Din prieteniile copilăriei mi-au rămas inadecvarea, sentimentul că ceva e în neregulă cu mine, că nu corespund.
Cum scrii o poveste de iubire reală
După 4 luni în care nu i-am răspuns la niciun mesaj, i-am zis că e OK să ne vedem. Credeam c-o fac pentru că îmi era foarte dor de el și voiam să știu ce mai face. Dar adevărul era că o făceam în speranța că lucrurile o să fie diferite de data asta. Că în sfârșit o să mă vrea, o să mă aleagă și o să mă iubească exact așa cum visam.
Iar pentru că mi-era teamă că n-ar vrea să vină din alt oraș doar pentru o cafea, i-am propus să ne luăm o cazare. În sinea mea, știam că nu sunt destul de importantă pentru el. Știam că nu sunt o prioritate. Nu era prima dată când speram să îl câștig cu sex.
Așa că eram entuziasmată, dar și foarte anxioasă.
Îl așteptam pe o bancă în mall la ora stabilită. Întârzia, așa cum îi stătea în obișnuință. Dar îmi plăcea senzația de așteptare. Mă făcea să îmi doresc și mai mult să îl văd, deși o altă parte din mine voia să nu mai vină deloc, știind că ăla ar fi fost cel mai sănătos lucru din lume.
Dar când l-am văzut venind vesel, diferit, parcă ceva mă atrăgea și mai tare.
*
Ne-am cunoscut cu 5 ani în urmă în Academia Militară unde am fost colegi de grupă, devenind în timp destul de apropiați. Vorbeam ore în șir despre orice. Alergam împreuna. Stătea de vorbă cu mine până la 3 dimineața când mă copleșea anxietatea. Știa să mă facă să râd și îmi spunea că îi place să mă vadă râzând în hohote. Înainte să adormim, mă strângea atât de tare în brațe, încât mă simțeam ca un embrion în uterul mamei. Nu îmi mai trebuia nimic.
Așa am alunecat într-o relație neoficială, ascunsă.
Ma îndrăgostisem. Dar nu voiam să îmi recunosc asta, pentru că nu voiam să fiu eu aia slabă. Credeam că nu e normal, poate și pentru că nu-l simțeam pe el îndrăgostit. Poate de-asta îmi era greu să spun ce simt și îmi era frică de intimitatea unei relații adevărate, în care spui ce te deranjează, în care exprimi nevoi, în care nu te faci mic ca să încapi în spațiul celuilalt.
Îmi tot spunea că s-a atașat destul de mult, că îi plăceau lucruri la mine, că eram specială și importantă pentru el, dar și că era foarte confuz și că nu știa ce să facă. Eu nu îl credeam, îi invalidam vorbele, iar el încerca să se explice și apoi se supăra. Cred că ne manipulam reciproc într-un fel sau altul, neștiind să ne oferim ce aveam nevoie.
*
În tot timpul până la cazare și inclusiv acolo, mă uitam la el și nu îmi venea să cred cât de diferit era față de ultima dată când ne văzuserăm. Mult mai relaxat și mai încrezător în el, dar parcă și cu o distanță care se căscase între noi.
Nu părea foarte atent la mine, în timp ce eu eram absorbită de el.
Îmi povestea entuziasmat de noile lui planuri – călătorii, drumeții pe munte, curs de parașutism, schimbări în stilul de viață –, iar eu căutam orice indiciu din care să reiasă că poate fac și eu parte din ele. Dar nici nu m-a întrebat de ale mele. Mă făcea să mă simt ca o distracție de weekend.
– Adriana, eu țin foarte mult la tine, mi-a spus pe un ton trist în timp ce stăteam în liniște pe canapeaua de la cazare. Voia să luăm lucrurile treptat, ca și cum de-abia ne-am cunoscut și urmează să intrăm într-o relație. Dar noi ne știam deja prea bine și totul suna a pretext. Am continuat să îl privesc în tăcere până s-a întins spre mine și m-a cuprins în brațe.
Îmi doream să nu îmi mai dea drumul niciodată.
Căldura aia a îmbrățișării lui era tot ce aveam nevoie. Însă pentru o relație nu era suficient.
– Nu mă simt deloc în siguranță în relația asta. E mult mai bine să rămână încheiată așa cum am stabilit acum câteva luni, i-am spus într-un mod nesigur, dorindu-mi nespus de mult să mă contrazică.
Dar nu a făcut-o.
În schimb, m-a sărutat încet și blând ca un semn de consolare. Apoi am făcut sex.
– Îmi doresc atât de mult să te am în viața mea zi de zi. Te-aș vrea lângă mine mereu, îi spuneam șoptit in timp ce mă săruta.
S-a oprit, uitându-se uimit la mine. Așteptam un răspuns, o reacție. Mă privea insistent.
Zâmbind, mi-a spus că el se gândește să se apuce de facultatea de drept.
Deși îmi venea să râd, mi-am dat seama cu tristețe că nu era deloc reciproc ceea ce simțeam.
Eram doar o opțiune. Ceea ce nu era neapărat greșit. Însă nu era ceea ce aveam nevoie în acel moment din viața mea, când eu căutam siguranța, nu distracția temporară.
Nu am putut să dorm deloc în seara aia. Nu voiam să accept că sunt doar ceva secundar în viața lui și că urma să plece, probabil de tot, din viața mea. Simțeam că înnebunesc. Trebuia să fac ceva. Aveam nevoie să îmi demonstrez că merit și că mă iubește și pe mine cineva. Însă detașarea lui mă făcea să fiu pasiv-agresivă cu orice zicea.
– Spune-mi ce vrei de la mine? De ce ești aici? l-am întrebat cu o furie înverșunată de care avea să îmi fie rușine mai târziu.
– Adriana, te rog crede-mă că nici eu nu știu ce vreau. Haide să o luăm ușor.
– Dacă erai sigur de mine sau de relația asta, ai fi știut. E foarte simplu, nu mai încerca să mă păcălești așa! am izbucnit la el aproape plângând.
Nu a zis nimic.
– Aș vrea să plec acum! i-am zis așteptând cu ardoare să mă oprească.
– OK, o să plecăm, a spus el supărat și s-a așezat la capătul canapelei.
Mi-am pregătit ghiozdanul, apoi m-am întors la el. Stătea gânditor și trist în același loc în care îl lăsasem.
– Pot să te iau în brațe? i-am spus cu vocea frângându-mi-se.
M-a îmbrățișat fără să spună nimic, iar eu am izbucnit în lacrimi. Mă părăsise toată forța de a mă abține. Mă durea, dar nu știam exact ce. Mi-a șters lacrimile și mi-a zis, agitat:
– Adriana, te rog nu mai plânge! Nu știu ce să fac ca să fie bine. Aș vrea ca tu să fii bine.
Nu puteam deloc să mă uit la el și nu voiam să mă desprind din brațele lui. Îmi venea să îl implor să rămână și să mă accepte așa plângăcioasă, timidă și sensibilă cum sunt. Cu toate „defecțiunile mele”. Dacă mama nu a făcut-o atunci când eram mică – fiind rar prezentă fizic în viața mea și deloc prezentă emoțional atunci când aveam cea mai mare nevoie –, acum aveam șansa să recreez momentul. De data asta, persoana la care țineam atât de mult avea să îmi spună:
– Adriana te văd, te accept, te iubesc și nu voi pleca niciodată de lângă tine!
Dar n-am auzit asta de la el. Mai important, nu am auzit asta nici de la mine.
*
Când într-un final l-am privit, am văzut că îi dăduseră și lui lacrimile. Ni le-am șters reciproc în tăcere. Era dureros de clar tot ce se petrecea între noi.
Când să ieșim din apartament, m-a apucat panica, așa că i-am zis că aș vrea totuși să mai rămânem împreună și în noaptea aia. Dar era prea târziu. Se enervase pe schimbarea mea de ultim moment, simțindu-se jignit, așa că m-a grăbit să ieșim mai repede.
Disperarea mea îl îndepărta și mai tare.
În timp ce mergeam spre parcare, mă tot gândeam ce aș putea să îi spun astfel încât să îl fac să regrete că mă pierde, cu toate că ceea ce îmi doream cu adevărat era să îmi găsesc cuvintele potrivite care să îl facă să rămână.
Când am ajuns la mașină, am început să trag de timp aiurea ca să mai stau cu el încă puțin. Oare aveam să îl mai văd vreodată? mă întrebam în timp ce îl priveam cum se fâstâcea. Oare încerca și el să își găsească curajul de a-mi spune ceva emoționant și profund?
Așteptam cu nerăbdare ca unul dintre noi să spună în sfârșit ceva. Însă, atunci când a rupt tăcerea, a spus doar:
– Aș putea să îți iau eu pizza asta rămasă de la prânz? Îmi e cam foame.
– Da, sigur! am spus uimită în timp ce toată scena romantică din capul meu se spulbera complet. Poți să iei și biscuiții cu ciocolată.
Telegrame
Pierdut iubire, adopt pisică
Avusese câini toată viața și ura pisicile; clasic – că era el însuși una. Venea la mângâiat când voia, mai stătea și din complezență, da’ de cele mai multe ori se scărpina până-i ieșeau toate mângâierile din piele. „Pleacă cu mânuțele alea, zici că ai pene în loc de degete", spunea. Ca pe orice neiubitor de pisici, ele îl adorau. Una alb-negru i s-a încolăcit de încheietură, și-a dat urechile pe spate și a început să-l spele pe mână. „Eu am mai văzut pisici, bă, da’ asta urâtă e, mă”, zice și o ține de gât, cum fac mamele cu puii. Una e ce i se citește în ochi, alta, ce-i iese pe gura. Cam ca în relația noastră, în care el a putut orice – inclusiv să spună c-o să-și reseteze creierul, ȚAC PAC, să nu sufere când devine greu. N-am apucat să-l văd cu o pisică neagră tuci în brațe, dar mi-am imaginat asta în zeci de seri. Ea ținea lăbuța pe clavicula lui, el o apăsa ritmic pe pernuțe. Cam așa arată brieful meu acum, de când mă plimb zilnic pe siteurile de adopție.
Telegrame
Uneori, iubirea vine urlând
Editor Timea Honț
În cazul meu, iubirea a venit urlând. Într-o camera goală, lipsită de mobilier, cu lumină lăptoasă și cu pereți lucioși. Era 27 Iulie, ora 07 și 3 minute. Tremuram. Nu știu dacă de la emoții sau de la anestezie. Nu m-am gândit niciodată că mă voi îndrăgosti într-o sală de operații. Cum nu mi-a trecut niciodată prin cap că mai există alt soi de iubire decât ce trăisem până atunci. Ce simpatic e! mi-a soptit asistenta. O să faceți echipă bună împreună. Ia uite-l! Și chiar acolo, în fața lui, am decis: îl iubeam! Chiar dacă el urla.
Fără să mă mai apropii, ne-am luat la revedere într-un mod destul de rece și distant față de discuția caldă pe care o avuseserăm cu puțin timp în urmă în apartament.
Apoi a plecat.
Eu am rămas în parcare simțindu-mă inertă, de parcă tocmai mi se crăpase pământul de sub picioare. Nu știam ce să fac cu toată acea tristețe. Oamenii pleacă și de cele mai multe ori lasă în urma lor doar multe semne de întrebare.
Ce e atât de greșit la mine? De ce nu sunt suficientă? Ce aș mai fi putut să fac ca să rămână?
O dată la câteva luni îmi scrie câte un mesaj. Îmi spune că îi pare rău, că îi lipsesc și că se gândește mult la mine, deși este într-o relație cu altcineva.
De cele mai multe ori nu îi răspund, însă când o fac, îi spun că și mie îmi pare rău.
Încă îl caut în fiecare tip cu care ies. Însă știu că e doar o amăgire.
Abia recent am început să realizez, mergând la terapie, că relația pe care o ai tu cu tine însuți este răspunsul multor întrebări. Și îmbunătățirea ei începe, de multe ori, în tăcere.
E iubire de sine când mă întreb dacă ceea ce fac vine din mine sau doar din dorința de a fi plăcută și aleasă. E iubire de sine când îmi vorbesc blând, mă ascult fără să mă judec, îmi ofer compasiune acolo unde altă dată venea doar critică. E iubire de sine să respir și să nu mai reacționez impulsiv, să privesc cu calm situația și să nu mai fac totul despre mine.
Învăț să îmi ofer eu iubirea de care am avut atâta nevoie: prin a fi prezentă în viața mea, prin curajul de a spune ce simt, ce vreau și ce mă doare – și prin alegerea conștientă de a nu mă abandona din nou.
– Tu ești cea pe care o aștepți, mi-a spus terapeutul la una dintre ședințe. Alege-te tu pe tine prima dată. Dă-ți o șansă.
Cumpără
