Era o zi de miercuri ca oricare alta. Marika adusese iarăși cerbi la școală şi toţi colegii se buluciseră spre banca ei ca la un chioşc cu cornuri calde. Cerbii nu erau de mâncare, ci nişte medalii din plastic pe care scria ONT-Carpaţi, unele cât o monedă, altele cât o farfurioară de ceai. La ce foloseau? La nimic. E drept, puteai să le agăţi pe un perete, de-asta aveau o urechiuşă în care să încapă un cui, dar nu cred că se înghesuia nimeni să le pună acasă în loc de tablouri. Le luau fiindcă erau de toate culorile şi mărimile, unele chiar aurii, ca medaliile de la Cerbul de Aur. Şi, mai ales, erau gratis.

Trebuia doar să întinzi mâinile şi Marika ţi le umplea, scoţând trofeele din sacoşa burduşită. Acum două zile împărţise în dreapta şi-n stânga, golind turbinca într-una dintre pauze. Azi, adusese alţi cerbi, mai mulţi ca data trecută. De unde avea atâţia? Cerbul cu coarne rămuroase nu era doar mascota festivalului de muzică uşoară, ci şi a restaurantului Cerbul Carpatin. Atelierul auto la care lucra tatăl Marikăi ținea tot de ONT-Carpați, compania hotelieră, iar el dăruia cerbi celor veniți cu maşina la reparat sau vopsit. Reclama e sufletul comerţului, nu?

Liana, care le ştia pe toate de la vărul ucenic tinichigiu, încercase să facă pe secretoasa. Vreo cinci minute i-a ieșit, umflându-se în pene la gândul a câte ştia ea, şi noi nu. După care burduful tăcerii plesnise şi ne vărsase tot, dintr-o răsuflare.

Acum îmi era clar de unde veneau cerbii şi cum ajunseseră la noi. Dar tot nu pricepeam ce o apucase pe Marika. Până mai ieri nu scotea un cuvânt la ore, iar în pauze nici atât. Tăcea, mulţumită să fie lăsată în pace de profesori şi de colegi. Şi-acum împărţea cerbi de plastic ca un profet nişte pâinici poporului înfometat din deşert. Voia să fie băgată în seamă, să ajungă pe un podium?

Înainte să bage din nou mâinile până la coate în sacoşă, s-a răsucit spre banca mea, prinzându-mi privirea. „Vrei şi tu?” M-a întrebat din ochi, şi am clipit repede, scuturându-mă de ispită. Marika era retrasă și ciudată de felul ei. Avea un chip cu ochi prea serioşi, buze subţiri şi trăsături alungindu-se spre gropița din bărbie. Ținea un colţ al gurii puțin ridicat – gata să râdă ori să plângă? Parcă aș fi vrut să aflu, și-n același timp îmi era teamă.

Nu eram singura care se ţinea deoparte. Din uşa clasei, Draga privea şi ea; s-ar fi vrut în locul Marikăi, înconjurată de priviri pline de aşteptare. Cândva, fusese. În clasa I, băieţii o invidiau, fetele voiau să îi semene. Era fata-care-avea-de-toate. Tatăl ei, secretar ambasador, pleca mereu la Bucureşti, dar mai mult dincolo, în Occidentul de unde se întorcea cu daruri pentru prinţesa lui de la Şcoala 12. Pe Draga o aducea diminețile guvernanta săsoaică, în timp ce şoferul aştepta în automobilul cel negru. Cum intra în clasă, grupul admiratoarelor o înconjura, năpustindu-se să îi ducă o trenă nevăzută şi, din prinţesă, Draga devenea regină. În fiecare pauză îşi aduna supuşii, să le arate ce primise. Fleacurile lucitoare ne păreau
minunăţii fără seamăn. Ne lăsa să ne umplem ochii, apoi le băga înapoi în gentuţă, făcându-le să dispară ca într-un joben de magician. Nu ne adusese daruri – ne flutura pe la nas tentaţii: priviţi ce nu veţi avea niciodată.

Până într-o zi când Draga primise o lecţie de bună purtare de la viaţă. Dacă Marie-Antoinette fusese decapitată de francezii sătui de atâtea ifose, ea a fost mai norocoasă; şi-a pierdut doar coroana. Tot
datorită sau, de data asta, din cauza secretarului ambasador care a uitat să se întoarcă din ultima călătorie. Cu tatăl la Paris şi mama dând declaraţii la Miliţie, Draga trecuse printr-o perioadă neagră.
Pierduse tot: casa, lucrurile cele scumpe, trufia de a se crede deasupra tuturor. Dar în orice rău e şi-un bine, dacă îl cauţi cu lumânarea… De când era la fel ca toată lumea, Draga devenise una dintre noi, ba chiar îşi câştigase o prietenă adevărată, pe Lotte, care se mutase cu ea în bancă fără să îi pese că era o regină detronată.

În fundul clasei, împărţitul cerbilor era pe terminate. Grămada de elevi adunați în jurul băncii Marikăi se rărise. La sfârșit n-a rămas decât Felicia, pe care toţi o dăduseră laoparte până atunci. A întins braţele, Marika şi le-a afundat pe ale ei în sacoşa ca un burduf dezumflat, apoi le-a scos: goale. Medaliile de plastic se isprăviseră. Felicia şi-a strâns buzele, dezamăgită. În ochii ascunşi de ochelarii prea mari pentru chipul ei îngust era doar regret, nu şi uimire. Se obişnuise să piardă, să i se ia, să fie tăiată de pe orice listă. Înainte ca părerea de rău să-i devină resemnare, s-a pomenit cu un cerb în braţe, cel mai frumos dintre toţi, de un bleumarin transparent. Marika îl scosese, precum Houdini, din ghiozdanul de sub bancă. Feliciei nu-i venea să-și creadă norocului; a apucat medalionul cu amândouă mâinile și a plecat cu el strâns la piept, să nu cumva să i-l ia cineva.

Atunci s-a auzit soneria, apoi bufnitura uşii de la intrare. Lunganul profesor de mate a dat-o de perete, pornind spre catedră cu catalogul sub braţ, cu paşi largi, de păsăroi. Întotdeauna venea devreme la oră,
ca nu cumva să pierdem vreun minut, de parcă matematica era cel mai important lucru pe lume. O fi fost, pentru el. Încă din clasa I mă aveam cu cifrele ca pisica şi câinele. Învăţasem câte ceva, mai mult de nevoie. Adunări, scăderi, înmulţiri… abia mă obișnuisem cu ele când, dintr-a V-a, au început calculele între paranteze, ridicări la putere, fracţii. Aici s-a rupt filmul, dar apoi le-am descurcat cumva şi pe-astea. Trebuia. Cine nu reuşea se alegea cu remarci înţepătoare drept supliment la nota proastă.

Profesorul-păsăroi a aruncat catalogul pe catedră și a înhăţat creta, grăbit să umple măcar două table până apucam noi să deschidem caietele cu pătrăţele, nu chiar atât de nerăbdători. A scris o operaţie
supraetajată, cu paranteze în perechi, rotunde, drepte, acolade. Apoi a pus semnul egal şi a încremenit cu creta în aer. Mie mi s-a oprit inima o clipă, apoi a luat-o la goană. De ce ţi-e frică nu scapi. Vorbele foşneau în capul meu la fel ca filele catalogului din care păsăroiul a pescuit până la urmă un nume.

Eleva din ultima bancă s-a ridicat fără grabă şi a pornit spre catedră cu paşi mărunţi, de parcă spera să o salveze vreun miracol. Se mai văzuseră minuni, dar nu la ora de matematică… Marika a luat creta, cu ochii la cârnatul de cifre ce se încolăcea în mijlocul tablei, întrebându-se de unde să-l apuce. Apoi a rămas încremenită, cu creta în mână, într-o liniște deplină.

Profesorul a rupt tăcerea.

– Ce-avem noi aici? O fătucă cu părul lung şi mintea scurtă…

Marika a lăsat săgeata ironiei să îi şuiere pe la urechi, fără s-o atingă. Auzise, pricepuse, ştia româneşte la fel de bine ca mine. O să împuşte iarăşi un 4 şi, dacă o ţinea tot aşa, avea să rămână repetentă. Şi ce-mi păsa mie?

De la începutul anului stăteam cu ochii pe Marika, la fel ca restul clasei. Şi tot nu mă lămurisem ce hram poartă. Poate ar fi trebuit să fac un tabel cu două coloane: ce îmi place şi ce nu la noua noastră colegă? Oricum o luam, era o ciudată. O zi mergea printre bănci ca o cămilă prin deşert, fără să se uite în dreapta ori în stânga. A doua împărţea clătite de plastic cu ONT-Carpaţi, de parcă trebuia să cumpere voturi la un concurs de popularitate. Nehotărâtă, schimbătoare – să trec asta la defecte? Poate da, poate nu. Până să mă decid, am lăsat rubrica goală. Dincolo, la bile albe, aveam ce scrie. Săptămâna trecută îl pusese cu botul pe labe pe Răducu, ceea ce m-a uns pe suflet. Azi îi dăduse Feliciei cerbul cât o farfurie de supă. În coloana bilelor negre era una singură, dar cântărea cât o ghiulea de plumb: prietenia cu Liana, diva clasei care mă călca pe nervi încă din ciclul primar.

La tablă, Marika rămăsese o stană de piatră în care ironiile profului de mate îşi toceau vârful. Păsăroiul răsfoia din nou catalogul, în căutarea unei noi victime, mai simţitoare. Şi al cui nume i s-a năzărit să îl rostească? Tocmai pe-al meu. Cum nu-i spusese să treacă în bancă, Marika a rămas să sprijine tabla, iar eu m-am dus de cealaltă parte, de parcă ne pregăteam să o scoatem din perete și să plecăm cu ea pe umeri. Ecuaţia nu se rezolvase singură. Parantezele se încolonau unele după altele, întâi cele rotunde, apoi veneau restul. Până la urmă i-aş fi dat de cap, nu zic. Dar îmi venise o idee mai
bună. Am tăcut. Proful s-a uitat la paranteze, apoi la mine, apoi iarăși la paranteze.

– Altcineva?

I-a întins creta lui Octav, care avea ghinionul să stea în prima bancă. Era deja târziu să mă răzgândesc. Colegul nostru s-a învârtit puţin în jurul egalului ca un câine în jurul cozii, după care a scris ce trebuia. Cum Păsăroiul nu dădea note mari nimănui, Octav a plecat cu un 8, iar noi, fetele, cu un altul, împărţit pe din două. Când m-am aşezat înapoi în bancă, m-am uitat fără voie înspre Marika. Nu mai privea pierdută în gol, iar ochii ni s-au întâlnit. La fel ca mine, încă nu înțelegea ce se întâmplase.

O clipă am fost noi două împotriva Păsăroiului, a clasei, a lumii. Şi mai departe? Marika o să îmbrace din nou armura de nepăsare, iar eu o să mănânc matematica pe pâine, măcar până îmi repar media. Totul o să fie cum a fost, viaţa merge înainte în bucle şi spirale, presărate cu paranteze rotunde, pătrate și acolade. Proful de mate o să umple tabla, noi o foaie de caiet, o să deschidem manualul şi o să încercuim
exerciţiile primite ca temă pentru data viitoare. O miercuri ca oricare alta dintr-o săptămână obișnuită din mijlocul semestrului I. Ziua în care am luat primul 4 din viaţa mea de şcolăriță. Şi o făcusem înadins. Am vrut să înţeleg ce gândeşte Marika, să fiu în pielea ei. După care am fost, iar acum un 4 se lăfăia în carnetul de note printre 9 şi 10. Meritase?

Când a sunat de pauză, Păsăroiul a încălecat pe catalog şi dus a fost, iar colegii au dat buzna în curte. Numai Marika s-a oprit în dreptul băncii mele.

– Te aştept sâmbătă pe la mine, mi-a zis pe neașteptate.

Nu mă întrebase dacă vreau, ca şi cum era de la sine înţeles că ardeam de nerăbdare să îi trec pragul. Era atât de sigură de asta, încât mi-a venit să zic NU, aşa, să văd ce face. Oare ar fi primit refuzul cu regret sau cu indiferenţă? N-am aflat, fiindcă da, într-adevăr, abia aşteptam să merg la ea!

– O să fim cele mai bune prietene, o să vezi! mi-a ieșit pe gură, spre surprinderea Marikăi și, mai ales, a mea.

Și-aveam de gând să mă țin de promisiune.

        *

A trecut multă vreme de-atunci, iar anii mi-au adus de toate, bune și rele. Am cunoscut oameni noi – buni și mai puțin buni –, mulți doar călători prin viața mea. De Marika însă nu m-am despărțit nici până în ziua de astăzi. Cu adunări și scăderi, cu paranteze rotunde, pătrate și acolade, am rămas prietene, pentru totdeauna.