M-am născut odată cu echinocțiul de primăvară, odată cu multe sfârșituri: cu cel al frigului din oase, al luminii reci, al întunericului lung și al mamei, cea de dinainte de mine.

Apusul, îmbrățișările de la revedere, ultima gură din farfurie, ultima țigară de dinainte să te lași, săptămâna 40, duminica, ultima stație, aceste borne pe care le îmbrăcăm în neliniște, uneori în încântare și le denumim sfârșituri, când ele sunt, de fapt, începuturi pe care refuzăm să le vedem în goliciunea lor. 

Nu prea zăbovim în sfârșiturile noastre, de teamă să nu ne sfârșim și noi odată cu ele. Continuăm slalomul din sfârșit în sfârșit, dar adunăm, de fapt, începuturi, mințindu-ne că avem și noi un început și un sfârșit. 

Un sfârșit mai mic

Primul de care îmi aduc aminte e din prima zi de școală, aveam 7 ani jumate. L-am simțit cum mă iscodea cu o seară înainte. Pe vremea aceea, parentingul conștient nu era un subiect atât de hot precum e azi, astfel că nu mi-a explicat nimeni pe îndelete că urma să intru într-o etapă destul de importantă în dezvoltarea mea. Că cei șapte ani de acasă se cam terminaseră și că trebuia să mă cobor de pe culmea achizițiilor și să încep să mă joc cu viața, mai mult decât o făceam cu mingea în fața blocului. Mama mi-a spus că o să stau câteva ore într-o bancă, cinci zile din șapte chiar, că e important să am unghiile tăiate și că va trebui să ascult de învățătoare. Știam amândouă că nu era doar despre unghii curate și batiste apretate. Eu nu am întrebat, din teamă, și nici ea nu mi-a spus mai multe, din lipsă de timp. Și s-a lăsat liniștea.

Precum trecea vântul printre noi două, tot așa treceau și prin mine rafale de clocot și neliniște. Și cu toate astea chiar voiam să mă împrietenesc cu ceea ce urma să vină peste mine. M-am apucat cu o săptămână înainte să-mi pregătesc ghiozdanul. Era de piele și avea culoarea pielii. Înăuntrul lui: trei caiete îmbrăcate și etichetate atât de frumos și un penar de plastic roz sidefiu, compartimentat perfect cât să cuprindă creionul mecanic, stiloul, radiera și anxietatea mea. 

Văd și acum aleea către Școala Generală nr. 19, ștrampii mei albi, uniforma călcată și buchetul de garoafe pe care îl țineam în mâini. Și copiii, zeci și zeci de copii care alergau spre poartă și țipau. Mă întrebam dacă ei știu, dacă simt și ei sfârșitul, dacă era altfel decât al meu. Poate de asta țipau. Inima mea bătea atât de tare și încercam cu aceeași putere să nu plâng, ca să nu o fac pe mama să plângă. Mama plângea mereu când plângeam eu. 

Ne apropiam împreună de un sfârșit, corpul meu vibra în timp ce mă ducea spre el. Era în fața mea, îmi absorbea răsuflarea. Pașii mici se cufundau în asfaltul călâi de septembrie, iar palma transpirată strângea tare celofanul florilor.

Și atunci mama mi-a dat drumul la mână. Iar eu nu m-am sfârșit. 

În sfârșitul în care m-am uitat la mine

Eu și cu mine n-am fost mereu prietene. Nici în prezent nu e doar lapte și miere, dar măcar suntem echipă. 

Mi s-a părut dintotdeauna nenatural să mă uit înspre mine. Ca și cum am fi fost două vecine de scaune în autobuz. Mergeam în aceeași direcție, aveam aceeași priveliște și auzeam aceleași convorbiri telefonice, dar eu eram mai interesată să privesc pe geam. Știam că e cineva acolo pentru că din când în când ne mai ciocneam în curbe. Dar de ce să ridic privirea?

Și când geamul s-a aburit prea tare ca să mai disting ceva afară, am știut unde trebuie să mă uit.

Aveam 28 de ani și mă îndrăgostisem de un băiat cu părul negru ca abanosul în ai cărui ochi mici era cuprinsă toată căldura din lume. Mă privea și simțeam cum mi se inunda corpul cu lumină, îl priveam și mă scufundam în el cu totul. L-am luat și l-am lipit strâns de mine. Atât de strâns că-i simțeam inima cum o atinge pe a mea. Se atingeau și tresăreau, nu mai fusesem niciodată atât de aproape de o inimă. 

Încet-încet inimile noastre au început să bată în același ritm, să viseze în aceleași culori și să călătorească în aceleași zări. Dar după mii de kilometri în care am văzut sute de lumi și am descoperit tot atâtea părți din noi, lumina din ochii lui părea că abia mai ajungea pentru el. 

Și atunci am îndrăznit să privesc spre mine.

Prima oară am văzut corpul. Era înalt, slab, părul moale și nu foarte des, genele lungi și buzele cam groase pentru o față așa mică. Erau primele lucruri pe care le-am remarcat. Nici nu puteam să mă holbez foarte mult, deși mi se părea interesant cum colțurile exterioare ale ochilor cădeau așa de mult încât în locul lor erau parcă desenate două frunze.

Cu cât trăgeam mai mult cu ochiul, cu atât voiam să descopăr mai mult. Picioare subțiri cu genunchi juliți ascunși sub o fustă cadrilată, teniși prea umblați, cele mai firave brațe din lume care se terminau în cele mai frumoase degete văzute de mine, un nas mic și cârn, niște ochi de un verde crud, obraji plini și rozalii, sprâncene dese care conturau chipul blând. Parcă totul se completa în favoarea ființei acesteia cu aer timid. Devenisem curioasă, acum voiam să știu cine e.

– Unde mergi? am întrebat-o.

Gândurile au început să curgă în valuri și valuri, să spargă ziduri și să înece toate vocile dinafara noastră. 

Nu-mi era ușor să disting gând de gând, dar mă bucuram să le aud forfota. După atâția kilometri în care m-am ascuns de mine, iată-mă aici sortând și așezând în cutii amintiri și visuri.

Am aflat de rănile din genunchi, dar și de cele care nu au lăsat urme vizibile. Și cum fiecare dintre ele face parte dintr-o hartă mare care s-a așternut în ani de zile peste corpul meu și m-a învățat să navighez intersecțiile vieții. Cum acolo unde credeam că este doar durere sau teamă, am găsit căldura și curajul.

Am mai descoperit că ochii ăia căzuți se umezesc repede și verdele lor se aprinde precum licuricii noaptea. Că aceiași ochi mari au învățat târziu cum e doar să privești. Să fie curioși fără să judece. 

Trecuseră deja toate stațiile când mi-am amintit că ar fi trebuit să cobor. M-am uitat în jurul meu și nu mai era nimeni, am privit apoi pe geam și mi-am dat seama că nici nu mai știam unde vreau să ajung. Apoi m-am uitat la mine. Ne-am luat de mână și am coborât la prima.

Începutul sfârșitului

Aproape nouă luni am purtat frică în mine. Din prima zi în care am aflat că nu mai sunt singură în propriul corp, m-am înstrăinat de tot ce știam că știu. Îmi era frică de mine, de ea, de nou, de vechi, de tot ce se sfârșea și începea. Urma să mă împart cu totul pentru prima dată.

Fiecare gând, fiecare râs, fiecare lacrimă, fiecare gură de înghețată, fiecare pătrățel de ciocolată, fiecare pas, fiecare dans, fiecare Da, fiecare Nu erau acum atât ale mele, cât și ale ei.

Inspiram, expiram și ea era.

Timpul trecea și mă priveam stând în mijlocul lui observând cum totul se schimbă, mai puțin eu. Îmi pusesem ancora și refuzam să plec mai departe. „O să stau aici”, îmi spuneam, „o să stau aici până când voi fi pregătită, până când nu o să-mi mai fie frică”.

Nu eram deloc gata să înfrunt ceea ce părea a fi cel mai mare sfârșit de până atunci. Construisem cu atâta grijă sute de începuturi, le aranjasem perfect astfel încât să se potrivească, iar acum nu știam ce să mai fac cu ele. Le priveam ziua cu un soi de melancolie, iar noaptea mi le dărâma ea cu mișcările ei hotărâte care nu mă lăsau să dorm. Cădeau unul câte unul, până când nu a mai rămas nimic.

Părea că-și pierduse răbdarea cu mine, își pregătea venirea mai bine decât o făceam eu. O simțeam cum crește, cum își face loc din ce în ce mai mult în toate celulele corpului meu și în toate cotloanele gândurilor mele. Era hotărâtă să ridice ancora. 

Sfârșitul era aici și venise cu niște dureri care m-au scos din propriul corp. Se anulase tot în jurul meu, mai puțin teama. Nu mai era timp, nu mai era spațiu, eram doar eu privindu-mi frica venind spre mine. Corpul meu vibra în timp ce mă ducea spre ea. Palmele mele transpirate strângeau tare tot ce prindeau în cale. S-a oprit în fața mea și aștepta. Am deschis larg ochii, am apucat-o strâns de mână și am văzut cum dincolo de ea, neclar încă, se contura începutul meu.

Și deodată am fost singură din nou.

Singură cu gândurile mele, cu râsul meu și cu pătrățelele mele de ciocolată, alături de cel mai mare și mai frumos început al meu; unul care mi-a arătat că nu există, de fapt, niciun sfârșit – oricât de mult mi-ar plăcea să cred asta –, că viața este doar un șirag de începuturi ce te aduce mai aproape de cine ești tu cu adevărat, o bucată ruptă din iubire. O găsești peste tot, în florile de primăvară, în apus, în mare, în ploile de vară, în pâinea caldă unsă cu unt, în aglomerația din metrou la orele de vârf, în visuri, în părinții tăi, în copilul tău, în partenerul tău, în pisica ta, dar mai presus de toate o găsești în tine.