E încă dimineață. Liniștea pe care o am în fiecare zi de la 8:30 – când intru pe ușă, după ce am lăsat și ultimul copil la școală – până la 11.30 – când trebuie să plec să-l iau acasă pe primul – e tulburată doar de bâzâitul aspiratorului. Îl trag după mine fără să mă uit înapoi, concentrată pe ce am de curățat în fața mea. Poc, se aude, și pare că oglinda de pe ușa dulapului din dormitor a crăpat în colțul de jos. Iar o să mă certe toți, nu ești atentă deloc, de parcă eu n-aș ști asta deja, de parcă m-aș putea întoarce în timp, să previn momentul. Și eu tot așa fac, de altfel. Aruncăm aiurea cu tot felul de cuvinte, chiar dacă suntem pe deplin conștienți că nu folosește la nimic. În familia noastră știm foarte bine cum trebuie făcute lucrurile, mai ales atunci când le face altcineva. Uneori, iubirea e nemulțumire și un pic de aroganță, e știu eu mai bine rostit pe un ton superior pe care îl regretăm în scurt timp.

E încă dimineață, o dimineață ca toate celelalte din ultimii 15 ani. Pe birou, laptopul deschis mă așteaptă răbdător – nu e ca și cum ar avea de ales. Un singur tab pe ecran: un document word cu doar câteva rânduri scrise, abandonate, pentru că, brusc, n-am mai putut suporta șomoioagele de praf care pluteau pe parchet. De câte feluri e iubirea? scrie pe un post-it galben pe care l-am lipit acum mai bine de-o lună pe marginea ecranului. O să mă ocup și de asta. Când voi fi terminat de aspirat, curățat, spălat, făcut mâncare, adus copiii de la școală și încă vreo sută de alte chestii pe care în fiecare dimineață aleg să le fac în loc să fac naibii ce mă interesează cu adevărat. Lipsa de timp, ce păcăleală. 

Am senzația că toate cuvintele mele sunt mingi de squash care sfârșesc ricoșând din zid înapoi în capul meu, zbang, zbang. Ca și cum lumea întreagă ar avea mereu treburi mai importante de făcut și tot ce am eu de spus, toate problemele și grijile și fricile mele sunt importante doar pentru mine, în timp ce pentru toți ceilalți nu sunt decât minuscule fire de praf care plutesc o vreme, anemic, prin aer, după care se așază undeva, așteptând doar să fie aspirate, laolaltă cu milioane de alte fire de praf.

*

Până de curând, am crezut că iubirea e de un singur fel. Indiferent că e eros sau agape, philia sau storge, iubirea e iubire. Un șablon pe care îl umpli cum poți, fără excese, ca la grădiniță, când doamna educatoare le cere copiilor să coloreze fără să depășească marginile. Atât am știut, atât am iubit. A fost nevoie de un moment de criză, știți voi, unul din cele care vin brusc și te scutură și te învârt ca pe rufe în mașina de spălat, ca să-mi dau seama că iubirea poate să erupă ca un vulcan și că știu să iubesc și altfel: mai mult, mai intens. Sau poate că, de fapt, nu iubirea s-a schimbat, ci felul în care o privesc.

Am 45 de ani și, de 13, sunt mamă. Iar ăsta mi se pare cel mai greu lucru pe care l-am avut vreodată de făcut. Incomparabil mai greu, mai intens și mai eroziv decât rapoartele, prezentările, formările, auditurile, ședințele și presiunea, stresul, termenele-limită de la toate joburile pe care le-am avut de-a lungul timpului și care mi-au mâncat ore, zile, ani din viață. O vreme, am crezut că cele mai grele sunt oboseala și grija. Oh, doamne, GRIJA, nu se aude deloc, dacă nu mai respiră, parcă i se aude cam tare respirația, dacă a răcit? Și toate pneumoniile și bronșitele și bronșiolitele de pe lume se-adună deasupra pătuțului ca vulturii, pândind un moment prielnic care o să vină negreșit, mereu vine. Iubirea e îngrijorare și nopți nedormite. Și uneori pare că se multiplică la nesfârșit, pentru fiecare copil, pentru fiecare om pe care am ales să-l am aproape, pentru fiecare gând care nu-mi dă pace. 

Am trei copii și-un soț cu care împart neliniști și temeri. Da, îmi imaginez că ți-e greu, mi-a spus cândva o colegă, într-o zi în care îmi luam geaca pe mine în timp ce scriam un mail, cu ochii la ceas ca să nu pierd trenul. Eu n-am copii, dar am o pisică. Mda, exact așa. Doar că pisica nu te-așteaptă să o iei la oră fixă, că se-nchide grădinița, nici nu-ți cere s-o duci de trei ori pe săptămână la cursuri de pian sau să-i cumperi un telefon care costă cât jumătate din salariul tău, pentru că toți colegii mei au, mamă, toate astea în timp ce tu alergi ca un hamster pe rotiță.

Din fericire, pe măsură ce copiii cresc, viața devine mai ușoară. Am ajuns să dorm chiar și nopți întregi și să simt că, de fapt, nu e nimic ce nu pot face; sunt tânără încă și pot muta munții din loc. Iubirea e încredere și bucurie, călătorii, plimbări prin oraș și vizite la muzee, filme, cărți citite în tihnă, îmbrățișări și mângâieri, liniște. Până într-o zi când, de nicăieri, vine o lovitură.

Am plâns azi la școală, mi-a spus Victor într-o zi și toate instinctele mele de mamă-leoaică s-au activat. Cine te-a supărat, puiule? am întrebat, suflecându-mi mânecile, pregătită să mă lupt cu o lume întreagă. Sunt un prost, am luat insuficient la Științe, mi-a spus și inițial mi-a venit să râd, apoi să plâng, apoi să-l strâng în brațe, nu ești deloc prost și e doar o notă, nu contează, pui mic. Doar că, de fapt, contează. Pentru că nu e doar o notă, e o notă printre alte note și printre alte semne care îmi arată că am un copil special, ce-o mai însemna și asta. Speciali sunt toți trei, că doar sunt ai mei și-i iubesc cum nu credeam că se poate iubi, numai că ceilalți doi se descurcă singuri la multe activități care pentru Victor par imposibile. Iubirea e frustrare și neputință.

Victor nu poate să-și lege șireturile. Se împiedică și nu știe să pună mâinile înainte, așa că își sparge dinții căzând. Nu reușește să țină gura deschisă la dentist, așa că orice intervenție e un chin. 

Scrie greu, cu efort, cu litere și silabe inversate și cuvinte întregi mâncate. Caietele lui sunt pline de tăieturi, fără margini, cuvintele alunecă în sus sau în jos, printre rânduri, pagini întregi sunt sărite, pentru că important e că scrie, nu unde scrie. Citește greu, cu chin, uneori inventând cuvinte, pentru că cele scrise sunt prea lungi, prea complicate, prea neinteresante. Fără să înțeleagă prea bine ce citește, fără să intre în poveste, fără să-i pese de personaje, de ce se întâmplă cu ele. 

La întrebările de deducție răspunde de obicei pe lângă subiect. Ar putea ajunge politician, mă gândesc uneori. Victor explică cu mii de detalii, fără să transmită, de fapt, ce are de transmis. Gânduri încâlcite, povești amestecate, presărate cu nu contează, oricum nu ai cum să înțelegi. Pentru că da, o mamă de preadolescenți nu are cum să înțeleagă tot zbuciumul și haosul din mintea lor, mai ales când gândurile le-o iau înaintea cuvintelor. Mintea lui e ca o autostradă, mi-a spus un psiholog, imaginează-ți că el aude tot timpul mașini trecând cu viteză în toate direcțiile, vâj-vâj, și vede faruri aprinse, fază scurtă, fază lungă, mai multe benzi, de nu știe încotro să se uite mai întâi. Iubirea e haos.

Victor vorbește engleză mai bine decât vorbește româna, deși trăiește, studiază și se joacă în România, printre oameni care vorbesc aproape exclusiv în română. Traduce pe loc, după ureche, cuvinte pe care le știe doar în engleză, face prezentații în Powerpoint despre subiecte care îl pasionează, vorbește despre gravitatea lui Sir Isaac Newton și despre tot felul de alți topici neașteptați.

Are un vocabular incredibil de bogat pentru vârsta lui și ar putea oricând câștiga un concurs de trivia, dacă ar avea răbdare să asculte până la capăt întrebările și să-și formuleze cu atenție răspunsurile. Citește random stuff pe internet și știe o mulțime de lucruri despre țări, steaguri, orașe, războaie, super eroi și-n general tot ce îl interesează. Știai că olandezii au avut un ministru care a fost mâncat de alți oameni? Știai că în 1518, în Strasbourg, a fost o epidemie de dans? Știai că Ulaanbaatar este cea mai poluată capitală din lume? Iubirea e curiozitate și bucurie de a descoperi.

Victor toarce ca o pisică dacă este lăudat și plânge în hohote când ceva îl nemulțumește. Emoțiile sar din el ca apa dintr-o fântână arteziană: stropi mari, împinși în sus de o forță de necontrolat care – învinsă apoi de gravitație – îi trântește înapoi în bazinul din care în scurt timp vor ieși iarăși la suprafață. Iubirea e emoție pură, necenzurată.

Victor nu are prieteni. Iese uneori la joacă, reușește să păstreze amiciții pentru scurt timp, vreme de-un meci de fotbal, dar nu duce mai departe nicio relație. Pierde la mai toate jocurile și plânge, se supără, trântește, mormăie cuvinte grele, țipă. Inventează personaje puternice, care luptă și câștigă, care știu și pot să facă orice. Bluefist și Riterman sunt eroi de benzi desenate creați de el și, chiar dacă desenele lui sunt greu de înțeles, poate să povestească zeci de minute despre fiecare cadru în parte. Începe să scrie povești și scenarii de film pe care le abandonează după câteva zile. Când era mai mic, a avut ca prieten imaginar un dinozaur care îl însoțea peste tot. Iubirea e creativitate și imaginație.

Victor se cuibărește lângă mine și-mi cercetează cu mâinile contururile feței, de parcă ar vrea să verifice că sunt tot eu, mereu acolo. Ce bătrână ești, mama, îmi spune uneori. Cum era pe vremea dinozaurilor? Și-apoi mă strânge-n brațe și râde, știi, mami, uneori mă întreb cum o să fie viața mea când o să fiu mare. Iubirea e speranță.

Victor străbate împreună cu mine orașul cel mare, din psiholog în psiholog, la evaluări în care uneori îl simt cobai. Cât de mult pot să vorbesc despre el, cu el alături, evitând cuvinte care să îl sperie, netezind griji și nuanțând inflexiuni ale vocii astfel încât specialistul să înțeleagă ceea ce Victor pare să nu fie pregătit încă a înțelege, astfel încât să nu plâng, astfel încât ceea ce spun să fie cu adevărat de folos pentru o evaluare corectă din care să construim apoi demersuri eficiente? Iubirea e acceptare.

*

E încă dimineață și bâzâitul aspiratorului îmi oferă, pentru scurt timp, un fel de liniște. White noise. Zgomot exterior care acoperă zumzetul din capul meu, așa cum, în urmă cu câțiva ani, acoperea plânsetele copiilor și îi ajuta să adoarmă. De-ar fi rămas la fel de simplu. În curând, trebuie să fac ceva de mâncare. Iubirea e o oală mare cu ciorbă.