Mereu i-am invidiat pe cei care și-au găsit iubirea vieții în liceu și am dat vina pe ai mei, care n-au fost în stare să mă învețe și pe mine cum să iubesc. M-au lăsat să fac cum am știut, să navighez singur nebuloasele iubirilor adolescentine, lucru la care, în mod previzibil, am eșuat catastrofal. 

Am crescut cu mult prea multă libertate, poate asta a fost problema. La 15 ani umblam pe la concertele celor mai sataniste trupe rock, o rețetă a dezastrului pentru un puști care habar n-are cine e și încearcă să afle în cele mai extreme moduri.

La școală, în schimb, am învățat foarte bine până la terminarea liceului; am fost olimpic național la istorie de câteva ori. Acum, că mă gândesc mai bine, poate de asta m-au lăsat „să fac ce vreau”. Aveau de departe mai multă încredere în mine decât aș fi putut avea eu. „Să nu te pierzi cu ce faci”. Așa îmi ziceau de fiecare dată când plecam de acasă și eram pe punctul de a exagera.

Pe Elena o știam încă de pe atunci, era combinată cu unul dintre prietenii mei. Elena era tot ce și-ar fi dorit un băiat: frumoasă, citită (cu o obsesie pentru Cioran, lucru pe care mai târziu l-am împărtășit și l-am disecat până la epuizare), corpul ei era plin de zbucium și zvâcnire, o ființă iute și-n gândire, și-n mișcări. Poate vă mirați de unde vine așa o descriere. E impactul pe care l-a avut asupra mea din prima clipă, deși am interacționat cu ea mai puțin de zece minute. 

Aveam amândoi 16 ani când ne-am cunoscut la ziua unui prieten comun. Când am aflat că e cu o singură zi mai mare decât mine, am intrat în delir. „Destinul” îmi ziceam, „destinul o să ne aducă împreună, pentru că așa am și început; ea a venit înaintea mea cu nici douăzeci de ore, m-a așteptat, ca mai apoi să stăm pătuț lângă pătuț în spital”.

Deși am avut bucurii la ea trei ani de liceu din patru, nu am îndrăznit niciodată să-i spun. „Nu mă bag peste alții, mai ales dacă-i cunosc”, îmi spuneam de fiecare dată când mă gândeam la ea. După liceu, eu am plecat la Timișoara, ea la București, dar, culmea, asta e perioada în care am început să ne apropiem, vorbind pe internet – rar, dar intens – despre cărți, despre filme și despre Japonia, pe care o adoram amândoi peste măsură.

Viața în noul oraș nu a mers deloc cum aș fi vrut. Renunțasem la Facultatea de Istorie după primul an, lucram la fabrica de bere din oraș exact când a început criza economică mondială și pe deasupra locuiam în chirie la marginea orașului într-un cartier rău famat. Singurul lucru bun care mi s-a întâmplat a fost că marea mea pasiune – un joc de strategie pe calculator, Warcraft 3 Frozen Throne – m-a dus într-un concurs internațional unde am reprezentat România și am reușit să câștig și un loc aproape de podium. În timpul ăsta, Elena a fost singura persoană din țară cu care am vorbit, ca o ancoră pentru un marinar pierdut. 

Când m-am întors, m-a așteptat la aeroport cu o pancartă cu numele meu și desene cu Hello Kitty făcute de ea. Cel mai frumos gest pe care l-a făcut cineva pentru mine în ultimii 14 ani.

Am petrecut o zi întreagă la pas prin București, timp în care i-am spus că în afară de jocul de mai sus nu-mi place deloc de mine și de viața mea. Ea m-a ascultat fără să zică nimic – ceea ce e de apreciat –, iar când a zis ceva, mi-a mărturisit că relația pe care o începuse în liceu cu prietenul nostru comun și care se terminase și reîncepuse de 6–7 ori în ultimii doi ani părea că s-a terminat acum pe bune. M-am bucurat pentru ea, ce pot să zic, deși nu aveam nicio intenție să fac vreun pas. Eram conștient că sunt 600 de kilometri între noi și, după acea conversație lungă, era clar că nici eu, nici ea nu aveam viața în ordine.

În următorul an am corespondat despre de toate. Era o perioadă foarte proastă pentru mine; renunțasem la Facultatea de Istorie și mă apucasem să lucrez la fabrica de bere, timp în care am scris și o carte de eseuri existențialiste în stil cioranian bazată pe situația groaznică în care mă aflam. Elena a fost prima persoană căreia i-am trimis-o, sperând în secret că o să-mi spună s-o las baltă pentru că nu am nicio treabă cu scriitura. Surprinzător, mi-a zis că nu se aștepta să am așa adâncime sufletească (cuvintele ei) și să scriu în felul ăsta la doar 21 de ani și fără o facultate de filosofie în spate.

Un răspuns luminos în lumea mea întunecată. Așa că, undeva în septembrie, am decis să mă mut din Timișoara în București. Îmi propusesem să schimb tot și să o iau de la zero. Elena m-a așteptat la gară fără să-i cer, din nou, spunându-mi că pot să stau la ea până când îmi găsesc un loc al meu. Mi-a arătat principalele repere: Universitate, Victoriei, Herăstrău, Parcul Izvor, cum să mă descurc la metrou. După câteva ore, spre seară, am bifat și un concert în Live Metal Club, care, la vremea aceea, era cel mai hardcore club de metal underground din București, cred că și din România (am prins pana chitaristului în noaptea aia!)

După muzică și câteva beri, am mers la ea în cămin și am mai băut câteva beri, cu mai mulți prieteni de la concert. După ce toată lumea a plecat, am adormit în patul de la perete, ca să ne trezim după câteva ore, amândoi în același timp și să ne iubim pentru prima dată. Soră-sa, care venise în vizită pentru câteva zile, dormea în patul de la geam. „Crezi că ne-a auzit soră-ta azi noapte?” am întrebat-o eu temător a doua zi. „Cred că da”, mi-a răspuns ea senină, în timp ce i se forma un zâmbet în colțul gurii. Am râs amândoi.

În următorii doi ani am fost ceea ce tineretul numește azi „prieteni cu beneficii”; niciunul nu a încercat să-și facă o altă relație, dar niciunul nu a propus celuilalt să oficializeze lucrurile. Între timp, mă rugase s-o învăț jocul meu pe calculator, lucru pe care l-am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Vara următoare, mi-a propus să fim împreună. Am fost un pic reticent, pentru că, din perspectiva mea, lucrurile erau foarte bine așa cum erau.

– Și ce facem dacă nu merge, nu mai putem fi prieteni, i-am zis.

– Dacă ne merge așa bine acum, o relație oficială o să fie o nimica toată, a răspuns ea. 

Deja o iubeam, dar nu-i spusesem asta niciodată. 

Următoarele șase luni au fost mai mult decât m-aș fi așteptat. Abia acum eram inseparabili. Îmi plăcea mai mult de ea și sunt sigur că și ei de mine. Eu la Filosofie, ea la Litere, conversațiile noastre despre cărți prindeau zorii de mai multe ori decât puteam număra. Au fost șase luni de magie. Dar problema cu magia e că după ce se termină, cineva trage cortina și te trimite acasă.

Încet-încet, relația a început să scârțâie: nu ne mai vedeam așa de mult, nu mai vorbeam așa de mult; foști iubiți ai amândurora au început să apară de nicăieri, surprinși de faptul că eram împreună. Toate aceste lucruri m-au dus iar pe marginea prăpastiei. Simțeam că mă pierd; ea era singurul meu liant în încercarea disperată de a o lua de la început. Într-o zi, am acceptat să mă văd la un ceai într-o cafenea din fața Facultății de Drept cu o fostă prietenă din liceu, strict să-i returnez două cărți care erau la mine de la terminarea liceului. 

Am înșelat-o pe Elena, exact ca un om mic și prost. Singura scuză pe care pot să mi-o găsesc e că nu am conștientizat pe deplin relația pe care o aveam cu ea, fiind încă prins în statutul de „prieteni cu beneficii”. Când a aflat (nici până-n ziua de azi nu știu cum), nu mi-a spus nimic, doar a ales să facă exact ce îi făcusem eu: a mers la un fost de-al ei și a doua zi mi-a spus că suntem chit. Și așa s-a dezlănțuit iadul peste noi. Într-o săptămână, Elena era mutată în Berlin, după o lună pleca în Los Angeles. A fugit la mii de kilometri depărtare doar ca să nu mai aibă de-a face cu mine. 

Acum îi e bine și sincer mă bucur pentru ea. Singurul lucru care a rămas între noi, în afară de această scurtă poveste, e Warcraft, jocul pe care am învățat-o și din care ea a reușit să-și facă o carieră de succes odată ce a ajuns în SUA. La început a fost jucătoare activă, mai târziu comentator. Nu știu dacă a făcut asta intenționat sau dacă pur și simplu așa a fost cursul vieții ei. S-a măritat cu un american, implicat și el în același joc de strategie.

Poate că nu mi-aș fi amintit de Elena și de cei 10 615 kilometri dintre noi dacă n-aș zăcea de-o lună la pat cu piciorul rupt. Poate s-a mai rupt și altceva în mine. Între timp, am renunțat la joc, dar am încă amintirile dintre noi, în acele nopți albe când încercam amândoi să cucerim Japonia