Noaptea alegerilor prezidențiale s-a simțit ca după o despărțire. Cred că am ațipit pe bucăți câteva ore și m-am trezit cu ochii umflați de plâns – microdosing crying. Au urmat două săptămâni în care, ca mulți alții, am fost paralizată de frică. Nu am știut pe ce să pun mâna, cum să fiu utilă. Am încercat să mă duc în fiecare zi la birou, să mă ancorez în lucrurile zilnice, în scroll-uri infinite pe TikTok-ul care – atent curatoriat în acest scop – mă ținea departe de toate relele din politica românească. Am încercat să mă prefac că viața încă era normală, orice ar însemna asta.

Înainte de primul tur al primelor alegeri, credeam că nimic nu mă poate surprinde. Oricât de realistă și cinică mă credeam, prevăzând toate scenariile, eram și relaxată că va ieși așa cum cred eu. Lucrurile păreau destul de simple, era clar cine urma să ajungă în turul 2: sondajele îi dădeau pe candidații PSD și AUR finaliști, iar din punctul meu de vedere, chiar dacă nu era cel mai bine, nu era nimic catastrofal. 

Spoiler alert (not): I was wrong! Un personaj apărut peste noapte, un guru al informației criptate în apă și al firelor divine ieșite din pământ a reușit să ajungă de nicăieri direct pe locul 1. Cu influenceri pe TikTok, cu rețele de dezinformare rusești, cu bodyguarzi din Legiunea Străină și cu bani din surse obscure; o combinație demnă de cel mai tare thriller politic a devenit brusc realitatea noastră și breaking news în toată presa internațională.

În cele două săptămâni care au urmat – pline de stres și schimbări de situație de la o zi la alta; acum avem alegeri, mâine nu, investigații, dezvăluiri, știri peste știri – m-am întrebat: Și eu ce fac? Ce am făcut până acum? Are sens? Mai continui? Probabil cea mai grea întrebare care mi-a bântuit nopțile în toată această perioadă a fost: De ce aleg totuși să rămân în România? 

Atunci mi-am dat seama că nici în scenariile cele mai negre nu aș pleca de aici, dar nu mi-am putut răspunde la întrebarea „de ce?”. Am luat-o ca pe o provocare, cu deadline, ca să găsesc răspunsul. De fapt, voiam să găsesc răspunsuri pentru tot ce se întâmpla în viața mea și, cum era mult mai greu să găsesc la întrebarea „De ce mi-a dat ghost omul pe care îl idealizam și cu care chiar credeam că am ceva real?”, am ales să încerc s-o rezolv pe cealaltă. 

Așa că am început să vorbesc cu toată lumea din jurul meu: colegi, prieteni, familie, amici de Instagram (acele relații parasociale pe care le păstrăm prin like-uri la Stories care devin foarte personale, pentru că doar tu, cel care postezi, și cel care dă like știți asta). M-am agățat de ideea că acum e momentul zero în care pot să explic în sfârșit familiei ce lucrez și cum mă poate afecta rezultatul. Conversațiile cu mama despre munca mea ca activistă, discuțiile despre jurnalism și civism erau mai ușor de dus acum, într-un context care îmi permitea să mă deschid și să vorbesc despre fricile sau speranțele mele. Peste noapte, lumea era interesată să afle ce fac defapt ONG-iștii, creatorii de conținut, și cum funcționează TikTok. 

Oricât de confuză și panicată m-am simțit seara pe 24 noiembrie, la primul tur al primelor alegeri, am simțit și un pic de mândrie care își făcea loc. Simțeam că munca asta – a mea și a colegilor care schimbă comunități la firul ierbii, fie că vorbim de implicare civică, activism sau jurnalism – nu e degeaba. 

Nu cred în mutat munți. Dar în fiecare conversație pe care am avut-o cu tinerii prin țară am găsit optimism, idei ambițioase, generozitate, soluții pentru mai bine. Mulți dintre ei își doresc să rămână în țară, înțeleg problemele din orașele lor și se implică încă din liceu ca să schimbe în bine locul în care trăiesc; fie că vor să ajute câini și pisici de pe stradă sau dau un share informativ pe Story, fac voluntariat sau merg observatori la vot. Poate cu vârsta devenim mai cinici, dar eu știu sigur că nu vreau să-mi pierd speranța sau optimismul, chiar dacă uneori pare un gest naiv. 

În perioada aia incertă dintre primul tur și turul anulat, mă uitam la televizor cu sufletul la gură și trăiam emoții pe care nu credeam că le pot avea, sau cel puțin nu pentru ceva politic. Nu te plictiseai în nicio zi, o declarație venea s-o contrazică pe cealaltă, o decizie s-o anuleze pe cea de dinainte. Într-o zi votai, în cealaltă nu, într-o zi se candida, în cealaltă nu se mai candida. O tensiune între cele două tabere mai ceva ca la campionatele de fotbal din vară când descoperisem, poate pentru prima dată, ce înseamnă să fii mândră de ai tăi și de țara ta. 

Am mers să văd toate meciurile României, am învățat toți jucătorii, știam că Ianis Hagi intră mai mereu în minutul 70 în meci și, evident, învățasem și ce-i ăla offside. A fost vara care m-a convins că pot să mă las să-mi iubesc țara, că nu trebuie să-mi fie rușine cu asta și că pot să mai las loc și optimismului. 

Și, după ce am stat lipiți de televizoare și am lăcrimat la fiecare calificare a naționalei, apoi la medaliile lui David Popovici și ale celorlalți sportivi români la Jocurile Olimpice, a venit maratonul alegerilor să ne dea un reality check. Cu toții vrem o schimbare, doar că-n moduri diferite, cu mai multă sau mai puțină răbdare, unii într-o direcție, alții, în cea opusă. Mai sunt și cei care nu știu ce vor, fără să-și dea seama că și asta e o alegere.

Când mă uit la ce se întâmplă acum, după un nou tur 1, cu o nouă tură de emoții și panici, mi se derulează în cap, din nou și din nou, aceeași conversație: Eu sunt panicată și mă agit pentru ce se întâmplă cu noi ca societate și ei mă întreabă: Dar de ce nu pleci, pur și simplu? „Ei” reprezintă mulți oameni de care am dat – iubiți, prieteni – care mă întreabă de ce rămân. Și acolo mă blochez. Poate pentru că chiar nu știu răspunsul sau pentru că mi se pare cringe să recunosc: iubesc țara asta, frate.

Undeva, înainte de Crăciun, un prieten m-a întrebat ce înseamnă „acasă” pentru mine. I-am spus că nu am un loc anume și m-am obișnuit cu asta. Consider „acasă” acolo unde sunt eu. Lui i s-a părut wholesome, mie doar modul în care universul meu funcționează. E acasă și Bucureștiul în care m-am mutat de patru ori în ultimii doi ani – și cu prietene, și cu iubit, și singură –,  în care am plâns în Bolt și-n Mega după despărțire sau în care m-am plimbat fericită după date-uri. E acasă și Timișoara – unde ajung mai des decât în orașul în care am stat până la 18 ani –, unde am ritualurile mele. 

Mereu am considerat oamenii care au putut pleca din țară și locuiesc acum altundeva ca fiind cool și mișto; că au lăsat totul în urmă și s-au putut integra într-un loc nou; s-au aruncat în necunoscut și au făcut să le fie bine. Și pentru mine asta înseamnă că „they did it”, au ales să se pună pe ei pe primul loc. Chiar dacă eu nu aș pleca niciodată.

Oricât aș călători, nu pot să mă imaginez mai mult de câteva luni în acel loc, oricât de minunat ar fi. Nu simt că pot crea conexiuni reale cu oamenii pe care îi cunosc; simt că mereu va exista o barieră invizibilă dată de contextul în care m-am născut care nu mă va lăsa să aparțin în altă parte complet. Sau poate doar îmi place prea mult mâncarea tradițională și răspunsul la marele meu „de ce” e de fapt atât de simplu?

Odată cu alegerile astea, am înțeles că în politică, la fel ca în iubire, nu există doar alb și negru. Ca orice relație, it’s complicated. E gri. Unii au plecat și se gândesc doar la următoarea vacanță în România, alții o declară cauză pierdută. Paradoxal, toate frustrările astea vin tot din faptul că ne pasă. Câteodată e ca în relațiile toxice: toate prietenele îți spun să pleci și într-un final decizi că de mâine e gata, te duci și îi spui tot ce ai de spus, rupi bandajul și pleci. Apoi te trezești dimineața în brațele lui și crezi că mai poți încerca o zi – o să fie mai bine azi.

Dar adevărul e că România chiar se schimbă, zilnic, în bine. Și cred că și eu fac asta împreună cu ea. Acum, între alte două tururi, între panică și speranță, știu că ăsta e motivul pentru care rămân. Nu vreau să trăiesc cu vinovăția că nu am făcut suficient, că nu am încercat. Vreau să știu că, indiferent de rezultat, am fost acolo.

Cel mai ciudat e că toată perioada asta s-a suprapus și cu un ghosting primit by the book, de nici nu știam ce e mai deranjant, că nu dorm noaptea din cauza lui sau din cauza crizei în care ne aflăm cu toții. În mod neașteptat, după ce s-au anulat alegerile ne-am reconectat și noi. Am preferat să cred că nu am fi putut duce împreună săptămânile de rollercoaster emoțional și că poate asta era lecția pe care trebuia să mi-o iau din toată povestea: că pot trece prin așa ceva singură, fără cineva care mă consolează seara și îmi spune va fi bine!

După anularea alegerilor, mi-a spus că nu mai are ce căuta în haosul de aici. Am încercat să-l conving să rămână, la fel cum făceam cu toți cei care-mi spuneau că vor să plece din țară. Dacă plecăm toți, nu ne mai rămâne nimic!

Nu știu dacă am făcut-o din egoism ca să nu rămân singură sau din iubire față de el ca să fim împreună sau din iubire față de țară ca să nu piardă încă o persoană cu potențial. Nu știu nici dacă a funcționat, pentru că între timp nu mai știu nimic de el.

Poate din relații sau situationships and whatnot nu am plecat mereu la timp, dar n-am regretat niciodată că am stat prea mult. Și dacă voi ajunge în punctul ăla cu România, știu că toți anii ăștia nu au fost degeaba.