Aveam 16 ani când m-am îndrăgostit prima oară. Era vara lui 2002 și plecasem la Costinești cu un grup de prieteni. Privind retrospectiv, părinții mei trebuie să fi fost inconștienți. Mi se pare incalificabil să-ți lași fiica minoră liberă, la mare, în compania unor tineri pe care nu-i cunoști, despre care nu știi nimic. La acea vreme, bineînțeles, judecam altfel situația. Mă bucuram de libertate și de distracția care se întrezărea la orizontul faimos al epavei.

Eram deja cazați de câteva zile, când Andrei, unul dintre băieții din gașcă, de care eram mai apropiată, ne-a informat că vine și Marius, un prieten de-al lui, și că trebuie să meargă cineva cu el să-l preia de unde oprește microbuzul. M-am oferit. Știam deja despre care Marius era vorba, îl cunoșteam un pic din auzite, de prin poveștile care se vehiculau în gașcă. Mă așteptam la un individ arogant, enervant și ignorant. Și așa a și fost.

De cum s-a dat jos din mașină, a venit glonț la mine și mi-a întins cordial mâna, cu care a strâns-o ferm pe a mea în timp ce-i oglindeam gestul. M-a debusolat un pic prezența lui, nefiind obișnuită cu oameni atât de direcți, mai ales că Marius avea o hotărâre în privire cum nici nu am mai întâlnit la altcineva de atunci. M-a privit fix și a zâmbit. M-am uitat și eu mai bine la el. Purta Adidas Superstar, pantaloni scurți și un tricou No Fear; m-a frapat că nu avea niciun fel de bagaj. Venise la mare cu niște bani într-un buzunar și cu telefonul în celălalt. Atât. Așa că nu m-a surprins când a anunțat solemn că trebuie să facă niște cumpărături, însă m-a dezorientat (iar) că m-a luat de-o aripă și m-a târât după el pe la toate tarabele cu șlapi, costume de baie și loțiuni solare din stațiune. Devenisem bagajul viu al acestui turist minimalist care călătorea light.

Pe tot parcursul sejurului m-am simțit ca un animal de companie. Hai cu mine să sar pe trambulină, hai să ne dăm cu banana, hai că am poftă de gofre. Nu-mi dădeam seama dacă nevoia mea de atenție își găsise locțiitor în nevoia lui de a o atribui, cert e că, în ciuda faptului că toate conversațiile noastre se purtau în contradictoriu, începusem să-l simpatizez. Îmi exprimam dezacordul față de muzica facilă, el căuta să-mi dezamorseze pornirile, fiind un mare partizan al muzicii pop cu versuri asortate înghețatei pe băț. Militam pentru adoptarea regulilor de bună conduită, insista că așa-zisele „bune maniere” sunt apanajul unei generații perimate.

La plecare, am aflat că simpatia era reciprocă. Ne-am luat rămas-bun ca doi vechi prieteni, m-a strâns puternic în brațe și mi-a zis: Ești un monstru. Dacă tu, la vârsta ta, gândești așa – anacronic, cum ar veni –, mi-e teamă de cum vei fi mai încolo. Erau cinci ani diferență între noi.

Am păstrat legătura, corespondând ocazional, însă el era din ce în ce mai ocupat la job și nu părea interesat de nimic ce nu avea legătură cu meseria lui, așa că eu căutam să-i atrag atenția prin mici crâmpeie din domeniu și funcționa de fiecare dată. Dar imediat ce nu mai era vorba despre ceva din aria lui profesională, mă ignora, și eu sufeream ca un câine abandonat în ploaie. Mă atașasem emoțional de el. A fost o perioadă dificilă, că deh, nimic nu e mai tragic ca o limerență suferită în adolescență. Și-așa ești vai de tine, nu știi încotro s-o apuci, asta-ți mai lipsește, o îndrăgosteală fără speranță, trăită la sute de kilometri distanță de subiectul fascinației tale. 

Eu locuiam în Iași, el – în București, unde am ajuns la un moment dat în vizită la prietenul nostru comun, Andrei. Ce nu știam eu era că ei împărțeau o chirie (Andrei stătea singur într-o garsonieră ultima dată când îl vizitasem). Și iată-mă-ntr-o seară de mai în sufrageria lor, cu buclele lui Marius la mine-n poală, lăcrimând la unison când la TV un tată își oferea, la propriu, inima fiului care avea nevoie urgent de un transplant, pentru că nu exista niciun donator viabil. 

You heard me, take my heart, zicea John Q în film, și eu eram în al nouălea cer, plimbându-mi degetele prin părul des al obiectului afecțiunii mele. Tot ignore-ul cu care mă tratase cât timp nu ne văzuserăm se disipa ca o ceață grea fugărită de primele raze ale dimineții. Văzându-l cum plânge la film, m-am gândit că trebuie să aibă și el sentimente, sigur e un om bun, simțeam cum mă scurg și eu odată cu lacrimile lui și aveam senzația unei topiri într-un ocean de emoții. Dispăruse televizorul, canapeaua, iar tot ce era viu în încăpere se contopea într-un vis recurent cu el, pe care-l tot avusesem în lunile premergătoare, ca și cum premoniția căpăta subit formă și-și găsea corespondent în real.

Însă, la finalul visului, eu eram abandonată într-o cameră întunecată, cu oceanul prefăcut într-o baltă însângerată, și el privea absent la televizor, în același loc în care suspinaserăm împreună privindu-l pe Denzel jucând rolul vieții. Deși o realitate de grad secund, iluzia e inalterabilă asemenea unei imagini fixate pe hârtie fotografică.

Am plecat de la ei a doua zi, nu înainte de a șterpeli o poză cu Marius dintr-un set de fotografii de studio pe care le avea pe un raft de bibliotecă. În taxi, în drum spre gară, s-a purtat de parcă nu era același om care în seara dinainte îmi spunea că, dacă obișnuiesc să dorm goală, își împarte patul cu mine. Era la fel de distant precum mă obișnuise, totodată zâmbind politicos, ca și cum aș fi fost o străină cu care împarte doar taxiul, un companion de ride sharing.

Cu toate că eram o copilă naivă, mi-am dat seama rapid că nu va fi nimic între noi și că tot ce ar fi putut fi bun și frumos era doar un rod al imaginației și al nevoii mele de afecțiune. M-am decis să nu-l mai contactez și să caut să-mi văd de viață și de ce-mi mai rămăsese din adolescență, o perioadă îndeajuns de tulbure și fără adjuvanți din exterior. Nu puteam trăi ca un emo kid până la adânci bătrâneți. Și, chiar dacă imaginația îți dă dreptul de a spera în continuare, voința iluziei se tocește la un moment dat, oricât ai evita tu să pipăi marginile realității.

Câteva luni mai târziu, m-a căutat Iustin, fratele lui Marius. Își serba majoratul și voia să mă invite la petrecere, care avea loc în orașul lor natal din Ardeal. Îl știam și pe el de la mare, venise în ultimele zile ale sejurului nostru. Inițial n-am vrut să mă duc, mă gândeam că poate n-ar trebui să mențin legături cu anturajul lui Marius, însă cum sărbătoritul a insistat și pentru că eram foarte apropiați ca vârstă, iar la eveniment urmau să fie prezenți și alți prieteni comuni, într-un final am acceptat invitația.

Ajunsă acasă la părinții lor, unde urma să fiu cazată, tot ce admiram îmi amintea de Marius. Fostul terariu al unei broaște-țestoase. A fost al lui Marius, mi se zicea. Stelele fosforescente de pe tavan. Marius le-a pus. Patul pe care mi l-am ales și în care urma să dorm în următoarele trei seri. E patul lui Marius, îmi spunea mama lui. El n-a venit la majorat, avea treabă la București. Am răsuflat ușurată, însă totodată m-am întristat pentru unicul lui frate care împlinea 18 ani, și big bro avea treburi mai importante decât să-i fie alături. 

Cu acea ocazie, am aflat de proverbiala competiție dintre frați. Un subiect necunoscut mie, fiind singură la părinți. Probabil fiindcă era evident că nutream sentimente pentru el, Marius mi-a fost zugrăvit în fel și chip. Egoist, nepăsător, răutăcios încă de când era mic, elemente care, corelate cu felul în care se comportase cu mine, nu păreau deloc străine de adevăr.

Peste un an, m-am intersectat cu Marius într-un club. Deloc surprinzător, s-a comportat ca și cum nu eram acolo. La un moment dat, unul dintre prietenii noștri comuni, care sesizase tensiunea dintre noi, a venit și m-a întrebat ce se petrece. I-am zis că nu știu, că așa se poartă Marius mereu cu mine și că probabil nimeni nu va desluși acest mister. Prietenul nu s-a lăsat și s-a dus să-l întrebe care e motivul insolenței. Răspunsul a venit tranșant și mi-a fost comunicat ulterior, mi-l amintesc la fel de halucinant ca în urmă cu 20 de ani: „Tu nu știi ce mi-a făcut ea mie”. 

Eu lui, așadar. De parcă abuzul emoțional ar fi un bumerang și abuzatorul ar trage toate ponoasele. Și dacă replica lui ar fi survenit în urma gestului meu de a accepta invitația lui Iustin la majorat, de ce Marius l-ar fi considerat un delict major? Am încercat să obțin niște explicații printr-un e-mail, nu am primit decât eschivă, confabulație și gaslighting, sub forma unor acuzații vagi, cum că aș suferi de scenarită și recomandarea să dau admitere la UNATC, să studiez Scenariu de teatru și film, că mi s-ar potrivi de minune.

Ne-am revăzut întâmplător și câțiva ani mai târziu. Eram studentă în București. La Psihologie, că Scenaristica nu m-a pasionat. M-a întrebat ce fac, cu ce mă ocup și la ce mă pricep. A vrut să-mi ofere un job. M-am dus să văd despre ce era vorba, mai mult din curiozitate. Zicea că, dacă iese bine colaborarea, o putem continua, că ar cam avea nevoie în mod constant de un om pentru postul respectiv. Mi-a dat întâlnire la ora 13:00. El a venit la birou pe la 14:30. Nonșalant, unapologetic, adică nesimțit ca de obicei. Mi-a prezentat pe scurt cele necesare și m-a pasat în custodia asociatului său, un tip insipid și rece, care nu știa să explice foarte coerent în ce consta jobul. Am lucrat două zile la un proiect, am fost plătită foarte prost de către asociat și am plecat.

Pe Marius l-am mai văzut o singură dată de atunci, în cel mai neașteptat context posibil. Mă întâlnisem cu Iustin într-o seară – la un eveniment –, după care am mers la el să mâncăm ceva. Rămăsesem fără baterie la telefon și-l rugasem să-mi împrumute un încărcător. În timp ce-l așteptam în sufragerie, l-am auzit cum deschide ușa uneia dintre camere și cere prezervative. Dar cu cine ești? s-a auzit vocea lui Andrei. Cu Flo, a răspuns Iustin. Am simțit că intru în pământ de rușine, frică și încă ceva nedefinit, senzația că mi s-a scurs tot sângele din corp. Am înghețat. Ar fi trebuit să plec, dar corpul nu mă asculta. Singura soluție care mi-a trecut prin minte a fost să mă prefac că am băut prea mult și că între timp am adormit. Zis și făcut. Când s-a întors, m-a găsit dormind, sau cel puțin așa l-am făcut să creadă.
La scurt timp, a venit și Marius acasă (cei trei locuiau împreună la acea vreme, după cum aveam să aflu), care evident m-a văzut mimând un somn profund, cu ochii strânși și inima cât un purice. De fapt, n-am închis un ochi toată noaptea. Altă sufragerie, altă canapea, aceeași negură.

Am răsuflat ușurată când am auzit, târziu în noapte, toate ușile camerelor închizându-se, rând pe rând. Voiam să plec cât mai curând de acolo, totuși nu mă simțeam confortabil să ies noaptea să caut taxiuri într-un cartier străin, așa că am așteptat primele ore ale dimineții, pentru a putea lua metroul.

Înainte să părăsesc apartamentul, m-am uitat pe gaura cheii de la ușa dormitorului care intuisem că ar fi al lui Marius. Dormea liniștit, ținând o pernă în brațe. Câteva raze timide, ivite printre jaluzele, îi mângâiau chipul. Am simțit ceața grea cum mă cuprinde. Am scos poza cu el din portofel și am lăsat-o pe dulapul din hol, zăbovind cu degetele pe suprafața lucioasă. A fost ultima oară când ființa mea vie a atins natura lui moartă.

Nota autoarei: În afară de Iustin, toate prenumele sunt reale.