Într-o noapte, în drum spre casă, m-am cățărat pe poarta bisericii, pe tocuri, și am fugit către cimitir până la ultimul mormânt de pe stânga. M-am întins peste ei; lacrimile mi se rostogoleau fierbinți prin păr către halca de beton care le înghițea, în timp ce căutam o stea pe cer care să sclipească mai tare decât celelalte și să-i strig, așa-i că mai sunteți?

*

M-am născut în ‘87, pe vremea când concediul de maternitate dura doar 3 luni. Mama a reușit cumva să-l lungească încă trei, după care Buna, mama ei, a preluat rolul de a avea grijă de mine. Se trezea în fiecare noapte la 4 jumate, cam la aceeași oră la care se trezea și tata ca să ducă sticla pentru lapte la coada de la colț. Pe la 5 jumate se ducea după bunică-mea, o aducea la noi, iar ea rămânea cu mine până după-amiază când se întorceau ei de la uzine. Buna lua douăjdoiul înapoi acasă, eu rămâneam cu ai mei. A doua zi, o luăm de la capăt.

Când am împlinit un an, m-au mutat la bunici. Stăteam la ei de luni până sâmbătă, apoi, după Revoluție, am mai câștigat o zi – mă luau deja de vineri. În rest, îi mai vedeam miercuri seara, când veneau în vizită. Așa a trecut fiecare săptămână, între două lumi, până la 9 ani.

Și mama a crescut departe de părinți, la bunicii ei din Câmpina care locuiau la 300 de km distanță. Tata și-a părăsit satul la 14 ani pentru un orășel, 50 de kilometri mai departe de casă, ca să meargă la liceu și să poată da ulterior la facultate. Noi locuiam la 5 minute cu mașina unii de alții, practic, nici nu eram despărțiți, practic locuiam împreună. Practic, nici n-aveam de ce să plâng duminică seara.

De luni până vineri, mâncam mereu nu mai târziu de ora 13:30 și mă culcam mereu nu mai târziu de ora 20:30. În bucătărie mirosea mereu a coji de mere uscate, iar lumina pătrundea mereu la fel în camera noastră, pe care o împărțeam cu bunicii mei. 

O încăpere mare, imensă pentru ochii mei de atunci, în care erau dispuse aerisit soba, patul lor dublu, pătuțul meu, o masă cu două fotolii, un dulap, un birou, comoda televizorului și scrinul pe picioare sculptate în forma unor lei acorporali. Locul meu de joacă era împrejurul mesei și al fotoliilor. Patul lor era mereu făcut, îmbrăcat într-o cuvertură grea, cu motiv floral. Așternuturile suprapuse formau un teanc, și el îmbrăcat cu o altă cuvertură de aceeași culoare. Patul devenea canapea pe timp de zi. 

Și astăzi, dacă închid ochii, mai văd lumina care plutea în camera lor, în camera noastră. Acolo dormeam, acolo mă jucam, acolo mă întindeam pe spate în lumânare și evadam în lumile imaginare din mintea mea, așteptând soneria de vineri dupa-amiaza.

Bunicii își petreceau dupămesele citind, subliniind pasaje din cărți și reviste; eu, printre ei, jucându-mă pe covorul roșu-albastru cu forme geometrice. Cel mai mult îmi plăcea să încurc franjurile. Bunicii nu-i plăcea, îi pieptăna de îndată ce îi vedea dezordonați. Am înțeles rapid că lucrurile aveau un loc precis pe lumea asta. La fel cum și ei aveau rolul lor creionat în timp.

Buna mă îmbrăca, mă peria, îmi punea iarna bocancii sub sobă, îmi dădea pojghița de la lapte prin sită, mă privea cald și mă iubea cu strictețe. Dacă ar fi putut, ar fi pus bumpere prin casă, să nu mai alerg atâta.

Nu aveam voie să țopăi, nu aveam voie să ating nimic din porțelan, sticlă sau ceramică (nu duceam nicio cană la chiuvetă, nu-mi luam singură apă), nu aveam voie să cotrobăi prin sertare, nu aveam voie să le fac păpușilor supe din țărână, biscuiți și alte ierburi. Nu m-am jucat în vecini, nu m-a strigat nimeni niciodată apăsat să vin odată acasă că se lasă seara.

Bunica avea totul sub control. Nimic nu era în exces. Totul era corect, sigur și precis. 

Bunica era o femeie care alesese să studieze Medicina în anii ’40, printre puținele femei ale vremii. Pentru admitere învățase într-un buncăr. Bunica era o femeie care conducea mașina în anii ’50. O femeie care la Revoluție gătea pentru întreaga familie adăpostită în pivniță. Între două clocote, cobora în grădină și aduna gloanțele în buzunarul șorțului de bucătărie.

Lipsa, și ea, lasă dâre. Nu numai ceea ce ni s-a întâmplat, dar și ceea ce nu ni s-a întâmplat.

Când m-am mutat la părinți, la 9 ani, am simțit reversul medaliei. I-am văzut pe ai mei așa cum erau ei luni, marți și joi, fără dor, fără a mai fi un vis de neatins, fără a mai fi perfecți. Într-o zi, mi-a căzut brusc părul în forma unei măsline pe partea stângă a capului. Seara, când închideam ochii, vedeam un maldăr de hârtii mototolite pe o masă de școală care se transformau în grimase lăbărțate, distorsionate. Plângeam în șoaptă. Ca să adorm, număram minutele de viață pe care ai mei le ardeau într-o zi: 60 de țigări tata, 40 mama. Aș fi numărat și alcoolul consumat de tata, dar nu știam cum.

I-am iubit pe bunei.

Bunelu mă ducea de mâna lui blânda și osoasă la locul de joacă, la meditații la germană, la grădi, la școală, la căluți. În casă, câteodată, se retrăgea în biroul lui, unde citea poezie. Mă țineam mereu după el. Acolo aveam voie să cotrobai în toate rafturile și sertarele, să mă joc cu stetoscopul, să mâzgălesc rețete. Aveam chiar și un scaun pe mărimea mea la el în birou. 

Bunicul avea o privire inocentă, ca de copil. L-am cunoscut la vârsta la care se lăsa ușor impresionat, il avait la larme facile. Ar fi putut deveni o pradă ușoară, dar nimeni n-a îndrăznit vreodată sa profite de pe urma lui. Ingenuitatea dezarmează.

Bunicul a vorbit pentru prima oară abia la trei ani. Aurel nu e mut, nu e mut! Cântă! au strigat frații lui mai mari. La ei în sat neexistând scoală, la 6 ani abia împliniți, Bunelu s-a mutat împreună cu fratele lui cu un an mai mare în gazdă la o familie din Călărași, unde au intrat amândoi în clasa întâi. Ca niște falși gemeni, ca niște copii care și-au părăsit cuibul mult prea devreme.

Bunicul voia să devină filolog, însă a venit războiul peste planurile lui. Țara cerea ostași, iar războiul, medici. Așa se face că dintr-un viitor profesor și un viitor cântăreț de operă, ambii frați au devenit medici. Bunicul, un pic mai mult. Pe lângă gărzi și cabinet, era medic pe stradă, la piață, la poștă și seară târziu când căuta cu dicționarul în mână răspunsuri prin revistele de dincolo. Mereu îmi spunea cât își iubise meseria. Însă, în realitate, bunelu’ era cu capul din ce în ce mai în nori. Nu observa obiecte nou aduse în casă, nici lipsa lor, darămite ciucurii ciufuliți ai covoarelor.

Bunelu își pierdea cheile de câteva ori pe lună, mi-a pierdut ghiozdanul în autobuz, m-a pierdut pe mine în Piața Sfatului, s-a pierdut și el într-o zi geroasă pe drumul de întoarcere de la piață, și-a pierdut într-un final memoria recentă, apoi pofta de mâncare. 

Într-o zi, Bunelu a tras de toate resursele pe care le mai avea și mi-a arătat cât de drept știa să se țină la cei 86 de ani ai lui, mi-a spus că ar mai fi fost încă în stare să meargă cei trei kilometri pe zi care l-au adus până la vârsta pe care o avea, dacă nu i-ar fi fost teamă să se piardă. 

M-a îndemnat să învăț cât mai multe limbi străine, câte limbi știi, atâtea vieți ai. M-a întrebat dacă mai am aceiași prieteni din liceu și mi-a amintit cât de valoroasă e prietenia. Mi-a mai spus că m-ar fi iubit și dacă nu aș fi fost nepoțica lui și m-a rugat să-i păstrez ceasul când va trece în neființă. 

M-a bușit plânsul, i-am spus să termine cu prostiile, că uite ce bine se ține dintr-o dată. Își revine, își revine Bunelu, le-am spus alor mei ulterior la telefon. 

Înainte să ies pe ușă, mi-a recitat o fabulă din La Fontaine în franceză și m-a întrebat cât mai costă un covrig la brutaria de pe Mureșenilor.

– 50 de bani, Bunelu.

Încă mai caut versurile.

După vizita mea, au urmat trei zile de tăcere, după care, într-o după-amiază, s-a ridicat brusc din pat, cât nu era bunica pe fază (nimeni nu se mai aștepta să se miște, așa că bunica își slăbise vigilența), și a coborât la vecina de la parter să o pună în temă și pe ea în legătură cu ceasul, cum că trebuie musai să ajungă la mine. S-a întors în pat și a murit.

Am trecut prin doliu cu ceasul devenit obiect tranzițional, mon doudou – acel iepuraș de pluș preferat, tout doux, ajuns jigărit după ani de șters lacrimi și muci și degete transpirate, acea bucată de material moale în care te refugiezi ascunzi când rămâi singur.

M-am cufundat în mirosul din ce în ce mai slab din cureaua de piele fărâmițată de timp până când l-am terminat. 

Nu am purtat ceasul niciodată. Când îmi apărea vreo amintire pe retină, vreo lacrimă neanunțată în colțul ochiului, scoteam ceasul din sertar, îl adulmecam cu ochii închiși și mă întorceam în timp.

A fost primul meu mort. 

Aveam 22 de ani, încă eram o copilă cu aripi stufoase când am dedus că așa se moare: cu recunoștință față de viață, ștergând în avans lacrimile celor dragi cu vorbe care rămân mângâiere și xanax. 

Tot atunci am înțeles că există mai multe stiluri de a muri. Care seamănă izbitor de tare mortului. Trei luni mai târziu, Buna m-a învățat că se poate muri și la comandă, fără rămas-bun. Spusese dintotdeauna că nu vrea să devină o povară. După prima întâlnire cu asistenta care urma să o viziteze de două ori pe zi, Buna a murit.

*

Aveam 32 de ani când am devenit mamă și am descoperit o altă dimensiune a iubirii.  Am simțit că mama-lupoaică nu e un mit, e acolo pe bune. 

Am fost printre cei care s-au bucurat de pauza impusă de COVID-19, cu mai mult timp pentru noi, fără presiunea de a face pentru a fi. N-am ratat niciun dinte, nicio bușeală, nicio silabă. Cu nasul cufundat în părul lui negru, în mirosul atât de puternic, într-o zi i-am șoptit: 

– Vei pleca de acasă doar atunci când îți vei dori tu.