În primul an de studenție, foștii colegi de liceu se minunau: „Voi ați rămas împreună?!”, „Iubirile din liceu nu țin”, ne spuneau.
Din prieteniile copilăriei mi-au rămas inadecvarea, sentimentul că ceva e în neregulă cu mine, că nu corespund.
Călătorește pe Via Profi, mănâncă local, iubește românește.
Cum scrii o poveste de iubire reală
Dimineața de după primul trip pe acid nu am perceput-o ca dimineață. A fost mai degrabă o prelungire de vis, în care mă găseam distantă față de orice din jur și mă retrăgeam mai mult în mine decât o făceam de obicei. Era firesc. După o trăire înaltă, am căzut în rândul muritorilor, printre care se plimba un miros de lapte searbăd. Pentru prima oară, am dormit în același pat. Când am făcut ochi, tu încă dormeai. Când am plecat din apartament, la fel.
În seara de dinainte, pe când fumam în cadă, am început să-mi văd mâna în reluare, în nuanțe de magenta. Perii covorului din living, în care colcăiau mii de microbi, i-am simțit ca o pernă moale, de unde o auzeam live pe Miley Cyrus cântând Mother’s Daughter. Nu mai știu dacă pentru tine a fost prima oară, dar știam amândouă că nu ar trebui să bem. Totuși, nu la mult timp după ce it kicked in, am coborât până la chioșcul din fața blocului tău și am luat bere la suprapreț. Nici nu cred că am băut-o, nu-mi mai amintesc.
Mai târziu în noapte, ți-am citit o parte dintr-o poveste scrisă recent. Știam că nu era loc de așa ceva, că era timpul să simțim, nu să apelăm tot la rațiune să ordoneze haosul, dar, așa cum mi-a spus o doamnă la un cerc de femei, ani mai târziu, „trăiesc prea mult în minte”. Așa că am citit câteva fragmente încărcate de referințe la Rousseau și Kant, așa cum scriam pe atunci, ca să fac paradă de erudiție. Tu nu m-ai judecat. M-ai fi ascultat pentru oricât aș fi avut nevoie să mă laud. Acum mă întreb dacă nu ai făcut-o din compasiune pentru fetița pe care o vedeai în mine, care avea nevoie de confirmare, de recunoaștere. Sau, și mai rău, poate pentru că în continuare nu te iubeai îndeajuns încât să spui stop.
Tot în facultate, îmi amintesc cum stăteai întinsă pe patul de o persoană din camera pe care o închiriam într-o casă cu pereți de hârtie, undeva în Cluj. Șuvițele negre îți încadrau ochii verzi care mă pătrundeau până-n măruntaie, iar striațiile pământii trasau unghiurile agendei Avon pe care o țineam pe post de jurnal în micul sat din care provenim. Agenda în care notam citate găsite pe Tumblr, reflecții, melodii, strigăte de ajutor. În pupilă distingeam, alb pe negru, pasaje din bilețelele pe care ni le aruncam în grabă una în banca celeilalte, ca să nu afle nimeni de apropierea dintre noi, de intimitatea schimbului de jurnale, de faptul că eram diferite față de toți din satul ăla.
Citeam dintr-o răsuflare gândurile tale, cu fascinația cu care păstrezi un secret. De altfel, în afară de noi, nimeni nu știa, nici măcar nu remarcase semnele prieteniei care se înfiripase neașteptat între două introvertite. Conflictul a apărut atunci când dorințele noastre nu s-au aliniat – eu îmi doream să nu mai ascundem ceea ce credeam că e o prietenie autentică, în care ne împărtășeam fricile, angoasa, rebeliunea, iar tu – să fii prietena tuturor, să mulțumești fiecare coleg/ă cu un zâmbet și un râset, fără să-i lași să te cunoască vreodată.
I’ve been the victim of words since I made ‘friends’. I don’t have such a thing as confidence. I won’t say words back to anyone because I don’t love myself, mi-ai scris odată, când te-am confruntat pe tema asta.
Identitatea ta scindată între cine erai cu mine și cine erai cu restul te oprea din a divulga secretul prieteniei noastre. Riscai ca oamenii să te vadă în sfârșit ca cine ești (și mie îmi plăcea mult cine erai), în loc de persona jovială pe care ai șlefuit-o până la perfecțiune în anii din generală.
If she’s amazing, she won’t be easy, l-ai citat pe Bob Marley într-un bilețel pe care l-am călcat cu bocancul, de frică să nu-l găsească altcineva când mi-ai ratat banca. Crede-mă, am încercat din greu să îți înțeleg alegerea de a sta la distanță în public, să înțeleg cauza și efectele benefice pe care le-ar putea avea asupra ta, dar la socoteala asta eu rămâneam mereu pe minus. Nu puteam vorbi în pauze sau să ieșim în weekenduri împreună, nu te puteam căuta când o ceartă dintre ai mei era proaspătă și mă durea.
Pe unul dintre puținele bilețele pe care le-am păstrat între paginile agendei, mi-ai mărturisit că mi-ai scris multe mesaje pe care nu ai avut curajul să mi le dai. Nici eu n-am avut curajul să-ți arăt desenul cu Nana fumând, pe spatele căruia am scris apăsat despre frustrarea unei prietenii neîmpărtășite, despre lipsa de conexiune reală cu colegii sau așa-numitele prietene, despre suferința de a realiza toate astea și, pe deasupra, a fi în mijlocul haosului de acasă. După ce am terminat, am rupt desenul în bucățele destul de mici cât să încapă într-o cană, apoi le-am dat foc.
În final, persona ta a câștigat. Noi ne-am depărtat și am trecut în următorul capitol din viața noastră.
Erau prea puține pub-uri în Oradea pentru fetele grunge care eram în liceu, așa că atunci când ne intersectam accidental, ne ignoram sistematic. Ieșisem de sub tutela satului care nu ne-a crescut, ca să purtăm ce haine vrem, să fumăm Marlboro, să bem Stejar. Premisa de la care am pornit, cred, amândouă, era că în orașul ăsta nu ne știa nimeni și nu o să ne știe niciodată toată lumea. Părinților le livram în weekenduri versiuni lustruite ale ipostazelor noastre teribiliste, care au apărut inevitabil pentru a putea să ne maturizăm mai târziu. Vecinii ne știau în continuare ca fetele care învață bine, mutate la oraș.
Am ratat patru ani de ocazii să ne vorbim, dar nu mă mir. Maturitatea emoțională era încă o nuanță fără contur la orizont. Însă e ironia vieții – să fugi ca dracu’ de ceva și dracu’ tot să te prindă. Dracul ăsta n-a fost negru, roșu sau grotesc, ci avea chipul unui prieten comun. În perioada facultății, el ne-a adus la aceeași masă, după anii de evitare și suprimare a furiei, care clocotea totuși în dedesubturi (cel puțin pentru mine), altfel nu-mi explic de ce te-am visat într-o vară de mai bine de douăzeci de ori. Cu sticla de bere în față, eu încă puțin revoltată (aveam și încă am egoul mai mare), tu cu ochii pe eticheta berii și vorbind încet, am deznodat firele care ne-au încâlcit viețile până atunci.
Din nou în același oraș, din nou prietene introspective cu dureri interioare netratate. Ieșeam în oraș la bere și, în ignoranța studentelor de anul I – eu la Filosofie, tu la Psihologie – care au convingerea că știu totul, declaram că viața suge forța vitală din noi, în așa fel încât ne rămâne doar o stare pronunțată de letargie. Constatam plictisite că au făcut baricadă anxietatea, neputința și frica, lăsându-ne fără posibilitatea de împlinire spirituală.
— Până la urmă, tot ce știm sunt argumente tot de noi create. Umanul din orice concept nu are putința de a-l valida.
— Da. Noi creăm tot ce știm și dăm nume pentru ceea ce nu știm, pentru că vrem să trăim cu iluzia de putere, de atotcunoaștere.
Cam așa se derulau discuțiile noastre, uneori alimentate și de stupefiante. Nu ne-am priceput niciodată la small talk, și, până la urmă, am realizat că în orice prietenie de durată trebuie să aibă loc și genul ăla de conversații. Pentru că nu puteam să te abordez cu „Ce faci? Cum ești?”, simțeam că oricând îmi puteai aluneca printre degete. Îmi era teamă să te pierd din nou, după ce ne-am regăsit și împăcat ca prin miracol. De aceea, îmi alegeam cu grijă cuvintele, mă abțineam să nu te contactez, să nu crezi că te sufoc. Mergeam pe coji de ouă în prietenia de-acum, așa cum o făcusem și în generală.
Știam ce te tulbură, ce te ține legată de vicii și ce te izolează social. Dar îmi era ciudă că nu știam ce te face fericită. Credeam că dacă aș fi aflat, mi-ai fi rămas alături, pentru că, deși prietenia nu mai era privată, acea distanță pe care ai impus-o în generală mă panica – nu voiam să vin prea aproape ca tu să dai înapoi. Astfel, întâlnirile cu tine le simțeam ca posibilități de a te răni iremediabil. Dacă s-ar fi întâmplat asta, nu te-aș mai fi deranjat. Dar pentru că țineam la tine așa mult, mi-am asumat riscul penitenței de fiecare dată.
Telegrame
Și care e, totuși, prima iubire?
Editor Nicoleta Rădăcină
Nu-mi amintesc cum te-am cunoscut, căci mai întâi ți-am cunoscut mirosul, ochii, mâinile, poveștile și, mai ales, râsul. De râsul tău mi-e cel mai dor! Era curat, ca luna pe care mi-o arătai de la geam, în nopțile de vară. Mai ții minte? Trăgeai patul lângă fereastră, dădeai perdeaua la o parte și îmi spuneai povestea lui Barba Albastră.
Oare luna își mai amintește de poveștile noastre? Mă uit la ea și-mi vine să o întreb dacă mai știe de mine, cea de atunci. Mai știe oare cum înnebunea mama când mă țineai despletită și cu picioarele goale pe nisipul ăla fierbinte? Și cum m-ai învățat să fac mămăligă sau cum ai plâns când m-ai îmbrăcat prima dată în costumul tău popular. Azi, după 22 de ani de dor, jumătate din viața mea, îl poartă cu mândrie prima ta strănepoată.
Da, bunico, tu ai fost prima și cea mai mare iubire!
Povești din Cărturești
Prima recomandare
Editor Timea Honț
Mi-a scris pe o fereastră albastră de chat că îi place Raymond Carver. Nu-l știam, așa că am dat rapid o căutare, am găsit o carte la Cărturești și am comandat-o prin Glovo. Aveam unghiile date cu oja mea preferată, Black Cherry Chutney, când mi-am făcut poză cu „Catedrala” lui Carver. I-am trimis-o mândră, să vadă ce citesc. A fost impresionat. Mai ales că mi-am comandat cartea așa rapid, apoi de culoarea unghiilor. Și, evident, că i-am urmat recomandarea de proză scurtă. Poate nu neapărat în ordinea asta. Am citit-o pe nerăsuflate. Ne-am mai scris de multe ori pe fereastra albastră de chat. Diverse. Intime. Secrete. Duios și haios. Am trântit și mouse-ul de câteva ori. Când ne-am întâlnit pentru prima dată s-a luminat cerul. Era o zi de aprilie la Sinaia, iar eu purtam o fustă verde. M-a privit timp de trei minute din ușa restaurantului, apoi a intrat. Acum suntem o bibliotecă împreună.
Update: E 19 decembrie 2025 când ne revedem.
Patru ani s-au scurs de când am vorbit ultima oară pe Whatsapp; și mai mult timp a trecut de când ne-am văzut la față. Între timp, am supraviețuit pandemiei, am absolvit licența și masterul și mi-am făcut prietene ce au rămas cu mine pentru că au vrut. Au vrut să mă găzduiască în casa lor când n-am avut unde să mă duc, au stat peste noapte la urgențe cu mine, am vorbit despre ce ne macină, dar și despre ce ne face bine. Am avut experiențe comune prin care am crescut. Ne-am căutat reciproc și când nu ne vedeam, nimic nu se pierdea; nu simțeam că-mi alunecă printre degete pentru că motorul relației nu era fascinația unilaterală (a mea pentru tine), ci respectul, admirația și susținerea din ambele părți. Știu că mă respecți și îmi respecți munca și că, poate, într-un cotlon al minții te bucuri pentru ce am realizat, dar știu (sau simt) și că n-a fost să fie să mă porți în suflet.
Suntem, deci, în 19 decembrie 2025. Eu și partenerul meu ne aflăm în drum spre Brașov și, cum ne e obiceiul, ne oprim în Cluj să mâncăm. Cel mai adesea, ne oprim la Polus, dar pentru un motiv oarecare partenerul meu a propus să facem oprirea la Iulius mall de data asta. Eu aleg un stand cu mâncare gătită, el un fast-food din colțul opus. Stabilim să ne așezăm la o masă de lângă fast-food-ul ales de el.
Mănânc în liniște cartofii la cuptor și salata de varză, după care ochii îmi zboară împrejur. Observ oamenii de la mese, relațiile, manierele. Inevitabil, privirea îmi alunecă și în partea stângă, unde o fată cu păr negru, decolorat de soare la vârfuri, mănâncă o porție de cartofi prăjiți în timp ce se uită la un clip pe Youtube. Zăbovesc, dar devine jenant, simt că te privesc prea intens. Îmi asum că, dacă o fi să greșesc, măcar nu rămân cu regretul de a nu fi aflat.
N-a fost o eroare cauzată de dorința inconștientă de a te revedea. Tu lași cartofii, stingi ecranul și te ridici. Ne îmbrățișăm și, în adâncul ochilor tăi văd bucurie, pentru prima oară de când ne cunoaștem. Bucuria ca un surâs de copil ce se ascunde după fusta mamei. Schimbăm interjecții de mirare, nu ne vine să credem. Până la urmă ne revenim – suntem chiar noi, în carne și oase. În tot schimbul de replici, nimic nu contează mai mult pentru mine decât „Cred că m-am îndrăgostit pentru prima oară. Sunt fericită”.
Aș fi vrut să fiu fericită pentru fericirea ta, dar m-am simțit, de fapt, lăsată pe dinafară. Abia în mașină îmi dau seama că ne-am redus la anecdote una în viața celeilalte.
Încă mi-e greu să accept că e mai bine așa, că trebuie să mă concentrez pe și să apreciez mai mult prieteniile din prezent. Ele sunt tangibile, se întrețin organic și se simt bine. Tot ce sper e că ai și tu astfel de prietenii și le prețuiești.
Cumpără
