Iubirea pentru copil se construiește moleculă cu moleculă, ca un lanț la care participă întregul tău.
Concluzia asta am tras-o înainte de al doilea IVF, care venea după trei inseminări eșuate.
Călătorește pe Via Profi, mănâncă local, iubește românește.
Cum scrii o poveste de iubire reală
Eram în față la Burger King când mi-a venit să-l întreb dacă Editura Alchimică nu caută cumva traducători. Așa s-a ivit oportunitatea și, la nici o săptămână, am început să traduc cărți de alchimie ezoterică și să mi-o ard așadar supermistic. Traduceam Les plantes magiques, a lui Sedir (Le Loup), un tratat de botanică ocultă de pe la 1900, citeam despre alți pasionați de studierea ezoterismului și a fenomenologiei, începusem să mă întreb dacă nu-i vreun Ordin și pe la noi, mă preocupa deodată facerea aurului din lut, beam cicoare în loc de cafea și puneam sub semnul alchimiei toate coincidențele care mă petreceau prin oraș. Mă conectasem, așa credeam, la alt nivel cu natura.
Ieșeam la plimbări lungi în Cișmigiu, în timpul cărora mă uitam, pe lumină, la toți copacii, la flori, la firele de iarbă. Mă prefăceam că aplic tot ceea ce citisem cu o zi înainte. Mă gândeam tot mai mult la Venus, zeița regnului vegetal, toate culorile-mi păreau mai vii, eram atent la simetriile din plante, la zodiile lor, grijuliu, cumva. Mereu vrăjit și găsind peste tot semnul spiralei, dar ce bine că patternurile căutate s-au răsfrânt doar asupra regnului vegetal.
Mă tripasem rău pe treaba asta, dar îmi făcea plimbările mult mai însemnate și brusc nu mai vedeam o problemă cu faptul că mă plimb, în cea mai mare parte a timpului, singur.
Când am simțit că puterile astea supranaturale mă părăsiseră era pe-aproape de ziua îndrăgostiților. De Valentine’s Day chiar, un amic a organizat la o vilă de prin Militari un party cu tematica „speed dating”. Eu nu mai fusesem niciodată la speed dating, dar ni s-au explicat regulile. Fetele aveau locuri prestabilite pe canapele, iar noi, giolgăii, veneam pe rând să avem cu fiecare un tête à tête de cinci minute.
Pentru cine avea emoții, era pe masă și un papirus cu oareșce sugestii de întrebări de spart gheața, dar penibile de-a dreptul, la modul care e culoarea ta preferată, dacă ai fi un fel de mâncare, care? Un ice-breaker mai bun ar fi fost să le citiți împreună și să-ncepeți să râdeți de alea. În fine, se putea comanda mâncare, băutură era din plin, singura problemă părea însăși premisa.
Mesele erau oarecum înghesuite și literalmente auzeam fiecare respirație a oamenilor de lângă mine, le ascultam discuțiile, chiar și fără să vreau. În locul ăla nu exista nicio liniște. Luminile erau joase, dar veneau din atât de multe direcții încât deveneau orbitoare. Totul, hiperstimularea asta, aglomerația, gândul constant că-i o idee proastă îmi dădeau dureri de cap.
Ultimul match forțat al serii a fost cu o tipă contabilă, moldoveancă de peste Prut. I-am zis și eu prima chestie că sunt de la Botoșani, acolo aproape, gândindu-mă că-i cea mai bună chestie de zis în conversația ce avea să urmeze.
Din primele trei minute, femeia mi-a turuit toată viața ei profesională și sentimentală, ba a mai și intrat în chestiuni private, noroc că vorbea repejor și n-am apucat cine știe ce să urmăresc. Dar stăteam descumpănit, cu mâna la tâmplă, în vreme ce prin cap îmi trecea numai: „Dumnezeule, ce caut aici?” La un moment dat, ajuns de oboseală din spate, nu mi-am mai putut abține căscatul. Fata s-a sesizat imediat.
– Ehehei, flăcău. Pare-mi-se cî ti cam plicsăsc, dă?
– Nu, nu, nu, deloc. mint eu. E doar… pentru mine e prima oară când sunt la genul ăsta de eveniment. Și vorbește lume de peste tot. Mă hiperstimulează, așa, în fine. Dar e interesant ce zici. Continuă, te rog. Îmi cer scuze.
Nu îmi doream să mai continue, dar nici nu puteam să o dau așa. Cum era de așteptat, femeia a continuat să turuie fix de unde a rămas. În cele din urmă, nemaiputând să mă abțin, am mai căscat o dată. De data asta mai tare, devastator aș putea spune.
– Așă civa-i inacșeptabil, bratan! M-ai mințât! Cî știam ieu cî ti plicsăsc, di fapt niși nu iera nevoii sî-mi zâci, cî m-am prins io. Hai! Ni sculăm, da?
Am făcut ochii mari, nu înțelegeam.
– Hai, bratan, și-i așă grieu. Apăi dară să ni sculăm, zâc!
Am făcut drumul spre casă pe jos, să mă trezesc. Mi-a luat juma’ de oră. Nu mai eram atent la niciun copac, la nicio frunză, nici la cum bate vântul. Mă simțeam așa, vorba aia, cu puterile neajutate.
O săptămână mai târziu, dar fix ca un făcut, am întâlnit într-un bar o tipă. O altă contabilă, dar care mi se părea superfrumoasă, la 30 și ceva de ani. Și nici nu băusem nimic în seara aia. Avea niște ochi așa albaștri, sinceri, dar cumva de felină. Și deveneau gri de fiecare dată când intram în câte un spațiu mai luminat din local. Ne priveam mult, mai mult, așa lung și ciudat, nu cred că mai privisem vreodată pe cineva atât de mult, lung și ciudat. Am plecat acasă destul de bulversat. Uitasem să îi cer numărul, n-aveam habar nici cum o cheamă. Pur și simplu m-am pus în pat și, până să adorm, am revăzut imaginile astea, în special pe aia cu ochii schimbători.
Și tare cred că ceva din premonițiile alea de care ziceam au revenit. Peste o săptămână, ne-am întâlnit din nou acolo. Am vorbit aproape toată seara. De data asta m-a dus capul s-o întreb cum o cheamă. Delia. Ce nume frumos al unei femei cu care să stai să povestești toată noaptea.
Până să îmi dau seama, începusem să vorbim lucruri mici și extraordinare care se-ntindeau pe parcursul întregii zile. Începeam dimineața și tot vorbeam și vorbeam, până se făcea ora mea de culcare. Până la urmă, eu eram puștiul în situația asta, ea era mai mare cu 10 ani.
Am început să ieșim la înghețată în fiecare duminică, fără excepție, pe după-amiază. Când ne vedeam, nu prea mai vorbeam așa de multe, doar stăteam și ne holbam unul la altul. Da’ nici nu mai era nevoie de prea multă vorbărie. După vreo lună în care se acumulase ceea ce puteam să jur cu mâna pe inimă că e tensiune reală, la un anumit moment dat, câtă vreme eram la raionul de pește al unui supermarket din cartierul meu, femeia s-a aplecat spre mine și m-a sărutat. N-am înțeles exact ce se întâmplă, dar am sărutat-o și eu înapoi.
Avea părul mereu perfect și prins într-un coc atât de strâns încât puteam să spun destul de clar din prima, și fără să greșesc, că orice lucru i-ar fi stricat coafura perfectă ar fi devenit dușmanul ei pe viață. Și totuși, cumva, eu scăpasem.
În ziua aia am aflat despre ea că e căsătorită. Locuiește cu soțul ei într-un apartament în centru. Și împarte spațiul ăla cu el și o pisică bătrână. Nu prea știam cu ce ajută informațiile astea, dar le ascultam. Nu știam ce relevanță au, cum începusem să mă întreb în fiecare zi, pentru următoarele câteva luni, dacă ceea ce fac e greșit sau nu. Și care-i faza cu karma, a cui e, la cine.
Mergeam la ea doar la ore stabilite și nu pentru mult timp, niciodată. Pisica bătrână zgâria la ușă fără excepție, iar mie-mi stătea inima că poate intră peste noi și gata, ăla am fost, mor acolo bătut la sânge, dar în fine, îmi plăcea și adrenalina asta, cumva. Mai în glumă, mai în serios, mă vrăjea mereu cumva. Încerca să glumească. Îmi zicea că și dacă m-ar băga în spital soțul ei, ea ar fi prima care ar veni să doneze sânge pentru mine. Eu râdeam, dar pe interior eram franjuri.
Și cu toate astea, tot ce părea a fi sentiment creștea, bilateral, zi după zi. După vreo patru luni așa, chiar am prins încredere că ar putea fi adevărat. Înțelegeam și că e greu să te rupi de toată viața de dinainte, că na, e și o rutină, la urma urmei. Aveam tot felul de complexe: că sunt cel mic, că poate nu-s suficient de bărbat, că nu pot să-i cer niciodată mai mult, că nu e drept.
Afecțiunea era totuși constantă, uneori mi-era de-ajuns s-o țin de mână pe străduțe lăturalnice, luam autobuzul până în capătul orașului și ne sărutam tot drumul, ne purtam unul altuia inelele. Dar de fiecare dată când încercam să-mi lămuresc mie însumi ce-i real în toată treaba asta și ce nu, primeam o gamă de reacții de la „E important pe cine iubești, nu omul cu care ești, trebuie să asculți atunci când te îndrăgostești” până la „Aș vrea să închid ochii și să nu mă mai trezesc, mă simt vinovată pentru ce-ți fac, dar îmi place, mai vreau. Să nu cumva să mă lași și tu”.
Era cumva și normal să nu existe semne ale existenței noastre unul în viața celuilalt, dar chestia asta era dureroasă, mai ales după ce am ajuns să o iubesc.
Telegrame
Să iubești o echipă de fotbal
Editor Nicoleta Rădăcină
Magnetul cu stadion lipit pe frigider, cana de cafea de pe bufet, hanoracul roșu din dulap. Finala pe care au câștigat-o de ziua mea, titlul din pandemie, meciurile văzute pe telefon în parc, în metrou, în baruri. Lacrimile de la anunțul plecării antrenorului. Să iubești o echipă de fotbal nu e ceva rațional, nici ușor de explicat. Te uiți cu un vârtej în stomac la niște oameni pe care n-o să-i cunoști niciodată și, timp de 90 de minute, dacă pierd sau câștigă devine cel mai important lucru din Univers. Dar asta e frumusețea, că iubirea asta nu trebuie explicată. Nu se învață. Nu cere nimic în schimb. Dar e mereu acolo, să te învețe să te bucuri necondiționat, să accepți înfrângerile care nu pot fi evitate, să te ajute să crezi în lucruri imposibile.
Telegrame
Iubirea are ochii mei în lacrimi
Editor Timea Honț
Eram o copilă de școală generală când tataia s-a întors de la spital după operația de cancer pulmonar. Îl așteptam în camera lui, știind că nu am voie să arăt cât mi-a fost de frică. În familia noastră nu ne arătăm sentimentele. A intrat pe ușă și m-a îmbrățișat strâns, cu puținele forțe pe care le avea. Eu am încercat să fiu puternică, „matură”, să arăt că totul e sub control. Shh, o să fie bine. Când am ridicat privirea care îmi țintuia emoțiile în podea, albastrul din ochii noștri a izvorât la unison. Atunci am văzut pentru prima dată cât de frumoși sunt ochii mei când izbucnesc în lacrimi de recunoștință că îi mai pot vedea o dată pe cei dragi. Pentru mulți, prima iubire sunt părinții; pentru mine a fost cel care mi-a arătat cât de frumoasă este vulnerabilitatea; cel a cărui ochi albaștri ca marea într-o zi înnorată au mișcat valuri în ai mei.
Dar așa cum se întâmplă cu orice fază de lovebombing concret, urmează la un moment dat și clasica fază de abandon. O dispariție calculată, rece, inumană. La început am crezut că-i de vină doar viața dublă pe care o duce, până când a început să nu-mi mai răspundă cu zilele. Apoi cu săptămânile. Apoi deloc. Până la urmă, n-am făcut niciun rău, scăpasem din asta amândoi cu mâinile curate, nu? Și detașarea a venit tăioasă, aproape stoarsă de orice fel de empatie.
Rămânem prieteni, ne-am zis, chiar în ziua din care n-am mai vorbit apoi niciodată.
Dar mă gândeam într-o zi cât de mult rău aș putea face, că viața nu e un film, aș putea oricând să dau un simplu mesaj și… Dar vezi, pentru ce? Când lucrurile au luat-o în direcția asta, alegerea era deja a ei. Eu nu prea aveam ceva de spus, n-am avut nimic de spus niciodată. Știam în ce m-am băgat, da, clar. Și atunci? Vina mea. Normal, fără discuție. E vina mea și că, adică a fost, că sper să nu mai fie vreodată cazul – mi-am pus toată încrederea acolo. În promisiuni care se tot tărăgănau: să-i dau, de fiecare dată, câte o lună să se despartă și să se mute de la ăla, dar și să înțeleg cât e de greu și pentru ea. N-am spus niciodată eu stop joc, n-am pus piciorul în prag. Pentru că erau în mine toate gândurile astea contradictorii. De la început, de când am văzut ochii ăia, am știut că nu vreau doar s-o fut și-atât. Și aici greșeam. Sau… aici greșeam oare cu adevărat?
Dacă ar fi fost ce trebuie pentru mine, nu mi-aș mai fi pus în mod cert toate întrebările astea.
Vara se pustiise mai departe. I-am spus că, dacă o să o văd vreodată undeva cu soțul ei, o să îl iau deoparte să îi recunosc totul. Și de-atunci m-a blocat și am rămas blocat oriunde, dar tot răul spre bine, n-am mai văzut-o la față, de parcă dispăruse, deși obișnuiam să ieșim în cam aceleași locuri, deci era oarecum bizar. În loc de orele alea interminabile de conversații se instalase golul, timpul mort. Un timp cu care nu mai știam ce să fac, cum să îl fructific. Dădeam replay în cap la momente și momente, așa cum suntem și-am rămas numai: momente și momente.
N-am plâns deloc, aș fi vrut, dar nu puteam. Mi se părea că însuși plânsul se murdărise, de când cu ochii ei mereu înlăcrimați cât ne sărutam în autobuzele pe care le luam până la capăt de linie.
Și-autobuzele continuau să treacă, apusul mânjea cu oranj Podul Basarab, pachetele cu mâncare pentru studenți continuau să vină de acasă sub el, cu o mulțime de microbuze de peste tot. Lumea forfotea, vie, schimbătoare de-aproape, aceeași de la distanță. Cum e lumea de când lumea. Și-n mine apăruse un gol mic, ca zâmbetul pe care nu-l dai la timp și toată lumea te crede ostil.
Cumpără