Moartea ei mi se plimbă prin creier ca o întrebare care încă nu și-a găsit liniștea în brațele vreunui răspuns.
Nu eram deloc gata să înfrunt ceea ce părea a fi cel mai mare sfârșit de până atunci.
Călătorește pe Via Profi, mănâncă local, iubește românește.
Cum scrii o poveste de iubire reală
Am 19 ani. Nu știu mare lucru despre relații. Ai mei, deși despărțiți de când aveam 6 luni, încă sunt căsătoriți. Nu își vorbesc decât monosilabic și doar forțați de împrejurări. În cuplurile din jurul meu nu prea există dovezi de afecțiune. Comunicarea între parteneri e greoaie sau nu e deloc. Femeia, în general, se supune bărbatului. Fericite sau nu, sănătoase sau nu, în jurul meu, relațiile există doar pentru că așa e ordinea lucrurilor.
Nu știu mare lucru despre lume. Plec de acasă cu sete de dragoste. Și, din păcate, cu ideea că dragostea te anulează. Te face una cu celălalt. Dacă iubești, te contopești cu totul în cuplu. Romantic? Naiv? Cu siguranță toxic. Dar asta o voi afla abia peste ani.
Eu sunt fata cuminte, ascultătoare, „care nu face probleme”. Premianta clasei. Toată lumea trebuie să fie mândră de mine.
Într-o zi, îl cunosc pe el: liber, rebel, face doar ce îi cade bine, își trăiește viața după legea lui și atât. Ochi negri, pătrunzători, care par să-mi citească în suflet. Ochi care par să mă vadă cu adevărat. Poate pentru prima dată. Irezistibil pentru o fată cuminte.
Pasiune fulgerătoare. Trăiesc doar pentru el. Plecarea la facultate devine motiv de suferință, fiindcă el rămâne în urmă, în orașul natal. Drumuri. Justificări. Patimă. Dor. Școala, pentru care am plecat de acasă, ajunge pe locul 2. Familia, prietenii – mai jos.
Ceilalți văd semnele, simt pericolul, încearcă să mă salveze:
– Nu e pentru tine!
Nu vreau să aud.
Îi sare țandăra din orice. E gelos, suspicios, mă acuză că-i ascund ceva. Mă controlează. Îmi citește mesajele. Mă critică pentru nimicuri. Cu fiecare vorbă, îmi distruge încrederea în mine. Mă îndepărtează de prieteni.
– Cască ochii!
Nu vreau să văd. Pentru mine e doar el și nimic mai mult.
Prima ceartă. Primul reproș. Prima criză de gelozie. Scandal. Manipulare. Victimizare. Urmează regrete, împăcare, declarații nesfârșite. Slăbiciune, a mea. Apoi de la capăt. O perioadă de exaltare nebună, ca la început. Ne mutăm împreună. Îi mint pe ai mei, care probabil nu ar fi acceptat niciodată. Probabil că știau oricum. Seri romantice, aventuri neașteptate, oameni noi, fascinanți. Patimă, înflăcărare. Viață bună. Și nebună. Pe datorie.
Altă ceartă. Prima palmă. Nu înțeleg ce mi se întâmplă. Altele sunt victimele, nu pot fi eu. Toată lumea trebuie să fie mândră de mine. Nu pot să accept. Implorări. Regrete, împăcare, declarații nesfârșite. Slăbiciune, a mea. Apoi de la capăt, exaltare nebună până la o nouă criză de gelozie. În acest punct, nu mai am prieteni. “Nimeni nu te vrea, uită-te la tine, nimeni nu te vrea așa ca mine”.
Cearta aceasta nu e ca altele. Nu văd nimic uman în ochii lui. O bestie care mă lovește unde apucă. Mai mult la față. Tot machiajul din lume nu poate ascunde vânătăile astea. Nu voi putea merge mâine la lucru.
Depun plângere. Îl scot afară din casă. Începe cea mai terifiantă perioadă din viața mea. Amenințări. Telefoane în miezul nopții. “O să vezi tu”. Poliția nu poate să îi facă nimic, nu e destul de grav, nu avem motive să credem că sunteți în pericol.
Mă tem să merg noaptea pe stradă. Mă aștept să sară dintr-un gang, să mă urmărească. În orice umbră ar putea fi el. Nu am conturi de social media pe numele meu, nu vreau să mă expun în niciun fel, nu vreau să mă găsească. Îmi schimb numărul de telefon la câteva săptămâni. El face rost de el, de fiecare dată.
– Hai să ne împăcăm!
– …
– Ce-o să te faci fără mine?
– …
– Dacă vrei să faci pe victima, îți dau eu motive…
– …
– Retrage plângerea că altfel o pățești!
– …
Mă întorc spășită către prieteni și familie. Au avut dreptate, dar n-aveau cu cine vorbi. Toți știu că nu au voie să dea numărul meu nimănui care ar putea să îl dea mai departe. Sunt tot timpul cu cineva. Mă tem să rămân singură.
Vinovăție. Frică. Rușine. Multă, multă rușine.
Cum am putut să permit să mi se întâmple una ca asta? Cum n-am văzut semnele? De ce nu am ascultat? Cum m-am lăsat manipulată în halul ăsta? De ce am ajuns aici?
Nu mai țin minte loviturile. Durerea. Nu mai țin minte dacă au fost 8 zile de spitalizare sau 10. Creierul a șters multă informație. Din fericire. Ce îmi amintesc, și poate doar Alzheimerul o să poată șterge, sunt privirile celorlalți. În autobuz. Pe stradă. Spre poliție. Spre muncă, să duc certificatul de la medicina legală. Cum să vinzi haine la mall cu fața asta? Priviri care se pleacă, se ascund, care nu vor să vadă. Care exprimă discomfort mai mult decât empatie. Poate chiar dezgust. Privirile astea dor mai tare decât loviturile.
Trec luni. Mă adaptez. Mă reconstruiesc. Ioana 2.0. Încet-încet recâștig încrederea în viață. Și în lume. E cea mai bună perioadă din viața mea. Trăiesc singură prima dată. Fac ce vreau, când vreau, cu cine vreau. Renasc.
După o seară plăcută cu prietenii, mă întorc acasă. Ușa e deschisă. Inima accelerează. Oare chiar am uitat să o închid? Îl găsesc dormind în patul meu. Sunt terifiată. Fug afară și sun la poliție. Ne iau pe amândoi la secție la declarații.
Încadrarea faptei: distrugere. Aflu cu stupoare că pedeapsa e mai mare decât cea pentru agresiune. E mai grav să spargi o ușă decât o față. Polițistul îmi explică foarte calm că dacă aveți sub 20 de zile de spitalizare, va scăpa probabil doar cu o amendă.
E lăsat să plece. Eu mă întorc cu mașina poliției. Ușa nu se închide, nu pot rămâne așa peste noapte. Am timp să chem un taxi și să merg la niște prieteni în cămin. Pe drum, primesc mesaj “Unde ești?” E din nou acasă la mine.
Panică. Revoltă. Frustrare. Eu dorm la alții și el în patul meu. În ziua în care plătisem chiria.
Cumpără2 min.
Care e cel mai frumos lucru pe care nu ai apucat niciodată să i-l spui cuiva drag?
Într-o relație împlinită cu cei mai întreprinzători români.
Încurajați de
Telegrame
Fetița mea, păpușa mea
Editor Nicoleta Rădăcină
O stră-strămătușă diagnosticată cu demență și-a dorit pentru aniversarea de 92 de ani de ani o păpușă; să vorbească cu ea, că avusese numai băieți și o abandonaseră la bătrânețe, după ce-a rămas fără bani. Toată familia a luat-o în râs, „babă senilă”, deși își petrecea zilele vorbind cu icoanele și prezentatoarele de la știri. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aia, dar m-am dus la Pepco, am luat o păpușă blondă cu șuvițe roz la 21 de lei, destul de drăguță, m-am simțit nasol pentru suma cheltuită, dar am zis că gestul contează. „Tanti Zoia, am ceva pentru tine”, i-am spus într-o vizită neașteptată. Ia păpușa, o pupă pe cap, o strânge în brațe și îi spune „fetița mea”. De atunci, doarme cu ea în brațe și sunt de nedespărțit.
Telegrame
Vindecarea care n-a fost să fie
Editor Nicoleta Rădăcină
O pisi un pic mai mare de-o palmă, colorată în frac regulamentar, bâjbâia dezorientată pe parchetul meu. O găsisesem pe Facebook, de adoptat. Nu vedea mai deloc, după ce-a stat mult în stradă, în frigul iernii abia trecute. O luam la piept și o duceam să adulmece aer proaspăt, să asculte ciripelile primăverii de la fereastră. I-ar fi plăcut s-o țin doar în brațe. Veterinarul mi-a spus să n-o mai chinui cu pumnul de pastile pe care-l primise în alte părți. E bolnavă, organele îi cedează rând pe rând, miaună de durere și doar un tratament de mii de euro ar putea să o salveze. „Recomandăm eutanasiere”, am auzit; „recomandăm incinerare” și parcă mi-a spart cineva o piatră-n cap. I-am cerut iertare în fiecare zi că am doar timpul ăsta s-o iubesc, că nu sunt bogată, că trebuie s-o trimit în altă lume. Mi-am anulat ieșiri, am răsfățat-o cu lapte, ton și plimbări prin casă. În speranța că o să ne vindecăm una pe alta, o botezasem Bio.
Mă întorc a doua zi cu niște prieteni din cămin. Nu mai e acolo. Adorm cu mașina de spălat trasă în fața ușii.
Presiuni din partea familiei lui, presiuni din partea poliției să îmi retrag plângerile.
– Haideți, doamnă, să nu îi distrugem viitorul pentru o greșeală.
– …
– Cine știe ce ați zis și dumneavoastră de s-a mâniat așa.
– …
– Vreți să vă petreceți zilele prin tribunale?
– …
– Ce v-a făcut? Că nu aveți nimica.
Cedez.
Regret. Încă regret. Uneori mă gândesc la celelalte care poate au venit după mine. Mă gândesc că, dacă mergeam până la capăt, poate puteam să previn să pățească și alte femei același lucru. Și atunci mă scufund din nou în regret. Și rușine.
Trec ani și încă nu îmi place să merg noaptea pe drum. Încă tresar la orice sunet din tufiș. Nu exist pe internet. Trec ani și încă primesc apeluri de la numere necunoscute în puterea nopții. Nu răspund niciodată la un număr necunoscut. Indiferent ce ar putea anunța. Trec ani și aflu că el, cu cazierul curat, lucrează pentru armată. Oare i-a dat cineva o armă pe mână?
*
Trec ani și eu încă păstrez un pluș din vremurile bune. Un hipopotam. La început mi-a fost greu să mă uit la el, îmi amintea de tot ce se întâmplase. Dar simțeam că îmi pot reveni doar dacă trec prin experiența asta, nu peste. Mă uitam în fiecare zi la el și îmi amintea să “casc ochii”. Să-mi ascult instinctul, să nu mă pierd din nou așa.
Acum știu despre lume. Acum știu despre relații.
Iubirea e vulnerabilitate. Iubirea de sine e baza pentru iubirea celuilalt. Și pentru iubirea tuturor.