he’s near you
You’re on fire
When he speaks
You’re on fire
Burning at these mysteries

Eu ascultam versurile astea cu gândul la Mark, el le asculta cu gândul la Iisus. 

Dincolo de îndrăgosteala cruntă, mă fascina ceva la viața asta a lui, la viața tuturor din grupul ăla, ceva la care mi se părea că nu am acces. Ne povesteau despre case cu etaje, alei pe care se dădeau iarna cu schiurile, despre frații lor, mulți, blonzi, cu diferențe mari de vârstă între ei. Ne arătau poze cu părinți tineri, cool, ce familii relaxate, fericite. Vacanțe la munte, vacanțe pe bicicletă. Mark și ceilalți erau exact ca-n replica din Fantastic Mr. Fox: they were glowing. Noi bălteam în depresie trei sferturi din an în galaxia noastră mică și blestemată, orbitând în jurul acelorași stațiuni-planetă Saturn, Neptun și Jupiter. Pe lângă asta, mă simțeam strivită de complexe: înaltă cât un băiat, slabă, fără forme. 

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Telegrame

Vara la bunicul


În pod nu am mai urcat de peste 20 de ani. Podeaua scârțâie la fiecare pas. În casă, parcă aștept să-i aud mâna tremurândă pe clanță. Timpul aproape a șters urmele lui. Doar halatul gri de lucru stă agățat în cui, pe ușă. Senzația e că, atingându-l, se va sfărâma. O adiere pe lângă umărul meu. Întorc capul preț de câteva secunde. A plecat. Mireasma unui măr galben proaspăt cules îmi aduce aminte. A fost cândva, demult, un copil ce simțea că trăiește sub un curcubeu. O casă mică cu o curte mare. Grădina plină de lalele, zambile și clopoței. Un liliac în spatele curții. O bancă-n fața casei umbrită vara de un măr. Zile fără nume sau număr în calendar. Un pisoi tigrat pe nume Mișu. Uneori mi se pare că îl mai aud torcând.

Telegrame

Uneori, iubirea vine urlând


În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.

La sfârșitul acelei veri, înainte să se întoarcă în Anglia, mi-a povestit și despre Nicola, prietena lui de acasă. Blondă, zâmbet ca-n reclame, iubirea vieții lui. Dumnezeu chiar își pierduse, și el, interesul pentru mine. 

Din vara cu Mark, am rămas cu o poză cu noi doi pe calea ferată. Mă ține strâns de umăr, cu zâmbet insinuant, gropițele la vedere, părul blond ciufulit. Port o cămașă bej și fustă scurtă; îmi place poza, pentru că fața mea pare mai rotundă decât e și picioarele mi se unesc, am reușit să maschez paranteza. Am scanat poza și i-am trimis-o, o lună mai târziu, pe Hotmail Messenger. 

Conversațiile noastre au continuat acolo; el începea tot timpul cu „Hey, babe”. Nu vorbeam mult, dar era suficientă adrenalină pentru zile în șir. 

Ne-am împrietenit și pe Myspace. 

Mi-a trimis un cântec de la Meat Loaf: Bat Out of Hell. „It’s ace!”

Oh baby you’re the only thing in this whole world

That’s good and pure and right 

And wherever you are and wherever you go

There’s always gonna be some light

A devenit rapid cântecul meu preferat. 

Apoi ne-am împrietenit și pe Facebook. Mulți ani după vara aceea, viața lui continua să pară plină și perfectă. Se mutase în Elveția cu Nicola, cu care se căsătorise. Uneori îmi apăreau în feed poze cu el aruncându-se în lacuri care păreau îngrozitor de reci, poze cu el în chiloți, aruncându-se în zăpadă. Poze cu el ciclist, tot timpul în natură, tot timpul în mișcare. Rămăsese o poveste dulce și amuzantă, dintr-o altă viață. 

Treisprezece ani mai târziu, când aveam 28 de ani, am aflat, tot dintr-o postare pe Facebook a soției lui, că Mark nu mai era în viață. Mesajul era însoțit de un link către pagina unei biserici, unde se anunța ceremonia de înmormântare programată peste câteva zile. 

Am urmărit-o live, de la serviciu: o biserică sobră, fără icoane, cu bănci, ca-n filme; s-a vorbit pe rând la microfon, despre momentele memorabile din viața lui Mark, despre ce a însemnat pentru fiecare; despre Dumnezeu și iubirea pentru el care, pentru toți cei de-acolo, era mai presus de oricare altă formă de iubire. Au proiectat videouri home-made. Au cântat cântece pe care le știam. S-a vorbit și despre depresie și sănătate mintală: un pumn în stomacul meu când am înțeles ce se întâmplase. 

Mi-am pus toate întrebările-clișeu. Și, în timp ce derulam în memorie vara lui 2003, tremurând în fața ecranului, mi-am pus singura întrebare posibilă pentru versiunea mea de atunci: cum putea cineva care emană atâta viață să renunțe la ea, când alții par să trăiască pe sfert, alegând iar și iar o zi trasă la indigo cu cea de dinainte.

Dar nimic nu e ceea ce pare. Cu atât mai puțin în ochii unei fete de 15 ani dintr-un oraș mic de la mare, unde nu se întâmplă nimic, niciodată.

Elena ȘtefanElena Ștefan

Iubirea e speranță; ca primul vânt de vară. 

Next Love Story