Dragă Silviu,

De fiecare dată, când vreau să refac în minte scena primei noastre întâlniri de la Sibiu, mă corectează o voce și-mi spune… Brașov… Sigur, nu-mi pot stăpâni senzația unui singur spațiu… Sigur că tu te-ai mutat de mult de la Sibiu la Brașov, de aceea în ultima vreme ne-am văzut mai mult în orașul de la „poalele Tâmpei” (ce ridicol e numele ăsta!), trebuie să recunoști că expresia asta e cel puțin bizară pentru un oraș atât de occidentalizat! Și totuși, totuși amprenta medievală – mai ales pe casele alea, cocoțate pe coamele domoale ale munților, pe unde ne-am plimbat noi într-o vară, ademeniți de sunetele de orgă, care veneau dintr-o biserică mică, unde nu călcase picior de om, în afară de organistul pirpiriu și ușor speriat de apariția unor „invadatori”… – ne-a propulsat în aceeași stare de transă de la prima noastră întâlnire… Spune-mi, nu ți-ai pierdut încă respirația după fraza asta kilometrică?!

Era un sfârșit de august, dureros ca o fată tânără pe patul morții… Îți par ridicolă, dar îmi amintesc și azi că am cules câteva crengi de soc și am început să coborâm de pe colină pe o potecă în spirală…Ţin minte că acolo unde drumul era mai abrupt, m-ai luat de mână și m-ai privit „cu ochii mei” până am lăcrimat. De ce semănăm atât de mult?! Pentru o clipă s-a lăsat cortina peste noi… Până în Piața Sfatului n-am mai scos o vorbă. Dintr-o casă, pe frontonul căreia scria 1457, a ieșit o fată într-o fustă albastră, plisată și o bluză de aceeași culoare. Purta, ca și mine, ciorapi trei sferturi și pe cap avea un basc de străjerie, cum aveam și eu unul în a IV-a primară. Ducea în mână o cutie de vioară și, din spatele porții ăleia uriașe, cu boltă în partea de sus, cineva interpreta, tot la un instrument, cu coarde, Für Elise.   

Când am ajuns în Piața Sfatului, pășeam caraghioși, ca niște pinguini prin puzderia de porumbei, înghesuiți acolo mai ceva ca la Veneția, în Piața San Marco… și ne-am pomenit, parcă mânați de o străină mână, pe o terasă cu două cafele în față…Tăceam în continuare și privirile noi se căutau acum pe fața veche, cotrobăindu-ne printre riduri. N-am îndrăznit să îți spun că tu – după patruzeci de ani, aproximez, când ne-am văzut ultima dată – tot ochii mei îi aveai! Ne priveam și între noi se așterneau pauze lungi, cu cât privirile deveneau tot mai treze… După o astfel de pauză, mi-ai spus direct, cu asprimea unui reproș: 

– Dar tu nu te-ai schimbat deloc!…

Și eu ți-am răspuns la fel de uimită:

– Atunci de tine ce să mai spun…

Eram surprinsă de siguranța aproape inconștientă cu care tu îți priveai viitorul în față, de parcă aveai 20 de ani.

– Dar nu-mi spui nimic de soția ta, scuză-mă, am uitat cum o cheamă…

– Nu ți-am spus, am divorțat, nu mai e soția mea … 

Ai început să râzi și ai insistat să îmi amintesc cum o cheamă. În mintea mea nu se întoarce nimic pe cale rațională sau prin asociații… Amintirile îmi vin punctual, mai degrabă în mod reflex, până și vocea ta devenise complet înfundată. Parcă se aburise un pic, nu-și mai afla contururile. Am prins curaj și ți-am spus puțin speriată să nu fac o gafă:

– Miorița?!… 

Ai izbucnit într-un ropot de râs. Acum îmi amintesc bine ce a urmat. O tăcere prelungită… Salcâmul înflorise a doua oară. Tăceam și ne priveam ca atunci, la Sibiu, când… știi ce a urmat… Oricum n-o să mai fie la fel…, dar promit că va continua…

Era o atmosferă umedă, lascivă, îmi transpirau palmele, ochii mi se abureau, mă    grăbeam spre casă. A doua zi aveam șase ore de predare – patru de germană, două de română la Grundschule nr.1 –, vizavi de Ursulinenkloster, unde am învățat la maici, legănându-mă între două ispite la fel de puternice: să devin ori călugăriță, ori actriță. Și-acum m-am întors în Sibiu și le predau copiilor sași limba germană! Viața mea a fost, de când mă știu, o pușculiță de nonsensuri… Nimic mai potrivit pentru o fată care nici azi nu poate să jure dacă a fost sau doar a vrut să fie altfel decât toată lumea!… Dacă n-aș fi repetat invariabil drumul ăsta – casă–școală, școală–casă, cu băieții de 13 ani după mine, cărându-mi extemporalele și tezele de corectat acasă –, poate ochii acelui tânăr, ochii mei negri în orbitele lui, nu m-ar fi șocat… și l-aș fi uitat… Nu mai pot! Turbez! Rimele astea-s ca lepra sau ca o invazie de lăcuste! De unde până unde ochii mei în orbitele lui?! 

Și a doua zi, la Biblioteca Astra, pe cine văd în sala de lectură, la două mese distanță de mine?! Pe lunganul ăla palid și slab care avea ochii mei. Își trăsese scaunul în așa fel încât să mă vadă. Eu citeam Celan, el citea À la recherche du temps perdu… Am zâmbit în mine, semăna cu începutul unui dialog, fiindcă și poemele lui Celan ar putea să fie un fel de dialog… în căutarea timpului pierdut… S-a uitat atât de lung la mine, încât a uitat unde să își pună brațele stângace pe pupitru și a răsturnat călimara cu cerneală… Mi-am întors capul să nu vadă că mă pufnea râsul, dar se pare că pe el nu îl deranja prea tare stângăcia sa, fiindcă se uita la mine și zâmbea. A venit femeia de serviciu cu mopul, eu m-am ridicat și am plecat. Am luat-o încet pe Heltauergasse spre cantina, plină de intelectuali nefamiliști. Pe strada aia, asaltată de magazine, trăgeam cu ochiul la vitrine să văd cum arăt și l-am zărit în spatele meu pe lunganul ăla slab care… avea ochii mei. I-am auzit pașii apropiindu-se de mine și, deodată, vocea: 

– Domnișoarei îi plac poeziile și florile?

M-am uitat la el râzând… și-am adăugat:

– Și muzica!

În vitrinele alea am văzut prima dată că… eram pereche. 

– Îndrăznesc prea mult, dar ce-ar fi să renunțați măcar azi la cantină și să veniți cu mine în Krautplatz (Piața Verzelor), o să vă placă! Acolo, Evul Mediu vorbește mai tare și până și vechea spânzurătoare pare la ea acasă  … 

Nici nu mai știu dacă ochii care se adânceau în ai mei erau ai lui sau ai cine știe cui… N-am putut să îl refuz pe lunganul ăsta nebun, care mă simțise… și, când am ajuns în Krautplatz, în mijlocul pieței, m-a sărutat printre grămezile cu varză proaspătă și butoaiele cu varză murată… așa a erupt romantismul, ca lava într-un vulcan stins. Și la întoarcere, în Grosser Ring, ne-am despărțit fără să îmi ceară nicio întâlnire… Asta mi-a plăcut. Poate că interpretasem scena de început dintr-o piesă în care ne-am spus tot ce aveam de spus. Ce ne-am spus?! El avea 19 ani, era elev în ultima clasă la Liceul Gheorghe Lazăr, rămăsese repetent… și eu, proaspătă profesoară la Școala Generală, cu predare în limba germană. Aveam 22 de ani.

Trecuse o săptămână de la escapada noastră din Krautplatz și niciun semn… Și într-o vineri, pe Heltauergasse, în fața librăriei, pe cine văd? Pe băiatul care avea ochii mei, pe Silviu Jecu! M-a luat imediat de mână și mi-a zis:

–Hai la Corso să vedem Legenda îndrăgostiților!

M-am lăsat dusă-n lesă de puștiul ăsta obraznic, care făcea cu mine tot ce voia. Și culmea, tocmai asta mă provoca… îi suportam obrăzniciile, fiindcă voiam, de fapt, să îi cunosc îndrăzneala de a fi tot timpul el însuși, fără să aibă niciun moment impertinența mitocanului…

Aveam o memorie prodigioasă. Când am ieșit de la film – la cinematograful Corso aveau loc întâlnirile amoroase ale elevilor, azi mi-e imposibil să mai refac traseul de atunci –, mi-am amintit, culmea, numele actorilor: Tristan era Jean Marais, și Isolda era Madeleine Sologne… Și deodată, ca prin farmec, am început să turui ca o moară stricată:

– „ A fi sau a nu fi… Dacă această carne tare s-ar preface în stropi de rouă și dacă cel veșnic nu și-ar fi aruncat anatema asupra uciderii de sine… să mori, să dormi…, dar poate că visezi…”

Și el, exasperat, mă întreba:

– Și-acum, tu cine ești? Sweet, Ofelia, Romeo sau groparul?! Că niciunul nu apare în filmul de azi! Vrei ca din tot filmul ăsta grozav să faci un ghiveci shakespearean, care să aibă chipul tău, vocea ta?! 

Nu știam cum să îi traduc vorbele astea…, să fi simțit că începusem să câștig teren? Și vânătorul din el își pipăia trăgaciul… În comportarea lui nu găseam pic de vulgaritate, dar avea de pe atunci puterea de convingere a celui care conduce partida! Și, culmea, dominarea asta a masculului tânăr îmi plăcea. La cei 22 de ani, câți aveam pe-atunci, puștiul ăsta obraznic mă cam ațâța…

M-a condus până acasă, ceea ce nu făcuse data trecută, dar nici de data asta nu mi-a dat întâlnire. Am început să mă gândesc tot mai des la el… Locuiam într-o vilă pe malul Cibinului, în gazdă, la familia unor eleve de-ale mele. Seara trebuia să vin devreme acasă și, de două ori pe săptămână, aveam meditații cu cele două fetițe ale gazdei, cu care împărțeam camera. Azi, când mă gândesc la anii aceia, mi se pare că eram ținută într-un fel de captivitate, fiindcă poarta casei se încuia la ora 9 seara și regimul meu de libertate era foarte limitat! „Ce restrictiv, chiar complet steril, e azi stilul meu, fără rimele alea de mahala care vor tot timpul să mă discrediteze…, doar am crescut într-o familie de artiști”… cu Sonata Kreutzer, cu Lacul lebedelor, cu Dama de pică, cu Idiotul, cu Hamlet, cu Romeo și Julieta… Doamne, nu îmi vine să cred?! Să fi avut noi atunci o Românie mai educată ca acum?! Ha, ha, ha! Nostalgia asta a mea poate deveni periculoasă. Gata, Nora, strânge jucăriile și culcă-te!…

În pat, cu lumina stinsă, vă previn că… sunt bătrâna de 93 de ani din cartierul Titan, strada Liviu Rebreanu, nr. 29. E ora 1 noaptea și eu mă răsucesc când la dreapta, când la stânga, când pe burtă, când pe spate, și somnul nu vine… Doamne, fă-mă să adorm măcar o jumătate de noapte! Acum, foșnesc spicele alea galbene și cresc tot mai sus în văzduh… Vin coloanele, se întorc din război după ploi, soldați cu trifoi prins în dreptul inimii…, eroi de eroi. Fir-ai a dracului de rimă, că nu mai scap de tine! Ia de pe mine bâlbâiala asta de mahala, Doamne, nu știi cum cântam eu pe vremuri Simfonia a 9-a ( „Oda Bucuriei”) în limba germană: „Freude, schöner Götterfunken,/Tochter aus Elysium…” („Cine n-a avut norocul/Peste oameni buni să dea”).

Dar Silviu ăsta… Cum o fi Silviu? Oare ce simte el pentru mine? Dacă l-aș interesa cu adevărat, i-aș lipsi și m-ar căuta, dar el nu mă caută, lasă întâmplarea să hotărască în locul lui… Oricum, nici eu nu îl caut… Gândurile astea mă frământau tot mai des și nu-mi puteam explica de ce lasă în voia timpului și a întâmplării întâlnirile noastre; poate știa că fixarea unei întâlniri este o hotărâre convențională care ține de timp, ca tot ce e stabilit de convenții sociale, obligații, ca întâlnirile de afaceri… Silviu era probabil mai poet decât credeam… Punea mai mult preț pe ce hotăra destinul decât pe ferestrele noastre în economia unei zile de lucru… De ce-i căutam scuze? De ce îi atribuiam scuza boemă a poetului, de ce îl învesteam cu o forță a gândului, care putea să-și supună orbește întâmplarea propriei lui dorințe… Puștiul ăsta mă domina. Simțea că forța lui lăuntrică n-o să-mi dea drumul să plec, cât timp hățurile sunt în mâna lui…

În ultimele zile, m-am surprins că o luasem spre casă, coborând pe drumul ce ducea la Șelimbăr, pe firul văii în jos, spre Malul Cibinului, unde-și avea stâna un cioban. Îmi plăceau oile alea cuminți și învățate cu oamenii și melodiile alea triste ca un dor de ducă, pe care baciul ăla tânăr le scotea din fluierul lui… Ciobanul părea un puști de 19 ani. De câte ori treceam pe lângă stâna lui, mă saluta scoțându-și căciula, cu „să trăiți, tovarășa!” Eu îi răspundeam zâmbind și el se simțea onorat. Odată mi-a dăruit o bucată de caș și n-a vrut să îmi ia bani pe ea. Mi-a zis că onoarea e a lui și că-i bucuros că a putut să îmi „deie ceva fain din munca lui”. I-am mulțumit și am mângâiat o oiță, ca și cum mi-aș fi trecut mâna prin părul lui slinos…

Altădată mă conduceau elevii mei, câte patru, câte cinci, îmi cărau plasa plină de caiete, pășeam în cadența marșurilor germane și cântam cu ei. Nu știam ce crime fioroase se ascundeau în spatele acelor cuvinte de îmbărbătare sau… de provocare!

Nu-mi schimbasem lenjeria intimă și m-am dus la baie să îmi clătesc sutienul și chiloții de culoarea pielii, pe care nu-i mai îmbrăcasem de la ultima noastră întâlnire. Trecuse de atunci aproape o săptămână, și hazardul nu se arătase prea generos cu noi. De ce zic „noi”? Îmi fac prostește iluzii că e un masochist care adoră să își provoace chinuri… Evident că mi-am schimbat lenjeria… Nu știu ce legătură începusem eu să fac între desuurile cu care eram îmbrăcată și întâlnirile noastre… și n-aveam niciun reper, fiindcă n-aveam nici telefon, nici adresă, nici carte de vizită și se pare că între noi nici telepatia nu funcționa.

M-am dus la baie. Doamna Zischka nu-și scosese nici la prânz cămașa de noapte de pe ea. Îi plăcea să citească romane de dragoste în pat și domnul Zischka era mai mult în călătorii de afaceri; deși erau încă tineri și destul de apți pentru dragoste. Când patronul familiei venea acasă, după o lună de absență, frumoasa lui doamnă bovarică rămânea inertă când Herr Zischka o pupa părintește pe frunte… Mai frumos era când sosirea lui cădea sâmbăta, și fetele făceau baie în cadă, înainte de culcare; și, după ce ne puneam halatele de baie pe noi, bărbatul ăsta încă tânăr ne ducea în cârcă pe rând până în camera noastră, unde ne arunca în pat ca pe niște colete cu comori… Când mă gândesc la scenele astea, care nici pe mine nu mă lăsau rece, îmi e tot mai greu să înțeleg pasivitatea doamnei Zischka…

Deși în familia asta mă simțeam ca acasă, privirile acelei doamne… care sigur nu trecuse de 40 de ani și citea române de dragoste fără să se dea jos din pat, iar când trebuia să gătească, fiindcă avea totuși două fetițe, pe bărbat-său nu îl mai pun la socoteală, că el nu apărea în locuința familiei decât sporadic, în cel mai fericit caz la sfârșit de săptămână, când avea loc „baia fetelor”, printre care mă numărăm și eu. O dată pe săptămână, cel mult de două ori, doamna Zischka gătea pentru întreaga familie, mai puțin pentru mine care mâncam la cantină…, asta nu însemna că nu mă băga în seamă. Nu scăpa niciodată ocazia să-mi spună cu admirație, în care se ghicea invidia femeii trecute de 40, că am picioare frumoase și o talie de viespe…, cu siguranță că aș fi putut fi o balerină de succes, zicea. Nici nu mai știu dacă spusele ei mă bucurau sau din contra, îmi rupeau coaja de pe o veche rană! Cred că doamna Zischka ardea de curiozitate să afle dacă am vreun iubit și cum se face că nu ies niciodată seara la o plimbare pe Corso, că proprietarul nostru nebun totuși nu închidea poarta înainte de 9 seara.

Mă gândeam din ce în ce mai mult la Silviu. Dar nu pot să spun că nu mă enerva dependența mea de puștiul ăsta și nici regimul de ursulină-vegetariană, care parcă-mi fusese predestinat, deși aspectul meu fizic îi făcea pe toți băieții să mă agațe pe stradă. Aveam un soi de frivolitate, care mă făcea să arăt mai puțin cuminte decât eram…

Și, într-o zi – probabil, că într-o luni, după baia săptămânală, când îmi schimbam lenjeria intimă și mă simțeam ca nouă, cu chiloțeii, sutienul și portjartierul de crep satin de culoarea pielii, proaspăt spălați și mirosind a Persil, „îmi plăcea de mine” –, m-am hotărât să dau o raită pe Corso… Nu știu ce m-apucase, că mă priveam tot timpul în oglindă. Purtam părul meu negru despletit până la jumătatea brațelor și deodată „am luat foarfeca și mi-am tăiat părul negru într-un breton până deasupra sprâncenelor…” Mă plăceam tot mai mult, poate tocmai sentimentul ăsta de autoadmiraţie m-a împins să ies din casă… că, deh… cine știe… Am luat-o pe aleea Filosofilor și am urcat scările spre Grosser Ring, adică spre Corso, unde puteai să dai ușor peste o iubire nemuritoare… și, ce să vezi?! De când am traversat acel Grosser Ring – cum își numeau sașii Piața Mare, care-și varsă mereu până în ziua de azi „junii sibiului” spre iubiri nemuritoare –, pe cine văd…, pe cine văd… la intrarea pe Corso, la locul știut… Pe Silviu îl văd, băiatul ăla care avea ochii mei…

Așadar, sunt aproape convinsă că Silviu a lăsat întâlnirile noastre în mâna hazardului, fiindcă știa el că hazardul nu putea fi decât de partea noastră și de aceea avea mai multă încredere în cuvântul neprevăzutului decât în cuvântul unei profe de germană, care abia împlinise 22 de ani…

Apropo de nopțile de vis… Eram undeva în Pe Sub Arini, era întuneric beznă și nicio suflare omenească nu tulbura liniștea aceea nefirească, deși, cu siguranță, nu putea să fi trecut de 8 seara, fiindcă eu, dacă nu ajungeam acasă până la ora 9, trebuia să îmi petrec noaptea ori într-un vagon de marfă staționat în gară, ori pe o bancă în Erlenpark. Și într-o noapte ca asta cu lună plină, întuneric compact, pajiște înierbată, ușor luminată doar de lună, ne-a prins dorința… Momentul nu mai putea să aștepte. Silviu îmi tot recita din Ion Barbu „munți cu sângele afară…” Degetele lui subțiri și lungi căutau niște nasturi la spatele bluzei mele și nu-i găsea… Respirația ni se precipitase atât de mult, încât nu ne mai puteam spune nimic… Îmi amintesc că a vrut să îngenuncheze, strângându-mă la piept, și să mă întindă în iarbă. Dorința mă făcea să uit că sunt pe pământ. Nu se mai auzea decât freamătul pârâului care curgea la picioarele noastre și, deodată, sub greutatea celor două trupuri lacome…, el continua să rostească obsesiv: „Munți cu sângele afară…”, ne-am rostogolit până am ajuns în genunchi în apa aceea rece ca gheața… Baia asta neașteptată ne-a readus brusc în obișnuita noastră stare de veghe. Silviu a încetat să mai repete obsesiv „munți cu sângele afară” și eu nu mai găseam destule frunze ca să-mi șterg noroiul de pe mine… Și râdeam, râdeam, râdeam… Ne trecuse orice poftă și… râdeam!

Tot ce ar fi trebuit să se întâmple atunci Pe Sub Arini s-a desăvârșit peste un an, la București, într-o cameră de student la Drept. Eu mi-am găsit niște ore de germană la o școală elementară, ne vedeam din ce în ce mai puțin… Silviu nu mai recita „munți cu sângele afară”, multe lucruri s-au schimbat, pe unele nu le mai țin minte…

Când devenise de-acum avocat și se mutase definitiv la Brașov, nu știu dacă mi-a scris în total mai mult de zece scrisori… Într-una mi-a scris că noi n-avem nevoie de cuvinte, că noi, și dacă am lătra, tot ne-am înțelege! După atâta vreme, când eram de-acum căsătorită și-l aveam și pe Tiberiu, băiatul meu, balerinul, ori de câte ori făceam o excursie cu familia la Brașov, primul om care îmi ieșea absolut din întâmplare în cale era marele magistrat, cunoscut de tot Brașovul, Silviu Jecu. Deși se însurase și el, nu se dezlipea nicio clipă de mine și de familia mea cât timp stăteam în Brașov și… ochii mei rămâneau pentru totdeauna în ochii lui. Și mă întorc mereu acolo unde la mine-n gând două orașe se suprapun fără a putea fi despărțite unul de altul… Sibiul și Brașovul! Aici e o curiozitate. Ori de câte ori refac în gând traseul iubirilor mele, Brașovul se suprapune peste Sibiu sau Sibiul peste Brașov mereu și mereu în același pat!

Și acum mă urmărește scena de pe terasa acelei cofetării din Piața Sfatului, la Brașov, unde am băut împreună o cafea… Am reluat atunci în gând plimbările noastre pe aleile domoale care urcă leneș spre culmile Martinsbergului… Parcă pe acolo, pe undeva, avea loc marele Festival Cerbul de Aur.

Ți-am promis că o să vin la anul… până se termină filmul! Am uitat să-ți spun că regizoarea Carla Teaha mi-a făcut un film ca acela al Ninei Cassian, intitulat De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin. Și, după film, mergem iar la biserica aia mică, acolo sus, pe colină, era să scriu la Krautplatz, dar asta era în Sibiu, unde ne-am petrecut câteva nopți în Dumbravă. Acum tot trecutul meu e bântuit de umbre și eu… mai vie ca oricând și încă neobosită de viață!

Știu că mulți ar avea toate motivele să mă invidieze, dar locuiesc de mult într-o lume care nu mai cuvântă decât prin simțuri, și eu, ca scriitor ce sunt, adesea falsificator de înțelesuri, s-ar putea să schimb aleile sigure cu alei incerte și periculoase! Totdeauna, mult mai ispititoare decât cele făcute să ne apere… Am și început s-o iau razna, mai bine mă las pe mâna programului…, el este mult mai obiectiv și știe să se oprească la timp, când nonagenara din mine pășește în zona riscantă… Iată, acum vreau să-l citez pe un scriitor, de fapt un pedagog important, al cărui nume firește că l-am uitat, care a spus: „Oameni, eu v-am iubit, vegheați!”, cu siguranță, voi știți mai bine la cine mă refer! Nu, nu este Pestalozzi! S-ar putea să fi fost chiar rus! Dar nu are importanță, căci Împărăția Cerurilor e mult mai îngăduitoare decât cea a Oamenilor!…

Fetița strigă-n pahar… Fetița începe să plângă! Dar nu înțeleg de ce nu cheamă nimeni Poliția și nimeni nu sună la Salvare, și o lasă să „strige-n pahar”, neauzită de nicio… revistă de cultură, de niciun critic literar, pe această fetiță de 93 de ani, cu brațele pline de flori de la admiratori, până-n zori, când se-ascunde luna-n nori! Ajutor! Ajutor! N-am murit! Nici nu-s trează, nici nu dorm! M-au răpit muzele! Și mă gâdilă zi și noapte în iatacul meu fără de păcate!…  și mă lasă să dorm neîntoarsă! Ce dar poate fi mai mare pentru o fetiță care se îndreaptă cu viteza luminii spre 100…

Iubiți-mă ca acum! Nu vedeți, sunt tare ca piatra, iute ca săgeata! Țipă fetița…, țipă-n pahar, și paharul e cu gura-n jos, și strigătul… nu se aude… De ce nu îndrăznește nimeni să ridice paharul sau să îl spargă, să elibereze strigătul?…  Păcat! Atunci fetița strigă degeaba!… De ce nu încearcă nimeni să sune la 112?…  Dar ce a pățit fetița? A sosit cu o mașină în Piața Sfatului și a întrebat acolo pe cineva dacă nu-i poate da adresa exactă a magistratului Silviu Jecu… Și doamna aceea, în taior roz, de vară, i-a răspuns:

– Domnul Jecu a murit… anul trecut…

Am simțit că îmi tremură bărbia și am izbucnit în plâns. Nu mai știam prea bine unde mă aflu… și ochii mei nu cumva ochii mei… au rămas la el? Și ultimul telefon, când mi-a spus că am fost cea mai importantă femeie din viața lui… și n-am mai urcat pe Martinsberg, și n-am mai văzut fetița, nici cutia de vioară, n-am mai auzit nici orga din Capela Mică, sus pe Martinsberg… și de ce? de ce? n-am păstrat ultima cutie de fondante, când încă râdeam… urcând pe Martinsberg… urcam râzând…