Străbunicul Ion a luat-o pe străbunica Maria pentru că familia ei avea pământul de lângă curtea lor. „Erau răzor în răzor. A pus ochii pe ea, că era frumoasă mama. Când a făcut 16 ani, gata, a luat-o de nevastă.” 

Acesta este subiectul la care ajungem, de obicei, când ne punem la povești: familia. Eu întreb despre tot ce nu am trăit: viața la țară, problemele de la colectivizare, sfârșitul comunismului, iar mamaia își aduce aminte detaliile, stând pe pat, însuflețită de fețele care îi apar în amintiri. 

Părinții bunicii mele și-au unit zestrele într-o comună din Teleorman și au format o familie în ochii lui Dumnezeu. Se întâmpla pe la începutul anilor ’30, iar familia lor a ajuns să trăiască multe: război, secetă, colectivizare, comunism și – poate ce o doare cel mai tare pe mamaia mea acum – pierderea unei salbe de aur, moștenire de la bunica Mariei, o podoabă ce a ajuns din mamă în fiică, iar din generație în generație a mai căpătat un bănuț. Părinții ei au dat salba cu bănuți de aur pe o promisiune de pământ. A mai rămas doar o imagine cu străbunica la nuntă, cu salba la gât, un lanț pe care stau aliniate monede de aur cât o palmă de copil.

„«Eu am zis să nu dăm salba, nevastă, dar tu ai înfășurat-o într-o cârpă și mi-ai dat-o.» Așa-i zicea mamei, dar nu mai aveau ce să facă. S-a îmbolnăvit mama de supărare, săraca.”

În fotografia alb-negru, amintire a salbei pierdute, alături de Maria este Ion, îmbrăcat cu o vestă groasă din piele și cu o căciulă neagră pe cap. Ea are o rochie albă, care se termină peste genunchi, ciorapi și pantofi albi, iar pe cap un voal de sub care iese părul ei negru. Lângă cei doi tineri căsătoriți stau nașii bogați, cei cu pământuri, considerabil mai în vârstă. Nici străbunicii nu erau săraci, că doar aveau pământ și încălțări în picioare. 

Maria și Ion au format o familie mare, cu cinci copii: trei fete și doi băieți, printre care și Floarea, bunica mea. Trăiau cu toții în casa din Teleorman, munceau pământul și îngrijeau animale. Bogăția și liniștea lor s-au dus însă treptat. 

La începutul anilor ’40, săpau gropi în șopron ca să ascundă porumb: le era frică că o să moară de foame. Apoi, prin ’49, li s-a luat tot: animale, grâne, legume și fructe, saci trecuți pe listele colectivizării.

Erau timpuri grele, copiii nu aveau cu ce se încălța, așa că vecinii și părinții încropeau pantofi cu tălpi de lemn, cărora Maria le cosea fețe de cânepă. 

Vremea a trecut, Floarea a crescut și a început să fie curtată. L-a refuzat pe un profesor de geografie, dar l-a acceptat, în schimb, pe tataia Petre, care era de la oraș, din Turnu Măgurele, și făcuse trei ani de aviație în cadrul armatei. 

Au făcut nunta la oraș, în ’57, când ea avea 22 de ani, iar el, 25. După eveniment, tataia a plecat să facă Școala de Poliție la Tecuci. A fost repartizat la Călărași, pe un post de fotograf la Criminalistică, în Poliție. Înainte să plece însă, a dus-o pe mamaia înapoi la casa părintească, pentru a evita certurile dintre ea și mama lui. 

– Hai, să faci de mâncare.

– Câți cartofi curăț? Câte cepe tai?

– Aoleu, dă-te la o parte, că nu știi să faci nimic.

Acum râde mamaia când își amintește de reacția soacrei și de propria lipsă de experiență în bucătărie de la începuturile căsniciei. La cei 20 de ani de atunci nu știa să gătească și nici nu s-a spetit să învețe repede, pentru că tataia Petre gătea de toate. După ce s-a mutat cu el la Călărași, a învățat treptat, gătind în cele din urmă cei mai buni iepurași cu sos, cele mai bune icre (deși ea nu mănâncă) și cea mai gustoasă negresă (făcută, clasic, din ochi).

Floarea și Ion au adus pe lume doi copii, pentru care mamaia a început să gătească mai serios. Nu a lucrat cât timp au fost mici, pentru că nu avea cine să îi îngrijească. Când au mai crescut, îi lăsa să se gospodărească singuri sau împreună cu tataia Petre, în timp ce ea mai scurta un pantalon sau mai făcea o pensă la o fustă. Clientele din cartier veneau mai ales în ajun de Sărbători; își cumpărau haine noi și pe ultima sută de metri trebuiau modificate. Așa că tataia Petre și copiii făceau salata de boeuf, în timp ce mamaia trăgea semne pe haine cu cretă albă, să știe cât material taie. 

„Nu puteam să îi las așa, să calce pe pantalon la petrecerea de Revelion. Făceam repede tivul și plecau la dans.”

În concedii, mergeau „la stațiune”. Aveau bilete, luate de tataia de la muncă. El rezerva în fiecare an, și așa au văzut țara: Lacul Roșu, Băile Herculane și Călimănești. Mamaia a rămas cu povești multe, amănunte clare și o fotografie cu familia, înrămată, atârnată pe perete, deasupra mașinii de cusut. Culoarea s-a dus, dar amintirile sunt încă acolo, chiar și la 89 de ani. În poză sunt ei patru, întinși pe iarbă, privind în zare, iar în spatele lor este orașul Slănic Moldova.

„Mie nu îmi convenea când lua bilete, mereu strâmbam din nas, ziceam să ținem de bani, să mai luăm una-alta prin casă, prin curte. Dar, mulțumesc Domnului, am fost prin toată țară, doar în Ardeal nu am ajuns, la Băile Felix”.

Decizia de a se muta la casă a fost a primului copil născut, care nu voia să stea la bloc, de frică că trebuie să fie cuminte, să nu facă gălăgie, să nu sară sau să bocăne, cerințe obligatorii pentru vizitele rudelor de la Capitală. Mamaia era plecată la țară când au decis să cumpere casa, dar era acasă când, peste câțiva ani, vecina de la colț a venit la ea să îi zică că Primăria dărâmă toate casele de pe stradă ca să facă blocuri. Pe casa dărâmată și curtea din proprietate puteai primi la schimb un apartament modest. Vecina a acceptat, i-au demolat casa cu buldozerul și se apropiau de casa bunicilor mei. 

Câteva zile mai târziu a venit Revoluția. I-a prins pe bunicii mei cu o casă în picioare, neatinsă de buldozerele comunismului. Pe sora bunicii a prins-o cu banii de o garsonieră în București. De banii ăia și-a luat un frigider, în timp ce unchiul meu a pus în bucătărie o ladă frigorifică, luată cu banii pregătiți pentru o mașină. 

„Bre, a mai fost o situație de genul când eram mică și umblau boierii cu sacii de bani pe stradă”, își amintește bunica, din pat, iar în ochii ei căprui parcă se distinge sclipirea vremurilor când familia era mare, împreună și toți erau mulțumiți.

Bunica s-a născut în ’35 și a fost martoră a devalorizării monedei naționale din perioada 1945–1947. A cunoscut și dramele războiului, cu bunicul din partea mamei mort în Primul Război Mondial, în timp ce în Al Doilea femeile și copiii se ascundeau în casă și stingeau lămpile cu gaz când auzeau avioanele în depărtare. 

Acum, în casa ei se stinge lumina pentru economie, dar televizorul rămâne pornit. Și, după ce tataia s-a pensionat și a plecat la țară, televizorul de la Călărași tot pornit rămânea. După ce și-a încheiat activitatea ca fotograf în Poliție, doctorul i-a zis lui tataia Petre că trebuie să evite stresul. Soluția a fost să stea câte zile putea în casa părintească a bunicii, așa că, de cum se încălzea afară până veneau primele nopți friguroase, el era la țară. Ea se ducea când era vremea de plantat și de cules, iar el se întorcea când frigul devenea inconfortabil.

„A sărbătorit acolo aniversarea noastră de 50 de ani de căsnicie. «Nevastă, la mulți ani! Ne-am strâns aici cu toții și le fac cinste.» «Eh, foarte bine», ce era să zic?” 

Mamaia are simțul umorului, râde singură, râde cu alții, dar nu îmi amintesc să fi râs când glumea tataia pe seama ei. Atunci râdeam doar noi; ea ne arunca o privire serioasă, cu sprâncenele apropiate și buzele strânse. 

Tataia s-a dus, dar noi mai râdem și acum la povești: unele vin din amintiri, altele sunt înrămate pe pereți, unele îi arată pe copii în armată, altele când se căsătoresc. Pe comodă, în bibliotecă, pe masa din sufragerie, la oglinda din dormitor sau prin cutiile de bomboane sunt poze cu toată familia, cu nepoții și strănepoții. 

Suntem generația la care nu a mai ajuns salba de aur moștenire, dar avem amintiri de dat mai departe.„Ce mă bucur, mamaie, că vă faceți și voi cuibușorul vostru. Să vă iubiți și să vă respectați, că eu și tataia mereu ne-am respectat”. Așa aduce ea amintirile în prezent, la nepoții pe care i-a crescut și cărora le povestește, întinsă pe pat, învelită cu o păturică, pentru ca tot ce s-a trăit să nu se uite.