Toate problemele pleacă din copilărie

Ascultă varianta audio a poveștii, citită de Nicoleta Rădăcină.

Pe mama am auzit-o târziu spunând „te iubesc”. Pentru ea, iubirea vorbește doar prin fapte. Ce sens au cuvintele goale? 

„Să pui mâna să mănânci.”

„Ce vrei să-ți dau la pachet?”

„Cum să nu iei și tu câteva borcane?”

„Din ce trăiești la București?”

Asta e iubirea ei. Înghesuită în gesturi mici, repetate, concrete.

Pe tata l-am auzit mereu spunând „te iubesc”. Și acum o zice la fel de des, doar că noi vorbim extrem de rar. La finalul fiecărui apel, pot doar să răspund cu „Și eu pe tine. Pa!”

Două feluri de iubire. Una care nu se spune, una care nu se susține.

De la mama mi-am dorit mereu cuvinte. Cele mai frumoase cuvinte despre mine. De la tata am primit doar cuvinte — cele mai nerealiste complimente. Despre o variantă ideală a mea, crescută doar în mintea lui.

Pe mama am rugat-o, odată, să îmi spună trei lucruri care îi plac la mine. Nu mi-a răspuns. S-a blocat. Mama era și este un lacăt greu de deschis. Citisem atunci că mulți dintre noi nu știm lucruri simple despre părinții noștri — ce floare le place, ce îi face fericiți. Mi-am dat seama că nici ea nu știe prea multe despre mine. Dar nici eu despre plăcerile ei – dincolo de definiția despre ordine și normalitate, care îi aduce liniște. Când am întrebat-o acum 2-3 ani ce floare îi place, a zis că nu s-a gândit niciodată la asta. Apoi a oscilat între zambilă și liliac. Mama nu vorbește niciodată concret despre ce lucruri o fac fericită.

„Mama, am luat 10.”

„Mama, am intrat la facultate.”

„Mama, iau bursă la master.”

„Mama, m-am angajat.” 

„Foarte bine”, mi-a zis mama. „Tot ce faci, faci pentru tine, nu pentru mine.”

Oare? De când s-au oprit copiii din îndeplinit o parte din dorințele părinților? 

„Dar când o să ai și tu casa ta, familia ta? Când o să fii o femeie completă?”, mă întreabă ea. 

Mama mi-a zis „bravo” rar. Tata nu a știut niciodată ce să zică. Nu știa dacă e bine sau rău ce fac. De fapt, nu știa prea multe despre mine.

Mama mi-a zis „te iubesc” prima oară acum câțiva ani. Când nu mai eram doar copilul ei. Când devenisem femeie. Când eram deja, pentru alții, iubită, colegă, prietenă, angajată. Femeia care își caută un rost în viața asta, departe de acasă. I-am zis: „Și eu te iubesc, mami.” Cred că, după ce și-a pierdut părinții, a înțeles ceva ce înainte nu avea cum: că iubirea spusă la timp contează. Că emoțiile nerostite nu dispar. Se transformă în regrete. Iar regretele capătă cele mai urâte forme uneori.

Uneori uit că iubirea e un exercițiu continuu, din care e bine să ieși pe plus la final. Că ce-ar mai fi de demonstrat dacă i-ai făcut deja pe oameni să te iubească, nu?

Sunt ca tata. Le zic oamenilor că îi iubesc, dar uit când e ziua lor. Uit ce le place să mănânce. Uit când au timp liber să ne vedem. Îi iubesc, dar nu ajung la ei. Le dau mesaje și, când nu primesc înapoi ce aștept, mă supăr. Ca un copil care nu primește jucăria dorită.

Sunt ca mama. Sunt dispusă să dau tot. Să renunț la mine, ca să rămână ceilalți. „Nu mai vreau eu bucata asta de prăjitură, ia-o tu.” „Rămân eu acasă, ia-ți tu biletul de avion și zboară unde vrei, chit că e departe de mine.” „Îți fac eu pastele preferate.” „Ce cadou vrei de ziua ta?” 

Renunț oricând la mine pentru iluzia că oamenii te iubesc pentru ce le oferi. Dar oamenii te iubesc pentru ce ești deja.

Oamenilor care nu mă iubesc le bag bețe în ochi, ca să le țin pleoapele și mai deschise. Poate-poate mă văd și îi fac să mă iubească. Dar, în realitate, le scot ochii. Le dau târcoale. Le pun piedică. Ca să îi ajut să se ridice apoi. 

Lor le arăt că îi iubesc. Încerc să-i conving. Să le demonstrez. Ca și cum iubirea e un test pe care trebuie să-l treci. Sunt ca mama. Mă lupt pentru iubire.

Oamenii care îmi spun că sunt un om bun, o prietenă mișto, talentată la scris, sunt tot ăia care mă și iubesc – cu vorbe și fapte. Dar eu nu îi cred. Mă interesează mai tare ce au de zis cei care nu mă iubesc. Pentru că eu pe ei vreau să-i fac să mă iubească. Cum am vrut mereu să mă iubească mama.

Toată lumea vorbește despre copilăria care ne definește viața de adult. Copilăria noastră. Dar nimeni nu vorbește despre copilăria mamei tale, a tatălui tău. Copilăria bunicilor tăi. Copilăriile care stau în spatele copilăriei tale. Ca un șir infinit de vagoane care nu au niciodată același traseu și care nu se desprind niciodată unul de altul, indiferent de încărcătură, șine sau stații. Care a fost copilăria care a definit modul corect în care dăm iubirea mai departe?

Mama nu a auzit niciodată „te iubesc” de la părinții ei. Părinții ei nu au auzit niciodată „te iubesc” de la părinții lor. Și toate problemele pleacă din copilărie. A cui? Ce date biometrice și unități de măsură folosim ca să măsurăm durata unei copilării? Și cine decide când se termină? Toți am fost copiii cuiva. Și înaintea noastră, părinții noștri au fost copiii cuiva. Și tot așa. Din a cui copilărie extragem definiția iubirii? Cine a fost prima persoană care a iubit corect? Ce e corect în iubire?

Mama a crescut fiind mereu la mijloc. Sora mijlocie, fiica mijlocie, femeia care a avut de ales între bine și rău, între a rămâne și a pleca, între femeia care își făcea vocea auzită și femeia care se mărită din iubire, neștiind exact cum arată ea.

Pentru că iubirea pe care a cunoscut-o în copilărie a fost o continuă dovadă a muncii și sacrificiului. Între patru surori, era normal să muncești, să dai cu sapa, să faci curățenie, să faci mâncare, să îți faci un rost în lume. O încercare continuă de a demonstra că meriți să fii iubită pentru ceea ce faci, nu pentru ceea ce ești.

Doar că, uneori, habar nu avem cum arată iubirea. Iar când nu alegi tu, aleg alții pentru tine. Cum au ales alții pentru ea. Cred că și eu am ales tot pentru ea. Ca să o fac să-mi spună „te iubesc”. „Și eu te iubesc, mami!” Sunt ca mama. Mă lupt pentru iubire, doar ca să descopăr că nu arată deloc așa cum mi-am imaginat.

Bunicii mei l-au iubit mult pe tata. O formă de iubire rară în vremurile alea. Prin gesturi, atingeri, mângâieri, grijă și multă protecție. Și a știut asta mereu. A căutat apoi asta tot restul vieții. Doar că iubirile nu se caută. Nu le spui oamenilor cum să te iubească, pentru că oamenii te iubesc în funcție de ce au ei de oferit.

Uneori cred că mama și tata au divorțat pentru că fiecare a înțeles diferit iubirea. Au primit-o diferit și nu au știut ce să facă cu ea. Nicio școală nu te învață că iubirea are mii de forme. Divorțul lor a fost cea mai importantă formă de iubire pe care mama mi-a oferit-o. 

M-a salvat. Pentru că cea mai importantă relație din viața tatălui meu a fost cu alcoolul. Nimeni și nimic nu l-a putut determina să renunțe. Nici eu, nici mama, nici boala bunicii mele, nici moartea bunicului meu. Nici măcar inima lui, care acum e bolnavă și funcționează cu stenturi. Niciodată nu l-am privit pe tata ca pe un tată. L-am văzut ca pe un coleg de apartament.

Tata a trăit la bloc. Printre cămăși la dungă și betoane construite pentru uzină. Când era tânăr, a vrut să fie popă și poet. Scria poezii și credea în Dumnezeu. Apoi s-a angajat la uzina de armament.

Mama a trăit la sat, într-o casă cu alte patru surori, cu bunica și părinții ei. A învățat că atunci când greșește una, plătesc toate. Așa le pedepsea bunicul. În ordinea vârstei. Le alinia pe toate și le lovea pe rând. Nu știu ce își dorea să fie, știu că era foarte bună la matematică. Profesorul ei i-a zis să se facă profesoară, dar nu a urmat nicio facultate. După școală, mergea la cules de porumb. Apoi s-a angajat la uzină.

Cred că mama a avut un potențial extraordinar să realizeze lucruri mărețe în viață, dar a ales să se încadreze în normele unei societăți care iubea uniformizarea. 

Amândoi au ales firescul acelor vremuri. O siguranță care nu te întreabă dacă ești fericit, dacă ai învățat să iubești, dacă știi cum arată iubirea fără pete din copilărie. Tata a iubit orașul, dependențele, distracțiile. Mama a iubit libertatea, disciplina și normalitatea. Iar la un moment dat, amândoi m-au iubit pe mine. Eu am fost punctul lor comun. Iar eu învăț acum că iubirea are atât de multe forme, fețe și atingeri. Un tot pe care nu apuci niciodată să-l cuprinzi. Nu fără să alergi, să cazi, să te lovești, să te ridici și să o iei de la capăt. 

Iată-ne aici. Adulți care așteaptă să fie iubiți. Greșit, prost, toxic, irațional, bine, mult, puțin, intens, rar, grav. Dar vrem iubire.

O iubire care prinde formă din copilărie. A cui copilărie?