Mi-ar plăcea să iubesc oamenii așa cum iubesc cerul sau corcodușele, sau fragii, sau umbra unui copac înfrunzit într-o zi caniculară. Dacă aș iubi așa, aș putea detașa carnalul de spiritual, infatuarea de conectare. Dar poate că toate astea sunt părțile inseparabile ale unui întreg, la fel ca nuca și cozonacul. Perfecte împreună. 

Aceste analogii ale unui om flămând mă fac să mă gândesc la el. Sau poate că s-a ales singur să facă parte din povestea asta. Aș presupune chiar că nu sunt prima care scrie despre el.

Nu s-a zgârcit Dumnezeu când l-a făcut pe Bogdan. Frumusețea e relativă, știm; cu toate astea, șapte din zece persoane ar declara fără echivoc că e un bărbat atrăgător. Bogdan debordează de energia aia serafimico-jucăușă pe care nu o poți imita sau cumpăra. Nu ia viața prea în serios, râde mult și tare, umple o cameră doar cu simpla prezență. 

Nu știu exact cum a început prietenia noastră, poate pentru că emotivitatea mea excesivă mă face uneori să evadez în alte lumi. Mi-ar plăcea să pot numi cu exactitate momentul pentru a-l putea sărbători: în fiecare an, în ziua cu pricina, să mănânc tort, să suflu-n lumânare și să mă bucur că l-am întâlnit. 

Eram în facultate, plictisită de-o rutină în care fiecare zi curgea la fel ca precedenta, când, deodată, timpul a devenit elastic. Am migrat rapid unul către celălalt, ca doi oameni însetați. Făceam totul împreună, de parcă ne-am fi știut de-o viață, de parcă am fi crescut în aceeași scară de bloc, cu aceeași pufuleți și cu aceleași cartonașe cu pokemoni. 

Cum se face oare că simțim aceste unde de energie față de unii oameni, când de alții ne vine să ne ferim ca de grindină și iarăși alții ne sunt mai indiferenți ca margarina?

Când l-am cunoscut pe Bogdan, eram într-o perioadă autodistructivă, care nu îmi face tocmai cinste. Am avut mereu un anume efect asupra oamenilor – în special asupra bărbaților –, iar asta m-a făcut, nu de puține ori, protagonista unor bârfe numa’ bune de sorbit lângă o cafea. Nu mă interesau repercusiunile sau rănile cauzate altor persoane; mă îmbăiam nonșalant în plăcerea momentului. Greșit sau nu, așa am învățat multe despre mine. Tot n-am aflat însă dacă monogamia e un construct social, dacă persoanele căsătorite de zeci de ani au reușit cu adevărat ceva măreț sau doar și-au înfrânat decenii întregi pornirile sufletești. Dacă mă întrebi pe mine, înainte de marea relație statornică, înălțătoare și profundă (presupunând că ea există și ne așteaptă), avem cu toții nevoie de puțină noroială. 

Pe vremea aia îmi petreceam nopțile prin cluburi brașovene, învelită în lumini roșiatice care dansau pe pereții scorojiți din clădirile dărăpănate care se transformau spontan în locuri de rave. Pahare mici, crăpate, umpleau barul de lemn și multe dintre ele veneau spre mine. Mă schimonoseam ca o puștoaică atunci când simțeam izul de alcool tare și ieftin, dar de refuzat o făceam rar. Încăperile întunecate adăposteau oameni de toate felurile care dansau într-o stare de transă aproape meditativă, pe ritmuri care pentru o ureche neantrenată puteau părea repetitive, agasante și seci. 

Mie îmi plăceau. Poate că pluta morală îmi era puțin în derivă, dar pe atunci preferam oricum să țin o distanță de realitate; în nopțile alea până și planul zilei de mâine era incert, iar asta, culmea, îmi oferea pace.

De când mă știu, atunci când mă îndrăgostesc, o fac rapid, intens și la limita obsesiei. Pe atunci, la 23 de ani, suspinam naiv după un băiat nici frumos, nici urât, care fuma iarbă cum beau alții apă și care, privind acum înapoi, nu s-a purtat cu mine chiar ca un domn. 

Ziua, Bogdan mă aștepta în fața facultății. Îl văd și acum, înalt și frumos, cu zâmbetul lui de om bun. Mintea mea încă îi ascunde defectele. Sau i le iartă.

„Oh, dar ce onoare să dea și domnișoara pe la facultate”, m-a întâmpinat el cu un ton ușor iritat într-o zi umedă de marți. Începusem să observ cât de bine mă simțeam în preajma lui, dar puneam totul pe seama unei conexiuni pur platonice. Pentru cei din jur energia dintre noi era evidentă. 

În micul nostru univers mai orbitau două persoane apropiate. Alexandra și Ionuț erau un cuplu cu care am împărțit multe cafele, țigări și râsete pe terasele însorite din oraș în timp ce colegii noștri învățau sârguincios despre politica statelor americane. Prietenia noastră curgea lin și natural. Alexandra își petrecea weekendurile în orașul natal, în timp ce Bogdan și cu mine începuserăm să frecventăm aceleași locuri prin oraș. În stilul meu caracteristic de a mă vedea în orice context ca un personaj principal, trăiesc în continuare cu impresia că i-am influențat într-un fel intrarea în această lume. Întâlnirile noastre din timpul zilei s-au transformat rapid în ieșiri de seară. El era cu prietenii lui, eu cu ai mei, veșnic distrasă de toxica mea infatuare față de Bogdan.

Deși umblam ca o pasăre măiastră care a cucerit noaptea, în interiorul meu eram încă fetița urecheată gata oricând să se închidă în ea la orice semn de amărăciune lumească. Suntem mulți așa, absorbiți în mreje fățarnice, ascunși în spatele propriilor îndoieli, departe de autenticitatea copilăriei.

Coincidențele au devenit laitmotivul relației noastre și până în ziua de azi continuăm să ne regăsim prin mulțimi aglomerate, de parcă însuși Gatsby ar crea oportunități propice întâlnirilor noastre. Doar că acum, pe lângă bucuria întâlnirii unui prieten, experimentez și alte trăiri care mă sperie și îmi dau viață. Uneori în ordinea asta, uneori fix invers, uneori concomitent. Ca și cum prietenia noastră a stat confortabil în coconul ei, iar acum s-a metamorfozat în altceva. 

Sunt într-o relație de opt ani, ne iubim, ne urâm, trecem prin toate stările unei relații de lungă durată. Timpul dezvăluie mereu adevărul despre noi. Dacă stai în liniște și observi, își face tăcut apariția. E ca o vietate rară: dacă nu ești atent, o poți rata. Ce găsești când scormonești adânc în ființă, când înlături durerile copilăriei  sau neajunsurile vieții de adult, e mereu ceva frumos.

La partenerul meu de acum, sub carcasa țepoasă, uneori arogantă, puțin întunecată și agitată, am văzut crâmpeiele de lumină. Am găsit un om cu care pot povesti ore în șir. De la cele mai simple subiecte până la ultimele teorii conspiraționiste. Un om cu care mă pot juca, pot râde și pot crește. Cu timp, răbdare și înțelegere, cred că asta zace, de fapt, în fiecare dintre noi. Doar să nu renunți. Dostoievski n-a renunțat la frații Karamazov, Michelangelo n-a renunțat la Capela Sixtină, deși sunt sigură că la un moment dat și-ar fi pus penița, respectiv pensula în cui, și s-ar fi mutat undeva pe o plajă pustie.

Nu știu încă totul despre iubirea mea, dar știu că nu aș putea să-l rănesc pe omul pe care l-am văzut plângând la Coco, care l-a dus pe taică-miu la concertul Sting pentru simplul motiv că voia să îl vadă fericit. 

Olimpică a justificărilor, pun deraierile minții mele pe seama duhurilor rele ce mișună pe planetă în continua încercare de a-i destabiliza emoțional pe oamenii buni și cuviincioși. 

După toți acești ani, pe Bogdan îl păstrez încă în spatele unei uși bine ferecate. Când sentimentele încep să devină difuze – ca sclipirea unui licurici când întunericul nu îi mai întreține luminozitatea –, atunci el îmi apare din nou în vis sau în realitate și mă trezesc iar cu iluzia că iubirea noastră e înfăptuită și reciprocă. 

Poate dacă în ultima seară în care ne-am văzut refuzam ultimul shot, poate dacă mintea îmi era mai clară, poate reușeam să deslușesc natura relației noastre. 

Știu că stătea în dreptul reclamei Lavazza și parcă am văzut în ochii lui ceva în timp ce se uita la mine. Am cedat în fața intensității momentului și mi-am ferit privirea. Prima dată de când ne știm, a venit cu cineva. M-am simțit ca un copil care gustă pentru prima dată dintr-o lămâie. Deși nu-mi plăcea deloc, voiam să simt mai mult. Am îmbrățișat-o aproape involuntar, într-o încercare absurdă de a-i scana ființa. I-am simțit pielea moale și cel puțin o parte din mine s-a bucurat pentru dragostea lor. 

Și s-a mai întâmplat ceva în acea ultimă seară, o amintire pe care o prețuiesc ca pe o mică minune în vremuri triste: i-a spus ei că sunt prietena lui pe care o iubește. Am râs puțin – așa cum făceam noi mereu –, ne-am îmbrățișat și l-am certat, ca și cum ar fi fost doar vina lui că a lăsat o relație ca a noastră să se stingă. Aș putea opri aici expunerea obsesiei mele; m-aș putea îmbălsăma declarându-mi, în sfârșit, iubirea. De orice fel ar fi ea. 

Dar dacă se supără viața pe mine pentru toate dilemele mele și îmi ia iubirea de acum? Atunci inima mi-ar muri, lumea ar cădea în abis și stelele ar exploda rând pe rând, până ar rămâne doar bezna. Atunci, în negru, m-aș trezi singură, neiubită, cu litera stacojie a infidelității imaginate ștanțată dureros pe piele. Bogdan ar rămâne cu fata lui cu pielea albă, iar eu, în purgatoriul romanțelor neîmplinite. 

Poate că unele iubiri pot exista tăcute în imaginația iubitorului sau poate că mișună fantomatic pe suprafața pământului în căutarea unor noi suflete de deranjat. Sau poate că, într-un punct din timp și spațiu, ajung pe tărâmul realului și devin povești care înfrumusețează viața.