Mama mea tânjește, poftește, șmotruiește, boscorodește, răbufnește. Pe rând și de multe ori și toate deodată. E atât de mult din ea în mine, sunt atât de sigură că știu ce simte și chiar ce gândește, încât mă rănește felul în care o observ și toată disecția pe care i-o face mintea mea. 

Mama tânjește după mângâiere și intimitate, după alinare fizică pentru toată truda zilnică, fizică și emoțională. De-o viață e împinsă la muncă și la alergătură, fără niciun cuvânt de apreciere, e supravegheată și criticată, umilită și privată de orice mică recompensă. Nu i se permite, nici măcar atunci când nu e nimic de făcut, fiindcă s-a îngrijit de tot – piață, curățenie, mâncare, vase, rufe, pisici, ajutat vecine, nici măcar după ce îl tunde, masează sau ce mai vrea tata, nu are voie să doarmă ziua sau să se uite la TV sau să scrolleze sau ce-ar avea ea chef să facă. E taxată verbal; în fapt, nu e o interdicție, sunt doar reproșuri sau cuvinte aruncate din dispreț pentru ea sau pentru femei sau pentru viața anostă pe care o duce el pe lângă ea. 

Cred că toate astea mă fac să nu am ce să-i zic tatălui meu: despre cât de rău e să fii mama e exclus să pot deschide discuția, iar despre altceva nu-mi vine, pentru că-i știu părerea despre femei și nu pot crede că mă vede altfel decât o „fâță”, cum îmi zicea când eram mică.  Sau poate pentru că am impresia că îl înțeleg, pe jumătate, ca și cum o parte din mine ține cu mama, cealaltă ține cu tata. Așa că, la fiecare vizită mai lungă de două ore, mama îmi dă târcoale mai ceva ca pisica unui coș cu pește. Pândește ocazia unui masaj, a unei atingeri care să devină frecție, orice. Primește un pic, mereu însoțit de promisiunea unui mâine îndestulător. Acel mâine nu vine, fie pentru că stau prea puțin, fie pentru că sunt mamă de copil mic și mă aștept să înțeleagă că sunt prea ocupată cu și de fetița mea. Greșesc având această așteptare și știu că voi regreta greșeala de a o lăsa mereu în așteptare. 

Mama mea poftește și, asemeni propriului ei copil, nu se abține de la a ciuguli, preferabil pe furiș, din orice îi pare apetisant și e relativ accesibil. 

Scot pepenele, tai o felie, pun miezul în castron. 

— Vrei pepene? 

— Ce? Pepene? Nu mai vreau și d-ăla. 

Abia ies din bucătărie, că o și aud mușcând, sorbind, mestecând și iar mușcând. 

Ieri a cerut Smaranda prăjitură. Am scos platoul cu prăjiturile cumpărate pentru ziua tatei, înjumătățite, unele puțin mușcate și lăsate acolo, dar și cutia cu savarină. 

— Mâncăm împreună o savarină, mamă?

— Ah… savarină e asta? Lasă, mâncați-o voi.

În clipa următoare, o parte din ea decide subit că nu se pune dacă ia cu degetul din frișca nemaipomenitei savarine. Mă uit la ea uimită. Nici nu bagă de seamă, nici nu pare să fi înregistrat că tocmai a gustat niște frișcă. 

Când șmotruiește, mama umblă ca motanul Silvester, cu niște papuci mari și, aparent, prea grei pentru picioarele ei. După ce scutură, spală, șterge și așează cearșafuri, pături, perne, covorașe și incredibil de multe vase, începe să deschidă și închidă debaraua de patru ori într-un minut, să ia pungi, cutii și pliculețe pentru pisicile care miorlăie pe lângă ea ca posedate. De vreo jumătate de oră sunt cu Smaranda în dormitor, încercând să o adorm. Când trece iar înspre baie, boscorondind-o pe Mița care a vomitat „ca o tâmpită”, îi arunc o privire care o face să închidă ușa. În mai puțin de un minut o redeschide, ca să intre Mița în dormitor și deschisă rămâne. 

Tata e în balcon, ca de obicei, meșterind te-miri-ce. Pornește aspiratorul de mână. Mama, grijulie, strigă la el: 

— OPREȘTE ĂLA CĂ DOARME COPILUL! 

Vine să închidă ușa. Mița miorlăie a moarte. Ușa se deschide, din nou, intră mama cu o lavetă și o cârpește pe Mița cu putere, ca pe o muscă de care nu poți scăpa.  

În fiecare seară petrecută la ai mei mă gândesc cu groază la ziua în care Mița cea peticită, slabă, bătrână și cu coada strâmbă va muri și la depresia care o va cuprinde pe mama. Unde își va mai canaliza ea nervii, frustrarea și afecțiunea? 

„Mițo! Ce dRRRacu’ faci, fă?!” Refrenul vine din dormitor. Probabil ca Miți a „scărmănat-o” cu gheruța pe cap, semnul ei că vrea ceva. Le-am auzit trecând în bucătărie, unde i-a dat ceva de mâncare bombănind „pleaca d-aci, să nu te mai văd!” După câteva minute, lumina a fost stinsă și pașii s-au pierdut înapoi în dormitor, urmați de miorlăiala sinistră. Deci nu mâncare voia, deși pare să fi mâncat-o. 

După vreo jumătate de oră o aud pe mama ieșind din dormitor bombănind „…să vă citesc gândurlii la toți?!” 

S-a dus în bucătărie sau pe balcon să-i aducă cine știe ce tatei, care probabil că i-a zis „nu mi-ai adus…”, fără să-i fi cerut propriu-zis să-i aducă chestia aia. 

Mă gândesc la tot ce face, zi de zi, fără oprire, vizibil copleșită de interminabilele treburi casnice și nevoi de împlinit. „Mâine o masez”, îmi spun, cu lacrimi curgându-mi șiroi pe obraji. Și iat-o încheindu-și ziua cu o intrare în sufrageria întunecată. Smaranda doarme de vreo oră, eu mă prefac imediat că dorm. Sunt 28 de grade, dar mama socotește necesară învelirea. Scoate un cearșaf din șifonier. Îl fâlfâie incredibil de mult și sfârșește prin a-l plasa pe fața Smarandei, care, evident, dă semne de trezire. Văd roșu. O expediez cu un gest scurt, enervat, fără nicio legătură cu ce simțeam înainte să intre în cameră.   

Mama intră peste noi (acum, peste mine și Smaranda, dintotdeauna peste oricine e într-o cameră, cu ușa închisă), pentru tot felul de motive: îmi aduce să mănânc și așteaptă să termin ținându-mă de vorbă, deși cânt să o adorm pe Smaranda; ia bani din plicul „pus bine” și mă întreabă cum stau cu finanțele și dacă nu cumva vreau să-mi dea „bănuți”; o caută pe Mița, deschizând și închizând ușa cu cele mai zgomotoase balamale. Așa că, până la urmă, enervată, ies, cu Smaranda trezită pentru a treia oară în această tentativă de a o culca pentru noapte.

— Mergi sa cauti pisica, zic. 

— Nu caut nimic, sa le ia dracu pe toate! 

— Mița e în căsuța ei, dom’le,  anunță tata fără să se fi mișcat din pat. 

O chem în sufragerie, vine bosumflată și îi explic că-mi pare rău c-am suparat-o, dar uite… sunt și eu mamă și mă preocupă mult (de fapt, numai) Smaranda. Totul pare bine și îmi e imediat clar: am reaprins flacăra speranței unui masaj. Stă ce stă și-n timp ce eu mă plimb cântând și legănând copilul, mama îmi arată iar și iar patul, nu să mă așez, ci să trecem la treabă, evident. Pentru eficiență, se gândește să mă ajute cu interpretarea stării Smarandei și trece de la „ni’ nu-i e somn! Are ochii cât cepilii” la „hai c-adoarme, las-o jos”  în doar câteva minute. Mă pun pe pat și începe iar cu „n-o pui jos? Dormi așa, cu ea pe tine?!” Nu mai pot și-ncep să-i arăt că sunt obosită. Perfect, mă masează ea, nesolicitat! 

— Hai să te fac un pic, să adormi așa. 

— Lasă, mami, hai sa ne culcam, că a fost o zi grea. 

Ofteaza și-i scapă o lacrimă. Se plânge că nimic nu-i iese cum vrea ea. Încerc să o consolez, dar barează totul și orice. Nu mai știu ce să zic, așa că încerc o glumă: 

— Tu te oftici că nu ne masăm. 

Oh, a durut-o și mă doare! Decide să plece, dar mai întâi trage cu zvâc și mare dramă de un șervețel care nu se dă scos din cutie. Mâine, la cafeluță, o să îi vorbesc despre seara asta și ea o să râdă și o să-mi spună printre hohote și suspine „lasă-mă, măi Diuțo, că tu nu știi cât îmi e mie de greu…!” 

Va veni și rândul meu să  incomodez și enervez  pe Smaranda, nu-i așa? Încerc să ghicesc cu ce, printr-o analiză a felului meu de a fi. Privindu-i pe mama și pe tata, îmi dau seama că nimic din ce văd acum nu era prezent cu cincisprezece ani în urmă. Cu câtă bucurie veneam să petrec weekendurile cu ei! Mă distrau schimburile lor de replici, veselia mamei și felul ei ușor haotic de a povesti. 

Dar detașarea cu care privește tristețea celorlalți, ca pe un lucru neînsemnat sau de luat în râs (la propriu), m-a durut în copilărie, când părea că sensibilitatea mea e un fel de exagerare de care nu are nimeni timp și chef. Nici încercările de a fructifica acea sensibilitate nu au fost mai bine primite.„Nu așa se face o poezie”, mi-a spus când i-am citit din caietul de vacanță câteva poezii de care eram foarte mândră. Când am insistat că una dintre ele poate fi cântecel, mi-a explicat că pentru a scrie cântece „îți trebuie studii de muzică și trebuie să ai ureche muzicală”. Poate că de-aia îi spun Smarandei că e foarte frumos cântecelul ei „veverița aprinde luminile/ mănâncă alune/ și pleacă la plimbare”? 

Deși avea grijă să-mi spună că toate cuvintele de laudă din partea profesorilor mei sunt „falsă modestie” (sic!), știu că a fost mândră de mine la fiecare premiu și la fiecare recunoaștere a unui potențial talent. Știu pentru că, dincolo de întrebarea-laitmotiv „Popescu cât a luat?”, la care aproape mereu răspunsul a fost în avantajul meu, am auzit-o spunându-le colegelor ei și vecinelor care ne vizitau despre cât de deșteaptă sunt, ce talent extraordinar am la compunere și cum moare Popeasca la ședințele cu părinții, când mă laudă profesorii. 

The burnt child dreads the fire, zic englezii și văd asta în reticența mea de a compara pe Smaranda cu alți copii, doar că, privind obiectiv, văd limpede că „hai să nu comparăm” a devenit, pe nesimțite, „e incomparabilă”. Sigur că nici așa nu-i bine, că nu vrem să dezvolte copilul acel nesuferit complex de superioritate. Dar uite că aplicațiile ne arată că avem un copil care bifează cu brio, ba chiar cu câteva luni în avans, toate etapele și achizițiile tipice vârstei. Și deci, ne spunem, nu o comparăm, ci o observăm în raport cu rezultatele cercetărilor din domeniul dezvoltării copilului. 

Bine documentată despre salturile mentale, temperamente sensibile și anxietățile specifice copiilor mici, nu-mi pierd cumpătul când mă lovesc de NU-urile copilului de doi ani. Nu mă deranjează că nu e sociabilă și că refuză să le dea pupici sau să se lase pupată de bunici. Nu mă oftic că nu vrea să răspundă la întrebările puse de bunici pentru a le arăta și altora cât e de isteață și de simpatică. Nu mă îngrijorează că nu vrea să se joace cu copiii de vârsta ei și că locul ei preferat e acasă. Un singur lucru mă tulbură: că își bagă degetul în nas când are de-a face cu străini și asta pentru că îmi amintește de mine, în prima zi de școală.

Pentru că la inaugurarea școlii din orășelul meu a participat, în 1994, însuși Președintele Ion Iliescu, evenimentul a fost televizat. Surpriza și mai mare a fost că am apărut la știri, la televiziunea națională, stând în prima bancă dintr-o frumoasă sală de clasă, scobindu-mă în nas. Un posibil moment de mândrie – copilul meu a fost ales să apară la televizor – a devenit rușinea de pe lume. Momentul a fost marcat, cum se cuvine, cu o bătaie de neuitat. Drept urmare, mă uit cu duioșie la Smaranda când își explorează nările, în loc să-i spună unei doamne din stație cum o cheamă și câți ani are. Sunt sigură că, cu mult înainte ca ea să împlinească șapte ani, vom găsi mecanisme mai sănătoase de gestionare a stresului și de reglare emoțională. 

Inevitabil, o voi dezamăgi și o voi enerva și poate că o voi exaspera pe Smaranda mare. Cu ce? Cu faptul că sunt mama ei, cea care una spune și alta face, cea care vrea să facă bine și le potrivește rău, cea care vrea pentru copil mai mult decât a putut face pentru ea însăși. Și încă multe altele, neștiute și imposibil de bănuit, așa cum fac și ai mei.