Antidepresivele pe care le ia taică-miu își fac efectul în ziua în care Rusia atacă Ucraina. 24 februarie 2022 mă găsește în apartamentul părinților mei din Motru. Profit de telemuncă să mai salvez niște bani și să mai petrec niște timp cu ei.

– Gata, o să ne distrugă ăștia, zice tata urmărind știrile la micul televizor din bucătărie.

Parcă are o urmă de zâmbet pe buze.

Mama ne întreabă ce vrem să mâncăm.

Tata îi spune: 

– Dacă te întreb unde-i Ucraina pe hartă, pun pariu că nu știi să arăți. 

Ea nu-l bagă în seamă.

Eu îi răspund printre chicoteli:

– Niște ficăței cu piure.

Îmi doresc să fie și soră-mea acasă. Între noi doi e o diferență de 6 ani, eu fiind fratele cel mare. Abia pe la cei 23 de ani ai mei și 17 ani ai ei am putut să vorbim pentru prima dată serios despre ai noștri. Îmi amintesc că într-o zi am întrebat-o:

– Auzi, Evi, tu ce părere ai despre ei?

– Adică?

– Adică vreau să știu cum ai simțit tu relația lor, cred că avem experiențe diferite. 

A stat o clipă pe gânduri, apoi mi-a spus:

– Mereu mi s-a părut că nu se prea plac.

Am râs.

– Și mie, i-am zis.

Mă îngrijorează faza cu războiul, din toate motivele posibile, dar mai ales pentru că am niște colegi la muncă din Ucraina. Mulți. Am băut cu ei în teambuildinguri, m-au învățat cântece anti Putin, și, la un moment dat, chiar m-am pupat cu o colegă din Lviv. Deci am o legătură personală cu ce se întâmplă acolo. Însă, în același timp, mă gândesc că poate o să avem mai puțin de muncă dacă ei n-o să poată să-și ducă proiectele mai departe. Apoi mă simt foarte prost că gândesc așa, deschid televizorul, intru pe Netlfix, și dau play la Once upon a time in the west.

 – Ce-s ăștia, mă, cowboy? mă întreabă tata.

– Da.

– Îți plac astea cu cai, zice el și se scarpină pe chelie.

– Îmi plac, da, dar nu e doar despre cai.

– Mie nu-mi plac astea cu cai.

Își trage nasul cu un sunet sec. Are o deviație de sept avansată, dar nicio intenție de operație.

– Așa lucrezi tu? îmi zice tata după ce mă vede verificând ceva pe telefon.

– Da.

–– Bă-i, dă-l dracu’, de pe telefon, ce servici e ăla?

– Am muncit mult ca să nu muncesc, îi zic și dau un pic volumul mai tare.

Tata se trântește-n pat, își scoate telefonul din buzunar și se uită la niște tiktok-uri de TIR-iști. Între timp mama intră-n cameră fără un scop precis. Începe să-l certe pe taică-miu că stă prea mult pe telefon.

– Vezi că iar îți plesnește sângele din ochi! strigă mama.

– Tiktok-ul mi-a vindecat depresia, zice tata fără să-și ia ochii din ecran. 

Poate că un copil n-ar trebui să-și dea cu părerea despre dragostea părinților. Însă sunt din ce în ce mai convins că doi oameni care nu prea se plac se pot iubi. Știu că sună paradoxal. Adică iubirea poate să fie o formă profundă de angajament dincolo de sentimentele clasice. Mama a rămas alături de taică-miu în niște condiții groaznice, practic tata a existat câțiva ani doar din punct de vedere fizic, și atât. El a suferit un episod depresiv major în preajma anilor 2000, în apropierea eclipsei, iar ea a trebuit să se descurce singură cu doi copii mici. Mulți ani mai târziu mi-a zis:

– Nici acum nu știu cum m-am descurcat singură, trebuia să mă duc și la muncă, și să fac teme cu tine, iar Evelina era mică și n-avea cine să mă ajute.

Faza cu ajutorul e doar parțial adevărată. Una dintre cele mai vii amintiri din perioada aia a fost atunci când mama a venit să mă ia de la grădiniță. Fusese la piață, îl lăsase pe tata singur cu sora mea care avea doar câteva luni. Când am ajuns în fața ușii apartamentului nostru de la etajul patru, ea a băgat cheia în broască, a rotit, dar nu s-a întâmplat nimic. O altă cheie era deja băgată pe interior. Ea a început să tremure ca atunci când se instalează hipotermia. Lovea ușa și cu pumnii și cu picioarele. Cu toată forța. Eu am început să plâng cu sughițuri și să mă agăț de ea. Tata lua un niște pastile puternice. Tratamentul îl trimitea într-un somn profund, dar panica mamei îi țipa în ureche că s-ar putea să-i facă rău soră-mii. Apoi am apelat la vecinul de vizavi care a venit cu un ciocan și-a spart ușa. Abia când am intrat în dormitor tata s-a trezit din somn și s-a uitat foarte nedumerit la noi.

Să suferi de-o boală psihică la început de mileniu, într-un oraș ca Motru, e un subiect de film premiat la festivaluri obscure. 

În primul rând, e foarte greu de înțeles pentru ceilalți din jur cum o persoană poate ajunge de pe-o zi pe alta inaptă pentru viață. Ieri ai fost la serviciu, ți-ai făcut treaba, a doua zi nu te mai poți ridica din pat, iar lacrimile îți curg pe obrajii lipsiți de orice expresie.

În al doilea rând, medicii dintr-un oraș minier nici măcar în filme n-au auzit de depresie, așa că familia ta ia calea bisericilor.

Însă Dumnezeu ajută doar pe cine are El chef.

Cât aștept ca masa să fie gata, mă gândesc că primii oameni care te pot face să te simți foarte singur sunt părinții tăi. Mama a fost atât de prezentă în viața mea, încât la un moment dat am ajuns să-i desconsider dragostea. Să-ți lovești copilul pentru că nu-i în stare să-și lege șireturile sau să citească corect ora la un ceas clasic poate că are legătură cu un sentiment puternic de neputință. Când ești la capătul puterilor, ți-e foarte greu să-ți controlezi impulsurile. Și de asta sunt tentat să cred că iubirea se manifestă și atunci când îți închizi stările proaste în interior și arunci cheia cât mai departe.

Iau o gură de ficăței cu piure de cartofi și realizez că modul meu de a-mi manifesta afecțiunea e impregnat de felul în care părinții mei s-au iubit. În relațiile mele, mereu am avut tendința de-a face glume proaste și nesărate. Ca tata. Spre exemplu, acum câțiva ani am avut o iubită cu nasul mare. Uneori dormea cu fața acoperită de propria mână, iar într-o dimineață i-am zis că face asta ca să nu-i mai crească nasul. N-a mai vorbit cu mine toată ziua, și peste câțiva ani ne-am despărțit. Iar unei alte fete i-am zis la un moment dat că citește cărți doar ca să se laude că face asta.

Ceea ce mie mi se părea o glumă bună la celălalt ajungea ca o jignire, o desconsiderare. Dar cum aș fi putut să fiu altfel? De când sunt mic am auzit-o pe mama zicându-i tatălui meu că putea să găsească pe cineva mai bun decât el. Iar tata i-a zis mereu că, dacă nu era el, n-o lua nimeni.

Cumva, în loc să mă oripileze discuțiile astea, mă fac să mă simt protejat și în siguranță. Felul de-a se jigni al părinților mei mă face să mă simt acasă.

Mai iau o gură de ficăței, apoi îi spun lui taică-miu să-i mulțumească maică-mii pentru că i-a pus farfuria în față. 

El răspunde:

– De ce să fiu fals? 

Bineînțeles că izbucnesc în râs, dar simt și-o urmă de tristețe. Cei care mi-au dat viață nu realizează cât de puternic poate să fie limbajul. 

Cred că cele mai durabile relații sunt acelea în care partenerii practică un fel de politețe asemănătoare cu politețea din mediul de business. Nu e vorba despre falsitate, e vorba despre un minim efort pe care-l depui să-l protejezi pe celălalt de propriile impulsuri iraționale.

Tata a zis că n-a cunoscut-o pe maică-sa altfel decât bolnavă. Pot să confirm că cel puțin de când exist eu n-am cunoscut-o pe bunica paternă altfel decât bolnavă. „Mi-e rău” e refrenul vieții ei. Când mă gândesc la situația asta, mă bucur că am avut acces la o gamă de emoții mai variate decât ale maică-mii, chiar dacă au dominat cele negative. Și mă mai bucur că maică-mea a ales să-mi spună Remus, deși numele meu din buletin e Romulus. Mi-au pus numele ăsta, pentru că așa-l cheamă pe nașul meu de botez. Iar bunicul patern – o figură autoritară și duplicitară – a insistat că trebuie să respectăm tradiția și să mă cheme ca pe întemeietorul Romei.

– Știam că n-o să-ți placă numele ăsta și că o să mă întrebi la un moment dat de ce te cheamă așa, dar mi-am zis atunci: „Lasă, mă, îi pun Romulus, dar îi zic Remus, și-i explic eu când o fi”.

Partea amuzantă e că mama nu știa mitul fiilor lupoaicei și, mai mult decât atât, câțiva ani mai târziu mi-a zis că, de fapt, voia să mă cheme Alin, pentru că așa-l chema pe un tip care-i plăcuse de ea. Groaznic!

În orice caz, tata, cu toată depresia lui, mereu reușește să ne facă să râdem. 

– Pe mine nu mă rezolvă nicio armată de psihiatrii, zice el și râde. 

Apoi mușcă dintr-un măr, iar maică-mea îi spune pe un ton tăios să plece în altă cameră, pentru că nu suportă zgomotul pe care-l face când mestecă.

Iar eu mă tot gândesc la ce mi-a zis tata în urmă cu puțin timp:

– Cred că m-am îmbolnăvit de la prea multă fericire.

E vorba despre perioada în care s-a născut sora mea, pe care și-a dorit-o foarte tare. Cred că depresie postpartum se numește fenomenul.

– N-am crezut că fericirea te poate face să te simți atât de rău, mai zice tata și pune codița mărului pe brațul fotoliului. Știu că mama va țipa.

În fine. Nimeni nu-și alege părinții, nimeni nu alege să se nască, viața e ceva ce ți se întâmplă, și atât. Știu că sunt produsul unei legături lipsite de pasiunea aia din filmele și cărțile romantice. Cumva, și maică-mea mi-a confirmat asta. Mi-a zis că s-a căsătorit cu tata pentru că avea deja 23 de ani, iar babele din sat spuneau că o să moară fată bătrână dacă nu se mărită în curând. L-a întâlnit pe tata la cariera de cărbune: locul de muncă principal al majorității oamenilor din Motru. Am întrebat-o ce i-a plăcut la el.

– Nimic. Ce putea să-mi placă? Era un zdrențăros, purta aceleași haine, da’ se uita întruna la mine.
Apoi l-am întrebat pe tata aceeași chestie.

– Purta un pulover verde, a zis el și-am putut să văd în ochii lui albaștri o strălucire pe care o mai vedeam din când în când în momentele în care ducea mașina la spălătorie.

Să încerci să poetizezi violența poate să fie rodul unei traume. Fără îndoială. Însă mi-e greu să încadrez dinamica relației părinților mei în logica asta. Cu toate că am asistat la multe vorbe spuse la nervi de-a lungul copilăriei mele, cele mai vii în mintea mea au rămas tăcerile mamei. Știam că se certaseră când zile întregi mama refuza să-i adreseze vreun cuvânt sau să-i răspundă la vreo întrebare.

– Nu vorbești? întreba taică-miu în timp ce maică-mea spăla vasele sau aranja cănile pe raft. Dar nu insista niciodată mai mult de două–trei ori. Știa că o parte din tăcerea ei se născuse din ceva ce spusese sau făcuse el. Însă de câțiva ani am de-a face doar cu tăceri confortabile când ajung acasă. Atunci când poți sta în liniște cu o persoană, îți dai seama că ești cu cineva special. O zice și personajul Umei Thurman în Pulp Fiction.

– Nimeni nu mai face ce-am făcut eu, zice tata și schimbă canalul încercând să găsească un post care să nu difuzeze aceleași știri.

Sorb din cafeaua pe care o beau din aceeași ceașcă ciobită și-l întreb:

– Ce anume?

Oprește la un meci de fotbal în reluare și zice:

– Să stai 30 de ani cu aceeași femeie.