Plecarea la facultate vine, de obicei, cu mult entuziasm. La mine a venit și cu multă vinovăție. Abia mă despărțisem de primul meu prieten, părinții mei semnaseră actele de divorț, iar Noel, labradorul meu de doar 3 ani, rămânea pierdut printre toate aceste plecări. 9 ani mai târziu, realizez că e ființa care m-a învățat cel mai mult despre asumare, limite și cum drumurile inimii nu sunt tocmai line. 

Am avut animale de companie în casă încă dinainte să pot avea propriile amintiri. La doi ani, îmi puneam farfuria lângă castronul cățelului nostru și mâncam împreună. De aceea au și decis să-l dea. Visam să adopt toți maidanezii de pe stradă, iar dacă cineva mă întreba ce voi fi când mă fac mare, spuneam „doctor de căței”. Aproape 10 ani, l-am avut pe Fido, un cățel mic, puțin agresiv. Apoi a urmat Rocco, care a stat la noi doar vreun an și jumătate. În ziua în care a plecat, a scos pământul dintr-un ghiveci de flori al mamei. Și apoi a mai făcut-o o dată, după ce abia curățase. Ea s-a supărat, tata a acționat. L-a dus la țară, am plâns, nu s-a mai întors. Am crezut că nu voi mai avea alt câine și nici nu-mi mai doream să am, ca cineva să mi-l poată lua. Până a plecat mama din țară.

Era primul an de liceu și mă simțeam destul de tristă. Mă despărțisem de un colectiv la care ținusem mult și ajunsesem într-unul în care nu mă regăseam. Plecarea mamei mă afectase, dar în rebeliunea mea de adolescentă care-și dorește libertate, am înțeles și acceptat durerea asta mult mai târziu. Toate m-au dus într-un spațiu mental familiar, cu o misiune foarte clară: să am din nou un prieten doar al meu. 

Așa am început căutările: să fie golden retriever alb, să-l cheme Oscar sau Lion sau, chiar mai bine, să-l cheme Noel și să-l primesc de Crăciun! Câinele a venit însă în septembrie, când mama s-a întors acasă pentru câteva luni. Era pe Facebook când a văzut această poză parcă scoasă din filme, cu un șir de 12 puiuți de golden în brațele unor femei. A scris că și-ar dori și ea unul, iar în două săptămâni mergeam împreună într-un sat de lângă Botoșani să-l luăm. 

Noel a reușit, o perioadă, să șteargă acea tristețe din liceu. Dormea cu mine-n pat, ne alintam și trezeam împreună, așa că în fiecare dimineață, ochii mei erau un fel de emoji care șoptea “awwwww”; îl pupam constant. Până a venit momentul să plec la facultate, unde urma să stau la cămin și el nu putea veni cu mine. Atunci m-am întrebat dacă am luat cea mai bună decizie când l-am adoptat, pentru că planul meu n-a fost niciodată să-l părăsesc. 

Deși eram entuziasmată să-mi iau viața de la zero într-un oraș nou, mă simțeam groaznic că pe Noel îl lăsam în urmă. Ba singur într-un apartament, ba la alte familii în Botoșani, să aibă grijă de el cât mă pun eu pe picioare. Atunci am realizat că iubirea de una singură nu e mereu suficientă. Ca e nevoie și de timing. Și, uneori, de bani. Partea bună e că după primul an de facultate am reușit să mă mut într-un apartament. Deși mai locuiam cu alți trei oameni și un motan, am fugit instant să-l aduc și pe Noel. Am avut ochii în lacrimi tot drumul. 

Atunci am început să fac lucrurile corect. De la mâncare de calitate și deparazitare periodică, la plimbări dese în parc și tuns, pentru că nu era obișnuit cu căldura din Capitală. Mi-aș dori să spun și că l-am dresat și merge acum frumos în lesă, că nu mai mănâncă tot ce prinde, că-l iau cu mine peste tot și că totul e perfect, dar aș minți. Iubirea pentru Noel îmi dă și multe anxietăți. 

Mi-e constant teamă să nu deranjeze vecinii, deși e un câine care nu face aproape deloc gălăgie, mă simt vinovată când nu e acceptat de ceilalți căței, mi-e rușine să cer ajutorul prietenilor când trebuie să plec singură din oraș, iar fiecare proprietar de apartament care nu acceptă animale mă face să mă gândesc, pentru o secundă, că mi-ar fi mai ușor fără el. 

În terapie mi-am înțeles mai bine dinamica cu Noel, care m-a pus față în față cu Alina mică, pe care încă o vindec. Când îi mulțumesc pentru că e cel mai cuminte câine din lume – nu mă trezește la 7 dimineața să îl scot afară, înțelege dacă nu am decât 5 minute pentru o plimbare, nu plânge pe la uși – mă simt groaznic în secunda doi; la fel îmi spunea și mie mama, fără să știe că eram cuminte și acceptam ce mi se dădea pentru că nu voiam s-o supăr mai tare decât era deja; eram cuminte, adică people pleaser; eram cuminte, adică nu exprimam nevoi; eram cuminte, adică trăiam în umbra celorlalți, care nu aveau timp de mine.

M-am gândit de multe ori la cum am fost învățată să iubesc și să ofer iubire. Mi-am dat seama că aveam diverse frustrări față de cum m-au crescut ai mei, fără prea multă atenție și spațiu să mă exprim, așa că n-am făcut decât să perpetuez același comportament cu Noel. Până am rupt cercul. În loc să dau vina pe ai mei că nu mi-au oferit A-B-C, mi-am zis, poate ar trebui să iau atitudine și să fiu eu diferită cu Noel; să fiu exemplul de care aș fi avut nevoie.

Noel e acum un labrador retriever foarte cuminte, uneori vorbăreț – latră de multe ori primul la câinii mai mari, deși lui i se zburlește blana de frică – și destul de expresiv încât să știu imediat dacă ceva nu-i convine. Se trântește cu zgomot pe canapea, când lucrez și nu-l bag în seamă. Se întoarce cu spatele și oftează, când îl rog să mă mai aștepte puțin, încă un mail și gata. Cum dau semne că mă trezesc, se întinde pe covorul meu de yoga, parcă să-mi arate că e pregătit de o nouă zi.

Am început să fiu mai conștientă despre cât de atentă sunt, real, la nevoile acestui animal care e în responsabilitatea mea și de câte ori aleg, conștient sau nu, să le ignor. La cât de nervoasă mă face să mă simt această vinovăție și la ce-i transmit când nu reușesc să-mi gestionez furia. Am început să fiu mai calmă în preajma lui. Să înțeleg că are nevoie să interacționeze cu alți câini, chiar dacă eu nu sunt confortabilă cu ideea că s-ar putea certa. Pe de altă parte, să-mi permit să ies singură la alergat, fără să mă învinovățesc că nu petrec acele momente cu el. Să fim într-o relație în care ne e bine amândurora, ne sunt îndeplinite nevoile, fără să ne sufocăm, fără să ne ignorăm, fără să ne înecăm în vinovăție.

Încă mai găsesc scuze să nu-l iau cu mine în oraș: din teama să nu deranjeze, din oboseală sau pentru că nu mă pot întoarce cu taxiul, dar sunt atât de fericită de câte ori găsesc curajul s-o fac. Ca atunci când încerc să-mi învăț familia că Noel e mai mult decât o cheltuială. E dificil să explic, fără să rănesc, că el este familia pe care mi-am ales-o. Că de Crăciun, voi alege să stau acasă, cu el. E dificil să exprim, chiar și în fața prietenilor, nevoia de a-l implica mai mult în ieșirile noastre sau chiar în vacanțe.

Pentru că, pentru ei, e doar un câine. Pentru mine, e ființa de care mă leagă ani definitorii – e cel care mi-a fost alături în perioada grea a liceului, când am ieșit din relații, când am încercat să fiu mai asertivă cu nevoile mele. Îmi pasă îndeajuns încât să-mi doresc să fiu cât mai prezentă și pot doar să sper că, uneori, asta va fi îndeajuns. Poate că, uneori, asta înseamnă de fapt iubirea.