13 min. 27 aprilie 2024

The Children Are Always Ours, Every Single One of Them*

Am devenit mamă și, brusc, dragostea s-a extins să cuprindă toate ființele vii.

Căutăm povești de iubire povestite exact așa cum le-ai trăit – fericite sau triste, de-o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite.

Prima noapte de dragoste, ultima noapte de iubire de sine 

Nu îl mai caut, dar plâng fluvii în camera mea. Mă întreb: Cu iubirea asta ce fac acum?

I L
Aproape de voi

Ne revăd în urmă cu zece ani, într-o cameră de cămin studențesc din Iași.

M B
Cum scrii o poveste de iubire reală

Cum scrii o poveste de iubire reală

„Mi-e milă de cei care vor citi cartea dumneavoastră, dar și de cei care nu o vor citi…” (Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie


Sunt la o discuție despre fotografia de război. Vorbește o fotografă din Ucraina, a cărei limbă nu o înțeleg, dar a cărei cadență melodioasă îmi leagănă gândurile. Până aud un scâncet de bebeluș, ca o alarmă de pe front. Mă răsucesc în scaun electrocutată, din tot corpul. Mă liniștesc doar când văd copilul în brațele mamei lui, fix în momentul în care ies din încăpere. 

Un plâns de bebeluș declanșează o stare de alertă. Pulsul accelerează, inima începe să-ți bată în urechi, corpul zice „fugi!” Trebuie să iei copilul în brațe. Trebuie să îl ocrotești. Să-l duci la adăpost. 

Tu ești adăpostul. Fugi! 

Suntem în Grădina Icoanei, Toma e mic, abia a început să meargă. Caut ceva în căruț, apoi răspund la un mesaj pe telefon. Când ridic din nou privirea, nu-l mai zăresc. În milisecunda aceea, toată hărmălaia de râsete și plânsete se estompează. Îmi vâjâie urechile și mă cuprinde o amețeală dureros de lucidă, ca o stare de leșin conștient. Nu am aer și nu am voce, cum mi se întâmplă în coșmaruri. Îl găsesc după nici un minut, pitit după un căruț din care încearcă să sustragă o lopățică. Mi se-nmoaie genunchii de relaxare, deodată. Senzația de pericol iminent se salvează însă undeva la mine pe disk. Sunt mama unui copil de 2 ani, nu pot avea iluzia că nu o s-o mai accesez în viitorul apropiat. Mă gândesc, retroactiv, că tot așa se simte în corp și întâlnirea cu un animal sălbatic care ar putea să te omoare. 

Iubirea pentru copil se construiește moleculă cu moleculă, ca un lanț la care participă întregul tău. Pielea, ochii, palmele, ceșcuța genunchiului, miocardul, limfa – tot corpul ți-este prins într-o mișcare densă, vâscoasă. Devii o materie diferită, a unei noi iubiri, a unui ADN amestecat între două ființe. Într-un joc semantic, rațiunea veche, să-i spunem gândirea, e înlocuită cu alta. Doar că rațiunea asta nouă nu mai gândește, doar trăiește, de aceea o și traducem din franceză întocmai: rațiunea de a trăi.

Nu am locuit niciodată atât de acut prezentul, cum o fac de când sunt mamă. Mi-am dat seama cât timp petreceam înainte evocând trecutul sau trăind într-un permanent viitor apropiat, în așteptarea a ceea ce urmează. Primele luni de viață ale unui copil îți smulg luxul ăsta și îți alocă existența unui prezent continuu. Al lui. În plan molecular, am putea spune că ADN-ul cel nou câștigă. Ce dictează el e doar acțiune, aceea de a ține viața în viață: viața asta nouă, fragedă, ireductibilă, miracolul acestui alt corp crescut din al tău, fericirea prezenței lui pe lume.

O vreme, niciunul dintre cele două corpuri – nici al tău, nici al lui – nu-l va recunoaște pe celălalt ca fiind altul. Primele luni după naștere – acel al patrulea trimestru despre care se vorbește în cărți și-n sfaturile de parenting de pe Instagram – sunt cele mai intense luni ale dedublării. „Încă nu te vede, ești madlena lui, mirosul tău, vocea ta, când o să te descopere și cu ochii, o să vezi bucuria cea mai mare care poate fi pe pământul ăsta în privirea cuiva”, mi-a scris prietena mea Suzana când copilul avea doar două zile. „O să vezi ce înseamnă să iubești”, asta mi-o spusese multă lume, inclusiv tata, fericit că, în sfârșit, o să înțeleg povara de a iubi pe cineva mai mult decât pe tine însuți. Dar cât este de copleșitor să fii atât de iubită, asta nu mi-o zisese nimeni. Să fii răspunsul la toate. Ăsta a fost elementul transformator: încrederea infinită a copilului meu în mine. 

Ciudat este că legătura cu propriul copil nu m-a făcut ermetică, prinsă într-o dragoste exclusivă, ci m-a deschis, de fapt, spre o nouă parte de lume. A depășit granițele corpului extins și a plecat să cuprindă domeniul vast al ființelor vii.

Mă înduioșează mai mult ca niciodată situația animalelor abandonate, copacii tăiați și copiii cu prezent precar și viitor sumbru. M-am oprit din drum să păzesc un copil lăsat să aștepte singur în căruț pe trotuarul din fața unui Shop&Go. Dau share-uri în neștire la animale care au nevoie de adăpost și donez bani către cele câteva asociații pe care le știu că se ocupă de ele. M-a bușit plânsul în fața unui copac viu, tăiat pe o stradă aproape de casă, și încă am în nări mirosul plin și crud de tulpină verde retezată, ca un țipăt. E ca și cum, odată mamă, am intrat într-o conexiune mistică cu vechea zeiță Gaia a grecilor, care mi-a insuflat o grijă nouă față de toți copiii ei: animale, copii, plante. Poate că asta e ceea ce se numește instinct matern. Ocrotește! 

Mi-aduc aminte prima dată când l-am lăsat pe Toma la creșă. Avea doar un an și o lună, încă îl alăptam. N-a durat decât oră, dar în ora aia am trăit cea mai cruntă liniște. Casa fără el, cea în care locuiam și înainte să vină pe lume, s-a simțit atunci ca o coajă lipsită de viață. Mâncată așa cum mănâncă Toma roșiile, sugând tot interiorul și scuipând pielița. 

Abia după mai multe încercări m-am putut bucura de un timp din nou al meu. E o probă foarte grea să lași copilul de lângă tine atunci când știi că cel mai bine îi e cu tine, când plânge că vrea lângă tine și-i pliezi voința. E contraintuitiv și trebuie să faci un efort rațional pentru a forța asta pentru amândoi. E bine să plece de lângă tine, ca să puteți deveni doi. Dar copilul plânge că vrea cu tine și trebuie să-ţi înfrângi instinctul. 

De şase luni, instinctul meu matern trece zilnic prin teroare. E un ritual, deschid în fiecare dimineață Instagramul ca să privesc în ochi oroarea, pentru că n-aș putea să trăiesc cu mine dacă nu aș face-o. Realitatea unui conflict din Orientul Mijlociu care se vede mai precis pe Instagram, de la oamenii care trec prin el decât, de pildă, în presa internațională, care pare acum mai părtinitoare ca niciodată. Îi urmăresc pe cei câțiva jurnaliști, puțini, care încă mai sunt în viață și pe teren în Gaza, pentru că mi se pare singura formă de respect și de omagiu pe care pot s-o aduc acestor vieți care se frâng sub ochii noștri.

Instagramul meu e un carusel de imagini cu mâncare, vacanțe, clipuri din filme, copii morți. Zi de zi, printre imaginile curatoriate atent de oameni care vor să-și facă viața mai frumoasă, văd fețe acoperite de un maglavais gri, gros, îmbibat cu sânge. Văd fața lui Hind, fetița care a sunat la Urgențe să-i implore să o ia, dar cei din Ambulanță au fost uciși de Israel Defense Forces (IDF) când s-au apropiat de mașina în care era închisă; rămășițele ei au fost găsite după câteva zile pe bancheta din spate, împreună cu ale familiei, pe care și-o văzuse murind.

Prietena mea Andra, mamă și ea, a scris singurul cuvânt care poate descrie situația de mai sus. Hell. Copii născuți prematur, înghesuiți în câte un pat, deconectați de la aparatele care-i țineau în viață, pentru că nu mai era curent în spitalul în care se născuseră. Unii dintre ei atât de slabi, că intuiești dintr-o privire că nu au nicio șansă. Pare deja incredibil că s-au născut și încă respiră într-un război care-i ucide și pe oamenii cei mai sănătoși și mai puternici. Alți copii vii au rămas fără membri ai familiei și/sau fără membre ale corpului. Nedumerirea, teroarea, amuțeala din ochii lor mari care și-au văzut mamele murind sunt ceva cu care trăiesc la fel de greu. Din ochii lui Ahmad, care povestește cum soldați israelieni i-au trezit din somn într-o noapte și i-au executat părinții, în fața lui, pe culoarul apartamentului.

La mijlocul lui martie se estima c-au murit 12.300 de copii în Gaza. În 150 de zile. În Ucraina au fost uciși 559 de copii în 2 ani de război. „Cum pot avea sens cifrele și cuvintele astea? Ce poză ar trebui să arăt lumii ca să oprească războiul”, se întreabă fotojurnalista Samar Abu Elouf. Și eu mă întreb, neîncetat.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Încurajați de
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.

Telegrame

De la ei știu să iubesc


Îmi petrec verile lungi cu ei. Sunt mică, dar pe lângă buburuzele și afidele din curtea gazdei de la Eforie Sud, sunt totuși foarte mare. El conduce Dacia roșie, ea ne pregătește șnițele și gogoși. El culege cireșe, ea – smochine verzi, cu miezul moale. El e mereu calm, ea – agitată. La ghiol ne despărțim; el o ia în dreapta, ea în stânga. Mă uit spre soare, dar e acoperit de trupul ei, gol și firesc, cu pielea ridată și plină de alunițe, cu sânii mari, îngreunați. Seara, îi ascult pe amândoi povestindu-și lucrurile petrecute peste zi. Râd mult și patul se zguduie în hohotele lor. Îmi place aici, unde oamenii nu se ceartă și nu țipă. Unde ușile nu se trântesc și nu mi se face frică. Adorm între ei, cu mirosul de sare și nămol încă în nări. Zilele trec identice. 

Telegrame

Dragoste în buncăr


Era 7 dimineața când mă îndreptam spre Buncăr, o cazare din Vama Veche nimerită unor adolescenți ca mine. Deja nu mai aveam loc în nicio cameră din cele ocupate la supra-capacitate de grupul meu, așa că am intrat în altă cameră și m-am întins lângă ei doi. Atunci s-a îndrăgostit el de mine. Eu de el mai târziu, când mă mângâia pe mână noaptea în Web, un club mișto pe vremea aia. Stârnea un interes ciudat și intens în mine, dar nu știam cum să fiu cu el – atenția lui ba îmi dădea aer, ba mă sufoca. Până la urmă n-a mai fost el cu mine, ci cu altă fată care nu știu când a apărut, că nici n-am apucat să ne îndrăgostim de-a binelea unul de altul. Cam ca marea din Vama Veche, încă nu-mi dau seama dacă gustul lăsat e dulce sau sărat.

„Nu pot să dau play la videouri”, mi-au spus Cristiana, Anastasia, Mădălina, mame și ele. Nici eu nu pot. Le ascult fără sunet. Nu pot să vorbesc decât în treacăt cu alte mame despre asta, îmi lipsesc cuvintele care să redea respectul cuvenit unei dureri atât de imense. Înțeleg destul de repede că nici eu, nici ele nu putem duce conversația asta. Nu putem vorbi despre ce se-ntâmplă acolo, în timp ce copiii noștri se joacă fără griji în fața noastră.

Mi-e teamă și să nu cobesc. Pe iubitul meu, de fiecare dată când erup pe subiectul ăsta, simt că-l încarc, că-l chinui. El îl vede pe Toma în locul acelor copii și nu poate să se gândească la asta. M-am întrebat dacă fac și eu la fel, dacă asta este explicația pentru care simt atât de visceral războiul. M-am întrebat dacă testul de ADN pe care mi l-am făcut acum mulți ani explică de ce felul în care sunt uciși fără apel strănepoții unor strămoși ai mei doare așa de tare.

Dar poate că pur și simplu resimt atât de puternic războiul, pentru că simt totul altfel. Pentru că sunt mamă. Pentru că, așa cum a intuit editoarea mea, frica de a pierde această nouă formă de dragoste este imensă. O frică de a pierde umanitatea, în întregul ei.

Toma nu avea încă 2 luni când a început războiul în Ucraina. Mai puțin de 2 ani când a început și cel din Gaza. Fericirea și coconul micii mele familii au crescut concomitent cu pierderile unui număr nepermis de oameni, la un ecran distanță de noi. Toma crește, vorbește, construiește linii ferate în miniatură, înconjurat de oameni care îl iubesc. Ei nu mor sub ochii lui, nu sunt în pericol să fie treziți din somn și brutalizați, umiliți, împușcați sau aruncați în aer, sub ruinele casei lor bombardate, în cortul lor improvizat dintr-o tabără de refugiați în aer liber, la coadă pentru a face rost de un pic de mâncare. Țara lui Toma nu este cotropită de o altă țară, care să vrea să distrugă orice urmă a lui de pe pământ.

„Ce vremuri ne-am găsit și noi să aducem copii pe lume!”, mi-a zis Laura, care a născut la puține luni după mine. Inițial, mi s-a părut un gând nelalocul lui. Există multe superstiții în primul trimestru de viață al copilului, care e atât de fragil și fragilizant. Încerci să nu te gândești la rău, pentru că fricile pot fi covârșitoare, aproape că i-ai lega o ață mică roșie pe undeva, să te asiguri că o forță ocultă are grijă de el, nu doar tu. Până la urmă, presupun că nici nu e ceva nou, că aceste gânduri le-au avut și alte generații, de pe la Primul Război Mondial încoace, de când lumea e din ce în ce mai vastă, nu doar pentru că suntem mai mulți, ci și pentru că suntem mai conștienți de ea. O frică de viitor, întărită de bomba atomică, de Holocaust, de genocidele secolului XX și, iată, și de cele ale secolului XXI.

Înțeleg de ce ai alege să nu faci copii într-o lume care pare din ce în ce mai aproape de o catastrofă, umană și climatică. Pentru mine însă nu a existat o pondere rațională. Am întâlnit un om cu care am vrut să fac un copil. Nu mi-am pus problema cum este lumea în care îl aducem pe lume; dragostea a spulberat orice alt gând, s-a impus peste orice catastrofă existentă sau iminentă. Între timp, înțeleg mai bine ce voia să spună Laura, dar în existența strălucitoare a lui Toma trăiește și speranța mea că vom avea cu toții un viitor.

L-am auzit trezindu-se, pașii lipăind pe parchet. Am așteptat să vină în dormitor să ne cotropească, ca-n fiecare dimineață. Liniște însă. Minute mai târziu, m-am dus să-l caut. L-am găsit cocoțat în fotoliul din sufragerie. „Parchez o mașinuță”, mi-a zis și mi-a oferit zâmbetul acela al lui. Ce bucurie imensă a sentimentului perfect de siguranță pe care îl are un copil care se trezește dimineața și se apucă să se joace, știind că e acasă, că părinții lui sunt în camera de alături! Ce sentiment minunat pe care îl merită orice copil din lume! Și pe care niciun copil dintr-o zonă de război nu-l are.

*Citatul din titlu îi aparține lui James Baldwin.

Karin UngureanuKarin Ungureanu

Dragostea se impune peste orice catastrofă existentă sau iminentă.

Next Love Story