Aveam în jur de 20 de ani, iar el a intrat în viața mea într-un punct în care nu mă simțeam iubită, acceptată sau înțeleasă. Zburam haotic, cât mai departe de ceea ce unii numesc „acasă”. 

Eram amândoi într-un loc întunecat când am dat nas în nas. Eu eram o tânără pierdută într-o peșteră din Munții Apuseni, iar el doar un „șoarece înaripat”. Animalia chiroptera, pe numele lui din acte. Liliacul, în limbaj popular.

Instant, am fost invadată de un flux de etichete nedrept mediatizate și perspective trunchiate asupra lui; avea o reputație cel puțin îndoielnică. Totuși, am simțit din prima că avem multe în comun, amândoi neînțeleși, un pic ciudați, mereu în mișcare, în căutare de ceva. Mi-am urmat instinctul și i-am dat o șansă; am vrut să aflu adevărul din spatele poveștilor de groază.  

Liliacul polenizează în raidurile sale nocturne sute de specii de plante și dispersează eficient mai multe tipuri de semințe; protejează arborii de cacao, mango și banane și mănâncă insectele care ar nimici florile din care se dezvoltă fructele pe care noi le mâncăm. Cu toate acestea, e perceput de majoritatea oamenilor drept un pericol. Îți intră în păr, te poate zgâria, transmite boli, îți suge sângele, se transformă în vampir! Și asta nu e tot, se transformă în balon, breloc, pluș, caiet, sticker, you name it, în fiecare toamnă când se apropie Halloween-ul și magazinele Jumbo se umplu de lilieci în infinite forme și dimensiuni.

Ce să vezi, nu mi-a intrat în păr și nu mi-a supt sângele, dar mi-a făcut vrăji într-adevăr, precum vampirii din filme. Cu cât citeam mai multe despre el, cu cât căutam mai multe informații despre diferite tipuri de lilieci răspândiți pe toate continentele, cu atât mi se părea mai fascinant cum o creatură care (ne) face atât bine poate fi înconjurată de atâtea mituri și prejudecăți. 

Ne este frică de lilieci? Întotdeauna ne este frică de ceea ce nu înțelegem. Dar cum ar fi să transformăm frica în curiozitate și iubire? Aveți idee câte superputeri au liliecii? Nici eu nu le știu pe toate, le tot descopăr. Iubirea pe care le-o port este împărtășită de mulți alți oameni de pe glob: biologi, ecologiști, botaniști, oameni de știință care îi studiază și încearcă să le facă calitățile cunoscute și în același timp, să descopere altele. Eu, un inginer pe o hârtie uitată printr-un dosar, încerc să fac ce pot pentru a-i ajuta: prezentări, ateliere, proiecte și ore întregi de “stați, că ne zice iar Ana ceva despre lilieci acum!”

– Știați că anumiți lilieci sunt imuni la veninul de scorpioni pe care îi prind și mănâncă? 

– Știați că majoritatea liliecilor vorbesc pe o frecvență pe care urechea umană nu o percepe?

– Știați că există lilieci care au doar 3 cm iar alții ajung chiar și la aproape 2m?

– Știați că există și lilieci portocalii (preferații mei)? 

– Știați că unii au urechi atât de mari încât te miri cum își pot ține capul drept?

Așa și noi, oamenii. Venim în multe culori, forme și suntem împrăștiați pe tot globul. Fiecare are o poveste de spus, defecte care ne fac să ne îndrăgostim unii de alții (mai mult decât calitățile), aspecte fizice pe care le iubim superficial sau personalități pe care le iubim cu toată ființa noastră. 

Desigur, aș putea continua la nesfârșit; cu informații, povești, metafore, și toate cele, dar iubirea este un proces prin care trebuie să treci de unul singur, cu capul înainte. 

La câțiva ani de la întâlnirea din peșteră, am avut un gând fugitiv de a scrie o carte despre această mare iubire a mea. O carte despre 2 copii, nepoții mei de acum, și descoperirea unui liliac în podul casei unui bunic, acel bunic care m-a crescut și pe care l-aș transpune într-un ISBN perpetuu. 

Am împărtășit acest gând timid și câteva secvențe din poveste bărbatului cu care îmi împărțeam viața și cu care mă vedeam ajungând până la adânci bătrâneți. 

„Nu mi se pare amuzant”, mi-a zis sec. „Despre ce zici că e vorba exact? Sunt n alte cărți pentru copii, nu văd ce e nou.” Replicile astea încă răzbat ca un ecou într-o peșteră. 

Realitatea relației toxice în care trăiam m-a lovit din plin. Desigur, fuseseră și alte semne, destule; nu era pentru prima oară când mă descuraja sau îmi vorbea urât. Exagerezi. Nu mai plânge ca o proastă… 

La început îi găseam scuze. Eram convinsă că problemele sunt la mine și că el doar vrea să mă aducă cu picioarele pe pământ. Între timp, știu că își descărca propriile frustrări, printre insulte, minciuni și beri nenumărate. Deși fuseseră multe semnale de alarmă, a fost nevoie de episodul cu cartea ca să mă pună pe gânduri. 

După ce am început să merg la terapie, am realizat că sunt captivă într-o relație nesănătoasă; pierdusem orice încredere în mine. În tot întunericul m-am lăsat ghidată de această creatură – enigmatică, liberă, rezilientă. Fără să văd prea clar încotro merg, mi-am urmat intuiția și am găsit firul roșu pe care îl pierdusem cândva pe la începuturi. Am reușit să ies dintr-o relație nocivă și m-am dedicat unei iubiri care îmi fusese străină prea mult timp: iubirea de sine. Am pus strictul necesar în 2 mașini, pisica Tomiță în dreapta mea, pe locul copilotului unde a fost învățată de mică, și gata, am plecat (sau fugit, depinde de perspectivă și cât de mult aș mai judeca-o pe Ana de atunci)! 

Așa am ajuns în anul doi de pandemie în Brașov. Am pus un lanț muntos între mine și tot ce îmi cauza anxietate și amorțeală sufletească, iar Brașovul m-a adoptat cu brațele deschise. Mai mult decât atât, mi-a hrănit iubirea pentru lilieci și mi-a dat ocazii să-i implic din ce în ce mai mult în viața mea: excursii prin munți unde îi întâlneam spontan, ieșiri nocturne organizate special pentru a-i observa, ateliere de biodiversitate în cadrul festivalurilor de mediu unde studiam speciile locale. După ce am participat la multe astfel de evenimente, in cadrul unui program de leadership din care faceam parte, mi-a venit ideea să aduc împreună pasiunea pentru lilieci cu ce făceam profesional și anume educație digitală. Am conceput un format de atelier de robotică despre lilieci pentru elevi din primar și gimnaziu, format pe care l-am dus în diferite localități, comune și orașe din țară. Așa a apărut Caravana cu Lilieci, proiectul meu de suflet. 

După 2 ani și mulți km la volanul mașinii mele alintate the batmobile, am simțit nevoia de puțină stabilitate, așa că am transformat proiectul cu caravana într-un ONG de sine stătător: Asociația Krontechies, noua mea iubire – pragmatică, utilă, productivă. 

Împreună cu 2 prieteni grozavi, organizăm ateliere de robotică, printare 3D și educație de mediu, prin care îmbinăm tehnologia, creativitatea și pasiunea pentru natură ca să construim experiențe de învățare pentru copii și profesori. Poate cel mai mare impact îl avem când ajungem prin sate și le putem oferi copiilor un conținut inedit prin care le trezim atât pasiunea pentru tehnologie, cât și iubirea pentru mediul înconjurător. Liliecii sunt mereu prezenți, uneori ca subiect central care îi fascinează pe copii, alteori doar ca mascotă în dreapta mea, de încurajare, ca să nu uit de unde a pornit totul.

Iubirea mea pentru lilieci e o poveste în continuă transformare, la fel ca personajele din ea. Eu, în continuă (re)descoperire personală și liliecii în continuă adaptare într-o lume sub amenințarea schimbărilor globale și a celui mai periculos animal: omul. Dar, în final, cred că și eu și ei vom fi bine. 

Acum știu că eu și liliacul din Apuseni trebuia să ne întâlnim pentru ca viața mea să-și recapete sensul, iar eu libertatea. Cu pași mici, am construit în jurul acestei noi iubiri iar ea mi-a adus în schimb curaj, încredere în oameni, prietenii adevărate, fără vicii sau minciuni, care cu timpul au atenuat ecourile unei iubiri care m-a izolat de lume și de mine. 

Poate că nu dau impresia, dar liliecii sunt creaturi foarte sociale. Mulți stau în colonii, în familii în care se nasc sau pe care și le aleg, în orice oraș din România sau lume. Iar dacă cineva le deranjează peștera, încearcă să își caute alt refugiu, deși este un proces dificil. Eu mi-am găsit refugiul la Brașov, alături de familia aleasă și tribul meu de sprijin în care am prins curaj să mă exprim, să mă expun, să explorez. Aici, între munți și ziduri de apărare, mă simt și sunt în siguranță.

Iubirea va găsi întotdeauna frecvența potrivită. Trebuie doar să asculți.