10 min. 23 septembrie 2023

Nu, eu nu sunt Maria

A pune cuiva un nume în care nu se regăsește e un gest de putere.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Răzbi

Concluzia asta am tras-o înainte de al doilea IVF, care venea după trei inseminări eșuate.

L M
Titan și ceramică

Pielea mea a prins viață de una singură și acum trebuie să ne împrietenim.

A L
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

Ne-am cunoscut într-un oraș străin pentru amândoi. Am petrecut câteva ore împreună în acele două-trei zile și, la final, am făcut schimb de adrese și numere de telefon (fix – eram pe la mijlocul anilor ’90). La scurt timp, am găsit în cutia poștală un plic de la el. L-am deschis și, în mijlocul unei pagini A4, am citit, bătut la mașină, acest mesaj: Te iubesc! Încerc să-mi aduc aminte ce reacție am avut când l-am citit, ce am simțit, ce am crezut, ce n-am crezut. Cred că a fost un vârtej de senzații, de emoții pe care nu știam să le numesc. Știu sigur că nu a fost bucurie simplă sau entuziasm pur. Și știu sigur că m-am întrebat de ce la mașina de scris. 

Am decis să-i răspund și așa a început o corespondență care a ținut vreo doi ani, în care el îmi scria lungi scrisori întortocheate, un fel de eseuri filosofico-poetice, întotdeauna bătute la mașină, și îmi spunea Maria. Nu știam cum să interpretez faptul că-mi trimitea scrisorile dactilografiate (știu acum că asta mă intimida), dar sigur mă deranja profund că-mi spunea Maria. Maria e al doilea prenume al meu, pe care nu-l folosesc decât în acte. Nimeni nu-mi spune așa. Nu mă regăsesc în el deloc. Nu sunt eu în numele ăsta. 

Acum aș spune că, numindu-mă Maria, el, de fapt, nu cu mine vorbea sau nu ce aveam eu de spus îl interesa, ci și-a creat un personaj pe măsura dorințelor și așteptărilor lui, căruia eu trebuia să-i corespund dacă voiam să continuăm conversația epistolară. Nu i-am spus asta niciodată. Și rău am făcut. Nici nu cred că știam să pun în cuvinte ce mă deranja când îmi spunea Maria. În schimb, se pare că scrisorile mele erau pe măsura așteptărilor lui, de vreme ce corespondența a continuat. Nu-mi amintesc, din păcate, dacă măcar l-am întrebat de ce-mi spune așa. Nu-mi amintesc, din păcate, multe detalii. 

Știu însă că aveam un complex de inferioritate, fiindcă eu nu puteam să compun scrisori sofisticate ca ale lui. Probabil era a doua iarnă de când corespondam când l-am invitat la mine, la Sibiu, de Revelion. A venit. Atunci ne-am ținut prima oară de mână și ne-am sărutat. Ne-am plimbat mult zilele alea, din care-mi amintesc tandrețea și privirea lui de băiat îndrăgostit. Am continuat să corespondăm. 

Până la urmă, ne-am întâlnit la București, unde eu tocmai mă mutasem, iar el venise la facultate. Stătea adesea la mine. Dar nu mai era ca-n scrisori. Era mereu nemulțumit, preocupat, iar eu nu înțelegeam ce-l macină. Simțeam că nu e prezent în povestea noastră. Și înțelegeam că nu mai era nici băiatul din prima scrisoare, cu Te iubesc!, sau din celelalte scrisori, nici băiatul îndrăgostit care venise să petreacă Revelionul cu mine. Pleca destul de des în orașul lui, pentru zile-ntregi, astfel că nu stăteam tot timpul împreună. 

În toamna aceea mi-am lansat prima carte la Sibiu, orașul meu natal. M-am ocupat singură de organizarea lansării. El m-a sfătuit să mă prezint pe afiș poetă și artist multimedia sau așa ceva. Dar eu nu sunt asta, i-am zis. Nici nu înțelegeam ce înseamnă asta și ce vrea el să transmit. 

Într-o dimineață ne-am dat întâlnire după-amiaza în oraș, să venim la mine împreună. L-am așteptat vreo trei sferturi de oră în frig și zloată. M-am întors acasă singură, tristă și nervoasă. A venit și el, seara. L-am întrebat cum a putut să mă lase să-l aștept atâta, în frig. Mi-a răspuns, spre stupoarea mea, că nu e demn de mine tonul pe care-i vorbesc, că numai țațele se răstesc așa. Și nici gând să-și ceară scuze că nu a venit la întâlnire. S-a dus în baie să-și curețe blugii de stropii de apă murdară, cum făcea în fiecare seară cînd rămânea la mine. 

A plouat mult în toamna aceea și a nins mult iarna. Nu-mi era bine. Nu ne era bine împreună. Cu timpul, vorbeam tot mai puțin și el se retrăgea tot mai des într-o cameră din apartamentul unde locuiam și închidea ușa după el. Într-o zi mi-a spus că vrea să se călugărească. Ce poți să răspunzi la asta? Sigur că m-a durut. Sigur că mi-am pus tot felul de întrebări. Cum am ajuns aici, fiecare în parte și noi, împreună? Cu ce greșisem eu? L-am dezamăgit? Nu eram destul de sofisticată? Greșisem că i-am reproșat întârzierea, atunci, în după-amiaza de iarnă? Cum puteam repara? Îl puteam face să se răzgândească și să rămânem împreună? 

Dar el părea foarte hotărât în alegerea lui. N-a mai venit pe la mine. Și, ca-n filmele de doi lei, la câteva zile după ce-mi spusese că vrea să se călugărească, în timp ce treceam cu autobuzul pe la Universitate, l-am văzut pe stradă ținându-se de mână cu o fată. Uimire, umilință, furie, durere, toate astea s-au amestecat într-un ghem care mi s-a rostogolit multă vreme în minte și în suflet. 

Nu puteam să înțeleg sensul acestei fraze care, de altfel, exprima realitatea: mi-a spus că vrea să se călugărească și-apoi l-am văzut plimbându-se cu o altă fată de mână. Dar am înțeles că m-a mințit și că m-a înșelat. N-am mai vrut să știu de el. Asta s-a rezolvat de la sine, fiindcă, evident, nu mi-a mai dat niciun semn. N-am mai vrut să știu nici de suferința pe care mi-a provocat-o. Asta nu s-a mai rezolvat de la sine. 

Ne-am întâlnit peste câțiva ani, întâmplător, la un târg de carte, când el, foarte vesel, m-a luat de mână și m-a dus la un stand să-mi arate nu știu ce. Nu m-am simțit deloc confortabil nici pentru că m-a luat de mână, nici pentru că m-a făcut să merg unde voia el și, cu siguranță, nu m-am simțit împăcată cu mine pentru că nu i-am spus nu. 

Regret că i-am permis să facă toate astea. Regretul de-acum pare exagerat. Dar, acceptând să merg unde voia el, înțeleg acum că am continuat să accept rolul pe care el mi-l stabilise de la început. De atunci nu ne-am mai văzut, nu am mai interacționat. Și e foarte bine așa. Dacă, prin cine știe ce întâmplare, ajunge să citească ce-am scris aici, nu aș vrea să mă caute, nu aș vrea să-mi transmită nimic, nu aștept niciun cuvânt, niciun gest de la el.

Telegrame

Al doilea val de iubire pentru mama


Într-o noapte, pe la 6 ani, m-am îngrămădit cu mama în mașina unui prieten și am plecat de acasă după un scandal cu tata. După nici două săptămâni, ne-am întors. În copilărie n-o percepeam pe mama ca pe un model, unul care să fi demontat toate prejudecățile pe care le auzeam împotriva femeilor și mai ales a mea, care mă născusem fată în loc să fiu băiatul cu care tata s-ar fi conectat și care i-ar fi vindecat propriile răni. Peste ani, când locuiam deja singură, tensiunea dintre ei a provocat o implozie și mama s-a mutat la mine. Am locuit împreună într-o garsonieră aproape doi ani, timp în care ne-am deconstruit una pe cealaltă. Am înțeles cum te vulnerabilizează mediul din care vii și bagajul familial din spate. Am început să-i apreciez reziliența și să-i împrumut din determinare. Ne-am crescut din nou una pe cealaltă. Am doborât ziduri și a ieșit la suprafață un nou val de iubire.

Telegrame

Uneori, iubirea vine urlând


În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.

Mi-am pus multe întrebări după ce s-a încheiat povestea asta, cum mi-am pus multe întrebări după fiecare poveste pe care am trăit-o, fie ea de dragoste sau de prietenie. M-am întrebat în primul rând dacă am fost îndrăgostită de acel băiat. Și nu mi-e ușor să răspund, nici măcar acum, după douăzeci şi cinci de ani. Cred că m-am îndrăgostit de băiatul care a venit la mine de Revelion.

În rest, prea multe neînțelegeri, neîntâlniri sau întâlniri ratate, prea puțină comunicare.

M-am întrebat cum ar fi fost să continue relația noastră. Cred că ar fi fost chinuitor dacă el nu și-ar fi schimbat atitudinea și dacă eu n-aș fi știut să-i spun ce mă deranjează, ce mă doare, cum mă rănește. Și n-aș fi știut. M-am întrebat și dacă el într-adevăr m-a iubit, așa cum mi-a declarat în prima scrisoare, sau s-a îndrăgostit de o imagine pe care și-a făcut-o despre mine și care, poate a constatat când ne-am întâlnit în București, nu s-a suprapus peste realitate. Câte neînțelegeri! Oare corespondența noastră a făcut, de fapt, să complice și mai mult aceste neînțelegeri? Poate că da. Oricum, perioada în care ne-am întâlnit n-a semănat deloc cu perioada scrisorilor.

Nu, eu nu sunt și niciodată n-am fost Maria, acea ființă-destinatar pe care el și-a construit-o de la distanță, prin scrisori sofisticate și bătute la mașină, chiar dacă la ele îi răspundea cineva. Nu, eu nu sunt și niciodată n-am fost Maria, deși m-am străduit o vreme să intru în tiparul construit de el. Ca surorile Cenușăresei, poate că aș fi făcut orice să-mi intre piciorul în pantoful nepotrivit și cred că asta a fost greșeala mea. Și poate că ar trebui să mă iert, în fine, pentru asta. Întrucât știu bine de tot acum că nu, eu nu sunt Maria.

A pune cuiva un nume în care nu se regăsește e un gest de putere. Am întâlnit în continuare oameni care au avut de la mine așteptări pe care mi-a fost imposibil să le împlinesc sau pe care am încercat să le împlinesc și mi-am făcut mie rău, uneori mult rău. Am confundat aceste pretenții cu iubirea și prietenia, dar ele erau forme de abuz. Și am acceptat aceste presiuni și abuzuri din teama de abandon. Am înțeles cu greu și târziu asta. Dacă am înțeles. Fiindcă mă-ntreb dacă știu de-acum să spun stop în situația în care mă voi mai întâlni cu oameni care așteaptă de la mine să fiu „Maria”.

    Nu mi-a fost ușor să scriu acest text. Nu vreau să rănesc pe nimeni, nici pe mine. Nu vreau să acuz pe nimeni, nici pe mine. Nu vreau să redeschid răni vechi, închise de mult și închise prost, pentru că multă vreme n-am știut nici să le exprim, nici să mi le vindec. Mă simt vulnerabilă spunându-vă povestea asta și nu sunt sigură că n-o să regret că am publicat-o. Dar am încercat, aducându-mi-o aminte și punând-o în cuvinte scrise, să înțeleg ceva despre mine cea de atunci și despre mine cea de acum. Și poate o să-i fie cuiva de folos pățania mea, cu toate întrebările care decurg de acolo.

Next Love Story