Era luna mai, afară mirosea a tei, soarele abia mai trecea prin perdeaua de mătase, iar jocul luminii de la apus mă amorțea. Am pornit un playlist, mi-am aprins o țigară și m-am întins pe spate. Dacă ăsta era sfârșitul? 

De câteva zile adormeam greu, măcinată de sentimentul că urmează să-mi pierd cel mai bun prieten. Acel prieten care afla primul când mi se întâmpla ceva important, care mă aștepta cu o cafea și o vorbă bună exact când aveam nevoie, care mă suna din senin doar ca să-mi povestească ceva amuzant sau îmi lumina o zi monotonă cu un simplu „Ce faci, blondo?”

*

Totul a început neașteptat, într-o altă primăvară târzie, cu șase ani în urmă. Locuiam singură pentru prima dată, departe de agitația familiei, și mă bucuram de Bucureștiul cufundat în mireasma copacilor înfloriți. De ceva timp flirtam cu un fost coleg de liceu, iar în seara aia m-am gândit să-i scriu să ieșim în oraș: „Vrei să ne vedem într-o oră?” După un schimb de câteva mesaje, îmi apare pe ecran următoarea întrebare: „Daria, tu știi cu cine vorbești?” 

„Bineînțeles că știu, cu Dragoș!”, răspund. „Ei bine, nu, nu e Dragoșul la care te gândești tu, e Dragoș Toma.” Am simțit cel mai mare gol în stomac. Imposibil. Cum să fac o asemenea gafă, fir-ar?! 

„Atunci cine te-a pus să răspunzi? Tu nu știai de la cine primești mesajele?”, i-am scris nervoasă. „Cum ai crezut că ți-aș scrie ție, pe ce lume trăiești?” 

M-a întrebat dacă vreau totuși să ne vedem. N-aș putea sa spun de ce, dar am zis da. În seara aia ne-am sărutat prima dată. El tocmai împlinise 22 de ani și avea pierce-uri în sprâncene, iar eu aveam 24 de ani și purtam tocuri. Nu simțeam că suntem potriviți, dar, cumva, din acel moment am rămas prieteni. Și, în scurt timp, am devenit cei mai buni prieteni.

Îl știam de când aveam 18 ani, iar el, 16; era prietenul cel mai bun al fratelui meu. Îmi era cel puțin antipatic, așa că vizitele lui mă enervau la culme. De câte ori intram în casă și vedeam aglomerația de adidași la intrare, știam că o să am parte de priviri indiscrete, coate date „pe ascuns” și băgat în seamă aiurea. 

Mai târziu, mi-a mărturisit că s-a îndrăgostit de mine din prima zi în care m-a văzut, că ține minte perfect ce purtam, cum aveam părul prins, și mai ales indiferența mea când am făcut cunoștință. Chiar mi-a fost indiferent; avea 16 ani.

**

Era încă iarnă, afară mirosea a ger și lemn ars, a zăpadă pe piele, a schimbare. Poate că uneori sfârșiturile nu sunt decât începuturi pe care nu le vezi venind. Iar al nostru, fără să știm, prinsese rădăcini sub niște fulgi mari de zăpadă. 

Se apropia ziua mea și îmi făceam planuri să-mi sărbătoresc cei 29 de ani undeva la munte. Daniela, prietena mea, m-a sunat să mă întrebe cine mai vine, dacă i-am zis și lui Dragoș că mergem. Urma să petrecem câteva zile la Bușteni, la casa unui prieten. Nu mai vorbiserăm de vreo săptămână, nu știam ce program are în perioada aia. L-am sunat și, pe un ton glumeț, m-a întrebat dacă poate să vină cu un plus one. Mi-a luat câteva secunde să mă adun și să-i răspund – cu o voce amuzat-indiferentă – că poate să vină cu cine vrea. Nu știu de ce a simțit nevoia să mă tachineze așa, dar a venit singur până la urmă. În sinea mea, am continuat să mă întreb: Ce-o fi fost asta?

Într-una dintre serile de la cabană, Daniela m-a tras afară la o țigară. Din interior se auzeau voci și râsete. În jurul nostru era liniște și alb. Nu înțelegeam ce era atât de secret încât a trebuit să ieșim afară. 

– Doar o persoană naivă nu vede că Dragoș e îndrăgostit. 

– De cine? 

– De tine, proasto!

– Nu fii ridicolă, am izbucnit în râs și m-am întors în casă.

Ei bine, din ziua aia a devenit imposibil să mă uit la Dragoș ca la un prieten. „Ce mi-ai făcut, Daniela? Nu eram eu bine-mersi fără gândurile astea?”, i-am trimis un SMS și m-am culcat. Dimineața aveam pe telefon un mesaj scris cu litere mari: 

„NUMAI PROȘTII STAU BINE-MERSI!”

Am zis că îmi voi da timp să înțeleg ce simt; să nu iau decizii pripite până nu știu sigur dacă golul ăla din stomac pe care l-am simțit când m-a întrebat dacă poate să vină cu cineva a însemnat ceva sau a fost doar o reacție de moment.

Trecuse ziua mea, iar gândurile legate de Dragoș păreau lăsate în urmă, noi în continuare prieteni. Într-o seară, m-a sunat să mă întrebe ce facem. Era sâmbătă și obișnuiam să ieșim undeva în serile de weekend. Am propus Expirat. Mi-a zis că o să ajungă și el mai târziu, pentru că trece pe la petrecerea firmei. După ce am închis telefonul, un singur gând mi-a rămas în minte: Va întâlni pe cineva acolo. N-a mai ajuns la Expirat. Dar la 7 dimineața era la ușa mea, cu două cafele în mână.

„Blondo, am întâlnit pe cineva.” 

Era clar, universul făcea mișto de mine. Și, în scena aia absurdă, tot ce simțeam era nevoia de a-i povesti tocmai lui ce se întâmplase cu mine seara trecută. In schimb, am rămas blocată în fața ușii. 

„Nu mă inviți înăuntru să-ți povestesc?!”, m-a întrebat mirat de cele câteva secunde de liniște.

Cum să nu, mi-am zis in minte, abia aștept să aud că e foarte posibil să te fi pierdut definitiv. 

Am tras aer în piept și am zis sec: „Hai, mor de curiozitate.”

NUMAI PROȘTII STAU BINE-MERSI!

Contextul mă obliga să acționez rapid. Câteva zile mai târziu, pe 1 aprilie, i-am scris un mesaj pe mess: „Vreau să fim împreună.” Am privit ecranul, urmărind punctele care apăreau și dispăreau, apăreau și dispăreau. Frica de respingere a pus stăpânire pe mine. „Păcăleală de 1 aprilie”, am scris repede.

„Ce joc e ăsta, Blondo? Faci mișto de mine?”

M-am dus să fumez o țigară. Îmi era greu să accept că sunt îndrăgostită de el. Dacă recunoșteam asta fără să existe reciprocitate, prietenia noastră s-ar fi terminat . Așa vedeam lucrurile atunci: alb sau negru, totul sau nimic. M-am întors la birou și i-am scris din nou: „Ne vedem la 12 noaptea în Cișmigiu. Va fi trecut de 1 aprilie și vedem atunci dacă glumesc sau nu.”

Ne-am plimbat vreo doua ore, timp în care am povestit despre un meci de fotbal, o poezie pe care o citisem înainte să ne întâlnim și alte nimicuri. M-a întrebat de câteva ori dacă vreau să vorbim despre ceva anume, dar eu am continuat să bat câmpii cu grație. Ce putea să urmeze dacă ziceam ceva? Ce ar fi răspuns? Ce aveam de gând, să-i cer prietenia?! 

La o săptămână de la întâlnirea din Cișmigiu, ne-am văzut la ziua surorii mele. După câteva shoturi de tequila, i-am zis așa: „Cred că ești îndrăgostit de mine!” Am pufnit în râs amândoi, cu lacrimi. „Blondo, ăsta e felul tău de a-mi spune că mă placi.” Am râs din nou. „De ce acum?”, mi-a zis. „Ești singura fată alături de care mă văd pentru totdeauna, dar nu știu cât îți dorești tu asta sau cât e un moft.”

Următoarele săptămâni au fost grele pentru amândoi. Tăceri lungi, priviri ocolite, discuții care începeau și se opreau înainte să ajungă la o concluzie. Amândoi ne temeam că, dacă relația nu ar fi mers, am fi pierdut și prietenia noastră. 

Într-una din zile, tata a trecut pe la mine să-mi repare pick-up-ul și m-a anunțat că am o scrisoare în ușă. Nu mai vorbisem cu Dragoș de ceva timp, după o „discuție” în care trebuia să lămurim ce se întâmplă între noi, dar am petrecut mai mult timp uitându-ne unul la celălalt și am plecat, din nou, fără nicio concluzie. Am deschis scrisoarea aproape tremurând: „Vreau să te țin de mână toată viața” – așa a început – și s-a încheiat cu „Let’s make it work”.

Este posibil ca toată lumea să fi văzut, numai noi nu. Să fi fost îndrăgostiți în tot acest timp, trăind o relație fără să știm. Intimitatea dintre noi spunea asta clar, doar că noi ne agățam de ideea de libertate, fără să știm că o vom descoperi unul lângă altul. Și totuși, timpul perfect ne-a găsit, sau ne-au împins alții de la spate, sau chiar noi, unul pe altul cu câte un cuvânt aruncat când stăteam de vorbă în bucătărie.

Vrei să fim împreună?, Vreau să te țin de mână toată viața, Poarta Sărutului, Vrei să fii soția mea?, Da, dar nu vreau să purtăm verighete, Vreau un câine, Bine, doi, De când suntem prieteni?, 17 ani! O viață de om, Practic am trecut de pubertate, Se vede, Ce bine!

Între timp, au trecut 10 ani de când ne-am căsătorit, 12 de când suntem împreună, 23 de când ne cunoaștem.

Primii ani de relație au fost ca o lună de miere trăită de doi adolescenți. Fără o hartă pe care să o urmăm, exploram în fiecare zi un mod de a trăi despre care nu știam unde ne va duce. Călătorii, drumuri lungi prin Europa, trenuri de noapte, rucsaci prea grei, oameni care ne-au schimbat puțin câte puțin. Biciclete, proteste de duminică, discuții întinse până dimineața despre cum să facem lumea mai bună. Ne-am amuzat copios când ne-am comandat plita și cuptorul sau când am discutat în detaliu ce faianță ar fi mai potrivită în baie. Ne jucam de-a oamenii mari. 

Următorii ani – mai grei – au fost despre învățarea unui alt fel de a fi împreună. Despre conștientizarea fricilor care, de atâtea ori, ne-au pus piedici fără să ne dăm seama. De multe ori, eu am fost cea care a creat prăpăstii între noi, iar el, cu răbdare, a construit poduri ca să vină mereu lângă mine. 

Cel mai greu mi-a fost să spun „m-ai rănit” și a durat mult până am înțeles că sunt în siguranță să o fac. Să spun lucrurilor pe nume fără teama că voi fi respinsă sau neînțeleasă. Lui i-a fost greu să învețe să-și exprime emoțiile și a durat până a simțit că poate face asta fără să se ascundă în tăceri lungi. Așa că, ținându-ne de mână, am trecut prin foc. Am învățat, fiecare în ritmul său, că vulnerabilitatea nu înseamnă slăbiciune, ci apropiere. Am înțeles că, la fel ca noi, relația noastră avea nevoie de timp, răbdare și curaj pentru a crește.

„Dacă stau într-un singur loc, mă pierd, Dragoș.”
„Atunci vom fi mereu în mișcare.”

Ne-am cumpărat o rulotă și am amenajat-o de la zero, doar noi doi. Eu nici măcar nu știam diferența dintre un cui și un șurub, dar am ajuns să cunosc cu ochii închiși fiecare colț al atelierului în care lucram. În timpul săptămânii eram la birou, în weekend meșteream.

„Dragoș, dacă nu iese?”
„Iese, ai încredere!”

Am sărit în sus de bucurie când a strigat „Curge apaaaaa!” sau când realizam, ușurați, că nu am tăiat greșit lemnul.

A ieșit. Și-am plecat.

Multă vreme mi-a fost greu să cred că iubirea necondiționată există, că cineva te poate vedea și accepta exact așa cum ești, fără să încerce să te schimbe. Pe drum am învățat că, paradoxal, doar atunci te poți transforma cu adevărat – când te simți iubit, acceptat, în siguranță. În ultimul timp, mă surprind întrebându-mă când ne-am certat ultima oară și nu reușesc să-mi amintesc. 

Am ales să locuim pe o insulă în mijlocul Oceanului Atlantic, pentru că marea vindecă. Ne-am scufundat în ape adânci, cu un singur inspir, lăsând fricile să se piardă undeva deasupra noastră. Ne-am urcat pe valuri cu placa de surf, am căzut, ne-am ridicat, am plâns și am râs, mereu împreună. Și toate astea fiindcă uneori a zis el „Poți!”, alteori am spus eu „Hai!”.

Azi suntem aici, ținându-ne de mână, printre cearșafuri albe și tablouri sprijinite de pereți. Mâncăm prăjituri la cină și zâmbim, iar ceea ce simțim nu încetează să ne surprindă: o iubire care crește odată cu trecerea timpului și nu scade – mereu altfel. Fiecare îl vede pe celălalt așa cum el însuși nu se poate vedea, apoi ne ajutăm reciproc să ne cunoaștem mai bine. Avem doi câini și viața pe care ne-am imaginat-o cândva, fără să știm sigur dacă va deveni realitate. Fricile ar fi putut să ne țină pe loc, dar am știut că trebuie să mergem înainte, să facem pasul spre ce ne speria. Iar acum, la fel ca atunci, rămâne cel mai bun prieten al meu.