Asta mă întreabă mereu înainte să se închidă în camera cu mai multe nume de cod decât putem noi număra. Cel mai des o numim „grotă”. Și-a dorit-o de când am văzut prima oară apartamentul ce avea să devină căminul nostru, o comoară în groapa imobiliarelor din apocalipsa capitalistă. Am știut amândoi din prima că e făcut să fie al nostru. El, pentru că avea grota deja amenajată cu toate cele necesare pentru lucratul de acasă. Eu, pentru că avea pereți-accent verzi, exact cum îi făceam eu în aplicații 3D când visam cu ochii deschiși la casa de care nu credeam că o să am prea curând bani. N-a fost să fie cu grădină și rațe, și iepuri, și văcuțe, dar în sfârșit. Poate data viitoare.

Ca în orice aspect al relației noastre după câțiva ani de ajustări, sincronizări aproape la minut, dar nu chiar, discuții inconfortabile întinse pe zile…, ne întâlnim la mijloc. Tu iei grota mică și faci ce vrei cu ea, dar eu fac sufrageria grota Barbie și o umplu cu ilustrații cu flori, siluete venusiene și fructe. Așteaptă-te la mult roz și la statuete cu busturi goale de femei. Așteaptă-te ca prietenilor tăi să li se strepezească dinții de la atâta roz. OK? OK. Așa facem. Dar, la finalul zilei, ne întâlnim negreșit în grota matrimonială pe care ne-am pus amprenta în mod egal. Poate eu o secundă mai mult, pentru că am ales covorul. 

Când mă întreabă oamenii unde ne-am cunoscut, le spun că în aeroport, pentru că acolo ne-am văzut în carne și oase prima oară. În realitate, a fost pe Facebook, când s-a oferit să mă ajute să închiriez un apartament în urma unui anunț de tipul „trebuie să mă mut cât mai repede, pentru că proprietarul vrea să vândă casa”.

„Maică-mea va elibera unul pe la Victoriei, se mută în curând.”

„Câte camere are?”

„Are trei, e destul de mare, dar mă gândesc că e OK dacă mai vrei să stai cu altcineva.”

„E prea mare pentru mine, ajung două pentru mine și o pisică.”

„Nu te înțelegi suficient de bine cu alți oameni cât să locuiești cu ei? Ești introvertită?”

Da’ bravo, băiete, mare psihanalist. Lasă-mă cu apartamentul maică-tii. Lasă-mă cu fața aia perfectă de zici că a sculptat-o un Michelangelo care s-a uitat prea mult la filme și seriale cu vampiri reușiți estetic. Doar lasă-mă. Abia am ieșit dintr-o… situație care m-a secătuit. N-am ce să-ți dau, nici măcar vorbe. 

După câteva zile, mă întreabă, probabil din complezență, dacă am reușit să găsesc un apartament. Nu am reușit.

„Dar în rest, cum ești?” (i-auzi, de parcă te-o interesa pe tine)

„Știi momentele alea când simți că se adună toate și nu știi de unde să o apuci? Ei bine, mai aruncă o lopată de pământ peste, și ai răspunsul.” (nu știu de ce îți spun asta)

„Uite, eu o să vin în România peste vreo două săptămâni, poate te-ar ajuta să ieșim să vorbim despre asta?” (m-ai simțit că nu prea am bani de terapie acum, sau ce?)

„Nu îmi place să umplu capul oamenilor cu problemele mele, dar am putea ieși la o vorbă.” (pentru că totuși sunt un om căruia îi place vorba)

„Încearcă să nu vezi lucrurile așa, uneori e foarte eliberator să dai afară și să vorbești cu cineva. Cel puțin pe mine asta mă ajuta când eram în situația ta. Trebuie să plec la facultate, dar îți las un playlist pe care îl ascult când am astfel de stări. Sper să îți placă! Catch up soon :)”

Și începem să vorbim despre muzică. Pink Floyd, Audioslave, Stereophonics, Red Hot Chili Peppers, Tupac, Kovacs, Stealth, John Frusciante, Lana del Rey, Hans Zimmer, soundtrack-ul de la Lord of the Rings (pe care îl asculți încontinuu de când te știu). Un haos. Împărțim până și playlist-urile pe care le păstram doar pentru noi. Începe să ne placă să împărtășim secrete. „Nobody knows it, but you’ve got a secret smile and you use it only for me.” Avem aceleași gusturi? Care erau șansele? 

Nu ne mai oprim din vorbit. Tot vorbim și vorbim și vorbim până trec alea două săptămâni și simt cum golul din stomacul meu se dilată și nu mai pot să îl acopăr cu nimic și, aoleu, dacă mă îndrăgostesc de ăsta, abia am ieșit din… chestia aia, am nevoie de timp, dacă nu o să ne placă unul de altul în realitate, relațiile la distanță nu merg, mai bine nu mai merg la nicio întâlnire.

„Îți faci prea multe filme, e doar un băiat care oricum probabil nu are nicio intenție serioasă. Ieși cu el și măcar distrează-te cât stă în România”, îmi spune o prietenă într-o încercare de a-mi calma zburataceele [ un crossover între zburătoare şi crustacee – n.a.] din cap și stomac. Nu funcționează. Adevărul e că zburataceele ies din colții eternei mele frici că iar voi strica ceva potențial frumos din prostie, anxietate, lipsă de încredere, groază de intimitate și alte pocitanii care bântuie capul ăsta stricat al meu. Discuțiile cu el sunt singurele momente în care se mai face liniște. Dar, în fine, e doar un băiat, are dreptate.

Doar un băiat cu care m-am simțit acasă de la prima îmbrățișare. Doar un băiat care mi-a liniștit sistemul nervos dependent de propriul stres grație moștenirii unei dinastii întregi de oameni care n-au cunoscut vreodată liniștea. În fine, doar un băiat. Mă gândesc cum o să avem un copil cu părul lui și ochii mei, dar chiar nu e mare lucru. Nu îmi place numele lui de familie.

După o vară de trăit și visat în infatuare, merg să îl vizitez la Londra, unde mai are un an de facultate. Îmi face o brățară din lemn care formează cuvântul FOREVER. Pentru cineva ca mine, capabilă să trăiască doar în trecut sau viitor, e o promisiune pe care o să-mi construiesc un castel de fantezii. Ne plimbăm de-a lungul Tower Bridge de mână. Împărțim o cameră minusculă care, cumva, deși suntem doi oameni care au nevoie de spațiu, nu ne sufocă. Anul la distanță are gust dulce-amărui. Trece mult mai repede decât anticipasem și realizez că am reușit să nu stricăm nimic. Îndrăznesc să spun că am reușit chiar să ne reparăm puțin.

Uneori, simt că mă privește și nu mă vede, că mă aude și nu mă ascultă. Uneori, simte că sabotez tot ce am construit, ca o profeție autoîmplinită. Nu sunt obișnuită cu liniștea și încerc să creez eu zgomotul fără de care nu știu să exist. Nu e obișnuit să înfrunte un conflict și se crede mult mai stoic decât e. Ţine totul în el și îi e teamă ca fricile mele să nu devină isteria care l-a asurzit toată copilăria. Amândoi am trăit în zgomot. Pentru mine, zgomotul e prăjitura din care mănânc până mi se face rău. Pentru el, e ingredientul care știe că i-ar provoca șoc anafilactic, așa că nici nu se apropie de el.

Alteori, vorbim împreună și ne înțelegem separat. Eu îi spun că nu mă înțelege, el îmi spune că asta cred eu, fiindcă eu sunt, de fapt, cea care nu înțelege. Ne apăsăm butoanele, dar ne amintim că avem aceleași răni care se cicatrizează diferit – și trebuie pansate diferit. Învățăm să vorbim aceeași limbă, chiar și când ale noastre se împleticesc de la mânia pe care o scoatem unul din altul. Ne amintim că vrem să avem grijă unul de altul, chiar și atunci când pare că suntem pe fronturi adverse. Și, mai ales, sfârșim prin a ne aminti că în lumea asta a noastră suntem doar noi (we hear you, Harry Styles) și facem tot mai mulți pași spre mijloc.

Ne place prea mult lumea asta a noastră, pe care am construit-o cum construiesc castorii baraje ca să se protejeze. Trebuie să avem grijă de ea, să facem curățenie, să udăm plantele, să spălăm geamurile – ca să vedem clar în afară – și să lustruim oglinzile, ca să ne vedem mai bine pe noi. Nu a fost niciodată loc pentru altcineva în lumea asta a noastră.

Mă lasă să fiu eu. Îl las să fie el. Nu suntem conectați la șold, nu fuzionăm până identitățile noastre devin una singură, nu ținem morțiș să respirăm același aer. Nu suntem tot timpul pe aceeași pagină, dar ne întâlnim mereu în epilog. Suntem Celine și Jesse vorbind ore în șir. Ne place tot mai mult lumea asta a noastră. Suntem tot mai aproape de a ne stabili reședința permanentă în mijlocul ăla. Suntem tot mai înclinați să vedem viitorul când ne uităm unul la altul.

„Dacă mă ceri vreodată de soție, să știi că eu nu suport gesturile mari, cu audiență”, i-am zis într-o discuție lejeră acum doi–trei ani. „Fiecare să facă ce-o vrea la el în relație, dar eu nu vreau să fie altcineva de față când s-o întâmpla și nici să iasă vreun fotograf din tufișuri să mă pună să mai fac fața de mirată încă o dată, pentru că n-a ieșit poza din prima.”

Mă întorc din vacanța din Franța cu fetele. Vine să mă ia de la aeroport cu mâncare, că știe că sunt nesuferită când îmi e foame. Și el e la fel. Ajungem acasă, unde sunt câteva vase nespălate. Îl admonestez că iar a trăit ca un burlac. E neobișnuit de vesel. După ce îmi termin pledoaria, mă întreabă dacă vreau să fiu soția lui, chiar acolo, în bucătărie, lângă un mic morman de vase, cu pisicile ca unici martori. Are un inel sferic de la un bijutier din Florența, pentru că știe că mă obsedează cercurile și că Florența e unul dintre locurile mele preferate de pe pământ. Îi spun că e prost și accept, și plâng, dar nu îi spun imediat și că știam de două luni că plănuiește asta. Suntem chit, niciunul nu poate ține un secret față de celălalt. Nici nu a fost vreodată nevoie.

„Ești persoana mea preferată. Oriunde sunt cu tine, sunt acasă.”

Îmi spune asta atât de des, încât ajung să îl cred. Ajung să cred că sunt cineva care merită dragoste, fără să se dea peste cap să performeze și să stingă setea altora, chiar dacă are paharul gol. Pentru prima oară, sunt cineva care e și ocrotit, nu care doar ocrotește. Sunt cineva care funcționează.

Suntem două pisici care se spală una pe alta și dorm cocoloșite după ce toată ziua și-au văzut de treburile lor pisicești. Alegem să dansăm la nunta noastră pe  „Chemtrails over the countryclub”.

„Ai nevoie de mine?”

Asta mă întreabă mereu înainte să se închidă în camera care are mai multe nume de cod decât putem noi număra. Cel mai des o numim  „grotă”. Și-a dorit-o de când am văzut prima oară apartamentul ce avea să devină căminul nostru, o comoară în groapa imobiliarelor din apocalipsa capitalistă. Răspunsul verbalizat e mereu „nu.” Cel real e mereu „da”.