În nopțile reci, iarna, dormeam cu bunica. Îmi încălzea, pe sub plapuma cusută chiar de ea, picioarele de copil între ale ei, ocrotindu-mă cu trupul său cald și moale de bunică. Ne trezeam și pălăvrăgeam verzi și uscate, eram ca două prietene care uită că ar trebui să mai și doarmă. Făceam haz de necaz când bunica nu reușea să doarmă din cauza grijilor de peste zi, transformate în insomnii nocturne, când o prindeau zorile încă trează. Avea însă o energie pe care nu știu nici azi de unde o lua, la cât de puțin dormea. Treburile casnice nu se terminau niciodată. Găteam des împreună, de la ea știu cele mai gustoase rețete. Atunci când le pregătesc, simt că bunica e lângă mine în bucătărie, dându-mi ultimele sfaturi. Acum bunica nu mai e, dar amintirea ei îmi dă toată puterea ca să pot fi un om bun la fel ca ea.