Ăsta e rocker, mi-am zis când a venit să mă ia din stația de tramvai. Avea chip de adolescent, părul șaten până la umeri și alura fină. Nu știu de ce în mintea mea de fată crescută la țară, cu jumătate din copilărie petrecută în comunism, cei care ascultau rock erau egal cu superficialitate, mizerie, beție, droguri.

Ciudat e că, deși mereu mi-a plăcut rockul, fugeam de cei care îl cântau sau ascultau excesiv. Parcă mi-era rușine să spun cuiva că ascultam și eu, în intimitatea camerei mele. Iar în vara aceea, prima caniculară de când mă mutasem în București la master și unde ajunsesem de câteva luni să și lucrez, mă trezisem în fața unui tânăr rocker care avea nevoie de mine ca să învețe limba franceză. 

Nu mai știu motivul: examen, concurs, emigrare, știu doar că dădusem anunț pe un site de meditații, pentru că aveam nevoie de un venit suplimentar. Împărțeam chiria unei garsoniere cu o colegă de master, cu care avusesem norocul să mă înțeleg foarte bine. Compensa ghinionul de a locui la capătul lumii.

Blocul se afla foarte aproape de comuna Brănești și de un târg agricol săptămânal. Așa am înțeles prezența oamenilor care urcau în tramvaiul 14 cu sacoșe de rafie, dar și cu mături sau cu snopi de coceni de porumb. Până m-am decis să merg 10 minute să iau metroul de la Republica, m-am tot mirat de apariția lor în câteva dimineți. Era ciudat să mă știu în Capitală și să mă văd între oamenii de la țară unde locuisem permanent înainte să iau viața în piept, cum se zice. 

Daniel locuia în sectorul 3, nu departe de Pantelimon, cartierul unde mă mutasem cu chirie din aprilie. Nu mai știu exact zona și nici de ce alesesem împreună să facem meditația la el, nu la mine. Poate pentru că el locuia singur. Știu doar că am urcat într-un bloc înalt, anonim ca toate celelalte turnate la normă, copleșit de căldura începutului după amiezii. Cred că era undeva pe la sfârșit de iulie. El era parcă student la ceva la Politehnică și mă sunase în urma anunțului. 

Crezusem cu adevărat că avea nevoie să învețe franceza. Și el crezuse, probabil. La început. Plecasem de acasă cu o geantă stil sacoșă în care strecurasem telefonul, portofelul și o carte groasă, cartonată, de pe care învățasem și în facultate. Pornea de la începători, avea și imagini clare și explicații în română, ceea ce mi s-a părut în regulă pentru prima ședință. Zâmbesc acum la cuvântul ședință, care sună atât de oficial, rece, total diferit de ceea ce a fost interacțiunea mea cu Daniel din acea zi. 

Nu mai știu cât timp am stat de vorbă, el mi-a făcut o cafea pe un aragaz vechi, banal, cu gesturi atente, fine. Eu vorbeam, ca de obicei, foarte mult, dar nu părea să-l deranjeze. Mă privea adânc, de câteva ori l-am surprins cum mă scana până în vârful picioarelor, deși mă asculta. Știu că mă asculta, pentru că-mi punea întrebări în legătură cu ce spuneam. Întrebări inteligente, de nuanță, clare și profunde. 

În ziua aceea, purtam o fustă lungă, cu volane, și un maieu. Era foarte cald. Nu știu cum am ajuns amândoi să ne așezăm pe gresia din bucătărie, în timp ce eu beam cafeaua, iar el își aprinsese o țigară. Mă convinsese cu vocea caldă, cuminte și atitudinea inofensivă care inspira încredere. Îmi dădeam seama că-mi făcea plăcere prezența lui, aveam poftă să-l ascult și să-l descopăr, în niciun caz să muncesc. 

– Și de când predai? Un an, doi? 

Am zâmbit. 

– Mai mulți, patru. De ce? 

A ocolit răspunsul. 

— Mi-ar fi plăcut să am o profesoară ca tine. Deschisă, plină de viață. Tânără. Frumoasă. Predai la liceu?

— Acum predau într-un colegiu cu clase I-XII. Am tot, de la primar la liceu. Dar hai, avem ceva de lucru. 

Am încercat să începem ședința pentru care ne întâlnisem. A citit puțin, cred că o pagină, din care jumătate erau ilustrațiile. La fiecare frază, făcea o glumă, zâmbea, zâmbeam și eu. Se străduia, dar făcea pauze lungi în care mă privea în plin sau mă întreba despre mine. 

Îmi plăcea atenția lui, era măgulitoare. Am încercat să-mi spun în minte de ce eram acolo și să-l întorc ferm la scopul întâlnirii. Vocea lui a fost mai puternică. Nu-mi amintesc exact ce a spus, dar era ceva legat de fusta mea care-i plăcea. Se mira cum nu mi-e cald cu ea…  Discuția începea să alunece spre altceva. Tonul lui dulceag, dar hotărât, se îngâna cu privirea care se plimba peste corpul meu. Eram amândoi așezați pe gresia rece din bucătărie. 

El era în șorț. Își scosese tricoul fără să mă întrebe. Nu era deloc postura potrivită pentru o ședință de meditație. Abia așteptam să văd ce avea să urmeze. Venele de la gât începeau să pulseze. Ceafa transpirase și mai tare.

Degetele lui alunecau în aer peste lungimea fustei, ca și cum ar fi mângâiat-o. Sau ca și cum m-ar fi mângâiat pe mine. I-am urmat dansul gestului plimbându-mă cu arătătorul peste pieptul lui gol, de sus în jos. La un moment dat și-a oprit mâna și mi-a spus privindu-mă direct: 

– Vreau să te simt. Vreau să știu cum ești tu vulnerabilă.

Îmi amintesc replica asta foarte clar, deși e atât de departe! 

Îmi plăcea ideea. Și felul sincer în care mă abordase. 

L-am ajutat să-mi ridice fusta până la coapse. Ne țineam de mână. Eu, cu cealaltă căutam răceala gresiei, el îmi urmărea linia corpului continuând să mă privească. Începeam să simt în corp o căldură diferită de tot ce trăisem până atunci. Mă întrebam dacă avea prezervative. Nu vorbeam, nu știam ce voia să facă, dar cu ochii mă liniștea.

Așteptam, flămândă, mai mult. S-a jucat câteva minute cu degetele peste conturul coapselor mele… Avea prea multă răbdare pentru un tip. Sau pentru mine. Mi-era rușine să-i spun că nu mai voiam să aștept. 

Aveam încă fusta pe mine, ridicată până sus. Începeam să simt lucruri neexperimentate până atunci. Nu mă masturbasem niciodată. Crescusem cu ideea că nu trebuie. Daniel continua să se joace în sus și-n jos, cu degete umede și lipicioase. Căldura creștea necontrolat în mine. Eram sigură că nu voiam să se oprească. Gâtul mi se uscase și-mi simțeam pulsul bubuind. Un ghem fierbinte părea că se rostogolea neobosit în zona bazinului.

La un moment dat, mi-am înfipt unghiile în brațul lui. M-am abținut cu greu să nu țip. L-am atins între picioare, brusc. I-am simțit dorința. Am așteptat curioasă cererea lui, dorințele lui spuse pe șleau. Nu a cerut nimic. A vrut doar să mă vadă pe mine sleită, la capătul puterilor. Mi-a adus apă și a rămas o vreme întins lângă mine, mângâindu-mă încet pe pulpe. Nu mai avea întrebări. Nici eu răspunsuri.

Ar fi fost ridicol să revenim la așa-zisă meditație. Nu pentru asta a trebuit să ne cunoaștem. Am căutat să găsim cuvinte pentru o discuție care să fi acoperit un moment atât de intens. Ne-a salvat tonul formal, căutat.

– Ok. Cred că trebuie să plec. Poate data viitoare chiar facem franceză! am spus cu o voce care se voia relaxată.

A zâmbit, dându-mi la o parte o șuviță de pe față.

– Te conduc. Să nu uiți cartea!

Ne-am despărțit simplu, timid, în stația de tramvai. Fără niciun sărut, fără nicio promisiune. Nu ne-am mai văzut de atunci niciodată.  Nici asta nu mai știu de ce. Am mai vorbit o dată sau de două ori la telefon, dar l-am păstrat în suflet ca o amintire mai frumoasă decât pe alții cu care poate că am consumat relația.

Nu am fost îndrăgostită de Daniel. Am fost fascinată de noua Laura pe care o descopeream; de parcă m-aș fi născut a doua oară.