Cum stăteam în pat într-o sâmbătă dimineața, iar greutatea tuturor lucrurilor pe care trebuie să le bifezi după o săptămână de muncă atârna la pachet cu greutatea omniprezentă a abandonului, aveam în față o zi cu două scenarii posibile. Puteam să stau o jumătate de zi în pat, plângându-mi de milă, frustrată că nu am control asupra propriei vieți; sau puteam să-mi strâng patul și să mă iau ușor, să-mi fierb un ou, să-mi zic că e OK dacă rămâne casa nemăturată și e OK dacă tot ce fac azi e o plimbare menită să disperseze norii de deasupra capului.

Mă așez pe saltea, îmi fac cele 10 minute de stretching pe zi. Downward dog, yogi squat, plank, child’s pose, brațele și picioarele luptă pentru mine pe pilot automat. Mă uit în oglindă, mă întreb: Ce îți lipsește, baby? De ce mă strângi în piept? Îmbrac o rochie cu flori și ies să mă expun la soare.

Într-o altă sâmbătă de acum 6 ani n-am reușit să ies din pat. M-am trezit și mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Am vrut să ies, dar picioarele n-au putut să execute ordinul. Era ca și cum o piatră imensă îmi strivea pieptul, iar brațele mele nu puteau să o dea la o parte. Am plâns confuză și speriată pentru că nu știam ce mi se întâmplă; am așteptat să vină cineva să mă salveze: să-mi ia toată durerea adunată în ani de zile pe survival mode; să-mi facă curat în cameră și să mă scape de griji; să-mi facă cumpărăturile și să-mi gătească un borș; să-mi dea timp să visez la ce vreau să fiu când voi fi mare; să-mi dea înapoi timpul în care trebuia să fiu doar copil.

Dar de venit nu vine nimeni, am aflat. Trebuie să faci cumva să te scoți singur.

Așa că am intrat în șantier. Lucrăm cu materialul clientului: 20 de saci de traumă de abandon cu părinți plecați la muncă peste hotare de când aveam 5 ani; o remorcă de așteptări impuse de o societate profund concentrată pe productivitate, KPI-uri, cariere strălucite, hustle culture; un fundament adânc de 10 metri cu moștenirea genetică de dependență și depresie pe linia paternă, dar și narcisism perfecționist pe linia maternă.

Ai mei au plecat pentru că așa au știut ei cel mai bine. M-au lăsat pe mine și pe sora mea la bunici, să se asigure că suntem îmbrăcate, hrănite, duse la școală. Dacă suntem iubite sau alinate când adormeam pe perna udă nu s-a asigurat nimeni. Ne trimiteau bani lunar, veneau acasă de 2–3 ori pe an. În iernile geroase de la sat, noaptea se auzea cum trosnesc în sobă lemnele pe care le-am cărat în timpul zilei, lemne pentru care mama a trimis bani, pe care doar ea știe cum i-a muncit, lemne care făceau soba să frigă, dar care nu țineau loc de căldura maternă.

M-am întrebat mereu cu ce am greșit eu de m-au lăsat. N-am greșit cu nimic, îmi zice terapeutul și șeful meu de șantier – că nu e despre mine, nu a fost alegerea mea. Atunci de ce îmi trăiesc viața sub semnul abandonului, mă întreb, și-mi pun pe cap o cască de protecție – urmează să cadă tencuiala. De ce mă abandonez de fiecare dată ca să-i salvez pe alții? De ce îmi e mai ușor să le întind o mână altora decât să mi-o întind mie?

Pentru că voiam să-i salvez atât de mult pe ai mei și nu am putut: să o salvez pe mama de tata, care a fost abuziv, și pe tata de alcoolism. Pentru că, prin absența lor, ai mei au devenit centrul universului meu și m-au înlocuit pe mine. Mi-a fost mai ușor să pretind că sunt tare, pentru că a trebuit să fiu tare de prea multe ori. Mi-a fost mai ușor să replic această dinamică salvatoare în interacțiunile mele interumane, decât să mă uit la propria vulnerabilitate.

Am încercat să-mi repar toți partenerii pe care i-am iubit, chiar și prietenii, în timp ce mă ignoram în totalitate. M-am dus să renovez pe alte șantiere, mult mai familiare, în timp ce șantierul meu se surpa pe mine, doar din frica de a nu mai fi abandonată din nou. Dacă voi face totul pentru ei, le voi satisface fiecare nevoie, le voi demonstra că fără mine sunt pierduți, vor rămâne cu mine toată viața, nu-i așa? Să-i țin în viața mea cu orice preț era dureros, dar mult mai puțin dureros decât să mă uit la fetița aia de 5 ani și să-i zic: de acum încolo nu vei mai fi singură niciodată, ia-mă de mână, ești în siguranță.

Așa că am început, cu frică, să întredeschid ușa podului în care era închisă Valentina mică. Pentru că, orice făceam, nu era de ajuns ca să fiu împlinită cu mine. Călătorii, cursuri, școli, traininguri, urcat pe scara corporate – toate astea doar ca să-mi urăsc viața în continuare.

M-am uitat la fetița aia mică și am întrebat-o: vrei vacanțe prin Italia și Grecia? Mi-a zis că va urla și va plânge și acolo. Și așa s-a întâmplat. Nu i-a păsat că așteptam vacanțele alea ca pe a doua venire a lui Hristos, ca să mă izbăvească de interminabila alergătură după succes. Vrei să devii senior GL accountant with german? N-a vrut. Nu a înțeles ce sunt alea KPI-uri. Atunci ce vrei de la mine? Vrei haine? Vrei mai mulți bani? Așa cum te-a învățat mama Veronica? Vrei?

Mi-a zis că tot ce vrea e să o țin de mână și să merg cu ea prin lume cu răbdare. Să o ascult cu atenție, să ne plângem toate lacrimile și să nu-mi mai fie rușine de ele. Să nu mai demonstrez nimic nimănui. Să o ocrotesc, să ne jucăm mai des și să o las să simtă ce simte pentru cât timp va fi nevoie.

Mi-a dat greu. N-am reușit să o ascult din prima. În decursul acestor 6 ani de șantier, am eșuat mai multe planuri-uragan pe care le credeam atât de necesare pentru a ajunge un om de succes; un om la locul lui. Am eșuat să-mi iau permisul de conducere. Am încheiat orele de condus, apoi un an de zile m-am lăsat mâncată de anxietate. Mai aveam 2 săptămâni până să-mi expire dosarul. Am luat sala, dar m-am pierdut complet la prima și ultima încercare de a lua traseul.

M-am dus la un show de cooking unde, în toată naivitatea mea, am crezut că o să mă descurc. A fost un coșmar și am clacat nervos în fiecare zi. M-am prezentat cu portofoliul în fața juriului unei școli de publicitate și am înghețat fără să mai pot livra ce aveam de livrat. M-am dus într-o agenție de publicitate unde să muncesc mult și să trag tare, să-mi fac o carieră, să câștig premii. M-au dat afară pentru că nu făceam față presiunii.

Incredibil pentru mine – am crezut ferm că voi muri dacă eșuez la orice, dar am supraviețuit acestor evenimente. N-am murit nici de rușine, deși mi-a venit să mă ascund sub o piatră de mai multe ori. Și de ce să-mi fie rușine? De darul ăsta prețios al sensibilității pe care mi l-a oferit copilul meu interior? A trebuit să mă accept așa vulnerabilă, imperfectă; să nu mă părăsesc bombardându-mă cu ură. Încă mai lucrez la asta. Însă dacă nici eu nu sunt de partea mea, atunci cine o să fie?

Dacă e să fi învățat ceva în acești 6 ani de șantier care, spoiler alert, nu se termină niciodată, e că eu nu mă mai pot abandona, chiar dacă alții au făcut-o: părinți, prieteni, iubiți. Să presupunem că pe lângă șantierul meu se tot perindă un câine cu coada între picioare. Schelălăie, e amărât, buimac și singur. Ziua plânge, noaptea urlă, iar eu arunc cu pietre în el ca să-l gonesc cât mai departe, pentru că mă încurcă pe șantier. Cine ar face asta? De ce mi-aș face asta?

De când am început să-i dau mai multă importanță propriului sine, m-am întrebat ce contează pentru mine și fetița aia de 5 ani? Ce contează pentru noi cu adevărat? Ce aduc eu pe șantierul ăsta ca să ne fie mai bine? Un mic dejun cu ouă moi, legumele fresh și colorate în farfurie, un fruct proaspăt la gustare, o plimbare când plouă afară, un stretching dimineața sau înainte de culcare, o pâine caldă scoasă din cuptor, un somn odihnitor. Răspunsul ăsta a venit după un alt drum lung, dar atât de necesar – de la failuri profesionale, anxietate de performanță, sindromul impostorului și îmbuibat cu fast food noaptea pe canapea, la făcut piața la Obor cu religiozitate în fiecare sâmbătă, mic dejun în fiecare zi, nvr skip orice ar fi, așternuturi curate fără firimituri de chipsuri și somn minimum 8 ore pe zi. Știți și voi prea bine – copiii au nevoie de rutină și predictibilitate.

Într-o lume atât de concentrată pe self growth și rezultate instante, să îndrăznești să te accepți chiar și atunci când nu poți să faci nimic este un act de curaj. Fiecare zi pe pământ e o nouă șansă, se spune. După mine, e o nouă șansă să accepți că e OK dacă tot ce ai putut azi e să mănânci două mese și să faci un duș. Să accepți că e perfect în regulă să ai un job care pune pâinea pe masă și îți lasă loc pentru pasiuni. Să alegi să te iei încet, să te asculți, să te uiți fără frică în cele mai adânci colțuri ale tale, să te lași să cazi și să te iubești căzând, să te scuturi de fiecare dată, înțelegând că tot tu ești în continuare și nu poți fugi de tine. Să treci pe lângă coșul plin de rufe și să-ți zici: e OK dacă nu bag la spălat azi, voi încerca mai târziu sau mâine, când mă voi simți mai bine. Să accepți că schimbarea nu se va întâmpla instant, să te mândrești că ți-ai strâns azi patul. Să-i arăți celui mic din tine că haosul se poate transforma în ordine interioară, cu pași mici și cu multă iubire. Că e OK să greșești și că nimeni nu-l va părăsi pentru asta și, poate că cel mai important dintre toate, să-i accepți cu bucurie invitația la joc atunci când te cheamă; or a te juca înseamnă să ai curajul de a te lăsa vulnerabil.

Azi, la prânzul de pe șantier, mi-am făcut griș pentru ca fetița mea interioară de 5 ani să fie fericită. L-am făcut sărat, cu legume și carne alături, pentru că sunt un adult responsabil care mănâncă proteină la fiecare masă. Am atât de multă iubire în mine, de ce să n-o împart și cu mine?