Nu pot să mă uit la el fără să plâng. De fiecare dată când merg la toaletă și îmi las pantalonii jos până la genunchi, este fix în fața mea. Când îi ridic la loc, pantalonii devin un scut care schimbă realitatea. „Cicatricele sunt autografe de la Dumnezeu”, mă consolează un prieten. „O să ne obișnuim cu ele”, speră mama. „Se vede că ai avut un corp frumos”, remarcă o doamnă care îmi face masaj. Noroc că stau pe burtă și îmi pică fața în pernă, pe nevăzute. Nu zic nimic. 

Pielea mea a prins viață de una singură și acum trebuie să ne împrietenim. Trebuie să o iau de la capăt, conștient, cu tot ce înseamnă identitate, frumusețe, abilitate. Lucrez la o (re)construcție a mea pe o fundație care se numește traumă. Într-o societate în care standardele de frumusețe și feminitate sunt nerealiste, iar cultul frumuseții încă rănește oameni la fiecare clipire. De data asta pornesc de pe minus, așa cum o fac atâția oameni din start. Devin, pentru prima dată, conștientă de privilegiul de care m-am bucurat că m-am născut sănătoasă.

Mi-e frică. Sunt captivă în propriul meu corp.

Picior, cum l-am botezat în 2019, este piciorul meu stâng, grav afectat în urma unui accident rutier. Zic piciorul meu, dar adevărul este că abia atunci când am suferit accidentul, la aproape 29 de ani, a fost prima dată când m-am gândit la el ca la o parte din mine de sine stătătoare. Era și nu era al meu. L-am iubit și am urlat să mi-l taie odată, că nu mai suportam durerea. L-am rugat să se vindece de rănile deschise, de bacteriile primite în spitalele românești. L-am implorat să mă lase să calc pe el fără să-mi explodeze interiorul de durere. Am lăsat lacrimile să curgă deasupra lui, l-am rugat să se îndoaie din nou.

Rănile deschise și cicatricele au fost prima lovitură, imobilizarea a doua. Ambele neașteptate. Ambele, niște realități pe care le-am înțeles după ce le-am trăit. Încă le înțeleg, sunt un proces viu cu viitor nesigur. Așa cum ne e, de fapt, viața, oricât am vrea să o facem sinonimă cu predictibilitatea. 

Pe Picior l-am ascuns de atunci la mare vara și în haine largi în rest. La început, evitam să mă dezbrac chiar și când eram singură. În continuare, simt nevoia de a mă scuza când mă dezbrac în fața altora. De fiecare dată, parcă urmează să trec printr-o evaluare și aștept verdictul. Sper să fiu acceptată. Să mi se spună ceva drăguț. Că nu e așa de rău. Că nici nu contează. Sau să nu mi se spună nimic. Să trăiesc într-o lume în care mă dezbrac, arăt așa cum arăt, și asta să nu genereze o pauză în interacțiune. Au existat mici instanțe în care am simțit că e posibil să se întâmple asta, chiar și în lumea în care trăim.

Acum simt nevoia să descriu cum arăt, ca să nu las imaginația tuturor celor care citesc să-și facă de cap. Dar o să o las. Poate așa se nasc niște schițe la care nu m-am gândit.

Din 2019, Picior are viața lui. Îmi poartă și mie pașii prin viață, dar este și el independent. Din decembrie anul trecut, s-a îndepărtat de mine, într-un fel, un pic mai mult. Acum nu-l mai leagă de restul corpului meu articulația șoldului cu care m-am născut, ci o proteză medicală, din titan și ceramică. Dacă mă gândesc prea mult la asta, mă apucă frica. În rest, nu simt nimic. Intrinsec, mă doare că o parte din mine a fost aruncată la gunoi pentru totdeauna. Tratez durerea cu recunoștința că am putut beneficia de scenariul ăsta, și a funcționat. Că merg, dansez, trăiesc în continuare. Robocop, mi-a zis tata, cu gust amar și, cumva, e printre cele mai reușite glume pe care mi le-a spus vreodată. 

Frica îți intră în sistem și te înghiontește de acolo mai mereu. Mie asta mi s-a întâmplat. De când am văzut scris tranșant pe niște acte medicale că amputarea membrului stâng era o realitate posibilă în viitorul meu de atunci, n-am putut să uit. Nu vreau să îl iubesc de frică. Dar îl iubesc și de frică să nu îl pierd. Uneori îi spun, ca un copil de 5 ani care încă găsește în repetarea cuvintelor un soi de joc: te iubesc, te iubesc, te iubesc. Apoi arunc gândul în altă parte. 

Când aveam vreo 6 ani, mă urmărea un vis recurent: alergam desculță pe-afară. Asfalt fierbinte, pietre care te apasă în talpă, iarbă umedă de la rouă. Toate erau prietenele mele și eram fericită. Visul se termina cu bunicii care mă certau și mă puneau să mă încalț. Cred că am făcut asta de câteva ori și în realitate; simțeam că picioarele mele, odată desculțe, devin magice. 

Şaptesprezece ani mai târziu, stau pe o plajă din Acapulco cu picioarele goale direct pe nisip. Se simte un pic rece și umed. Soarele abia răsare. Particip la un ritual de reconectare cu natura. Suntem vreo cincisprezece oameni care stăm în cerc și dansăm. În mijlocul nostru, un șaman îmbrăcat în alb se joacă cu o torță aprinsă, din care se ridică fum dens. La finalul ceremoniei se apropie de noi, pe rând, și când trece cu torța prin fața corpului fiecăruia, de sus până jos, fumul capătă direcții diferite. La mine, se perindă în jurul picioarelor. Șamanul se lasă pe vine în fața picioarelor mele și spune ceva într-o limbă pe care nu o înțeleg. 

La final, merg la el şi îl întreb ce s-a întâmplat. Să fi simțit că nu am găsit un loc în care să vreau să rămân? Mi-e teamă să nu-mi fi luat dorul de ducă devenit stil de viață. Nu îmi oferă o explicație sau poate că nu mi-o mai amintesc acum. Nici nu mă mai gândesc la momentul ăsta până când nu ajung cu ambele femururi rupte în mai multe bucăți, pe un pat de spital.

O fi avut omul ăla vreo premoniție? Om trăi un viitor predestinat din calea căruia nu putem fugi? Chiar vreau să găsesc un răspuns la de ce mi s-a întâmplat mie asta? Există unul? mă întreb de la orizontala în care sunt obligată să trăiesc o jumătate de an. „Femurul este cel mai puternic os din corpul nostru, ne ajută să ne menținem echilibrul”, cam asta îmi spune o terapeută care mă vizitează de câteva ori în spital. Vorbim despre cum, practic, pot și poetiza această pierdere a echilibrului. Acum, am posibilitatea de a decide cum vreau să continui de aici încolo. După ce mă voi ridica. Gândul ăsta îmi aduce o libertate pe care nu cred că am mai simțit-o înainte. 

A iubi. Am furat ce înseamnă asta de unde am apucat și, pe măsură ce mă documentez despre numeroasele forme și dimensiuni ale iubirii, îmi dau seama că nu prea am avut șansa vreunei iubiri sănătoase. Înaintea celei mai recente operații, din decembrie trecut, primesc de la o prietenă Conversations of love, semnată de jurnalista Natasha Lunn. O iau cu mine în spital. Citesc lent și repetitiv. Rezonez cu aproape fiecare cuvânt. Citesc, și tot ce am trăit sună altfel. După, le recomand cartea asta tuturor celor cu care vorbesc.

„Aveam o versiune îngustă, idealizată a ceea ce înseamnă o poveste de dragoste, și aceasta implica întotdeauna căutarea unui partener romantic. Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat că așteptarea ca cineva să te salveze de ceea ce ești sau de ceea ce ai sau nu ai este o eroare. Să te aștepți ca cineva să umple un gol care se află în tine? Asta înseamnă să aștepți prea mult de la o singură persoană. Asta nu este nici treaba prietenului tău, nici a partenerului tău. Este treaba ta.” – Ayisha Malik. 

Aleg să cred că mi s-a întâmplat asta ca să mă iubesc. Acum nu mai pot să-mi bag picioarele așa de ușor, pentru că mă dor, îi spun unei prietene legat de cum mă simt. Nu prea mai știu să fug, și asta mă face să trăiesc fiecare realitate complet. Să stau. Să fiu conștientă de fiecare micropărticică din mine în fiecare secundă. Am învățat să merg de două ori în viața asta. De prima dată nu-mi amintesc, iar pe a doua voi continua să o povestesc.