Povestea noastră de iubire nu are început. Sau cel puțin nu unul palpabil pe care să-l pot povesti cu subiect și predicat când mă întreabă cineva „și, voi cum v-ați cunoscut?” 

A apărut în viața mea într-o vară, pe când aveam 16 ani și îmi petreceam nopțile privind stelele, cu picioarele atârnate în afara ferestrei mele de la etajul trei. Poate l-a trimis Orion, sâcâit de privirile mele insistente noapte de noapte? Sau poate doar visam cu ochii deschiși. Era înalt, subțire, cu părul lung, întunecat și cu privirea strălucitoare. Știa toate misterele universului și voia să afle totul despre mine. Când se lăsa întunericul, ne întâlneam mereu în același loc, la limita dintre lumi – eu pe jumătate afară, el pe jumătate înăuntru – și, când se iveau zorii, ne duceam la culcare, fiecare în realitatea lui. 

Știam că îl pot întâlni în nopțile senine când deschideam fereastra și mă pierdeam printre constelații, dar n-aș fi crezut că îl voi găsi într-o zi pe holul facultății, în carne și oase, cu o chitară în mână. În mijlocul unui grup de studenți, povestea cu entuziasm despre cum o să-și ia permisul de motor și brevetul de pilot; visul vieții lui era să simtă cum e să zbori. 

M-am alăturat grupului fără să spun o vorbă. L-am ascultat cântând, povestind, visând. Am revenit în ziua următoare. Și în cea de după. Ne-am vorbit abia după o săptămână, când un coleg m-a recomandat ca sursă de încredere pentru informații despre cursuri și examene. În lunile care au urmat am discutat despre mărunte și celeste, am transformat drumurile de la facultate în povești fără sfârșit și am fugit împreună înspre toate zările, fără plan și fără țintă.

După ceva timp, a obținut brevetele pentru avioane de categorie ultraușoară și și-a luat zborul, cu mine în dreapta lui. Pentru o Pământeancă, să-și desprindă picioarele de la sol era mare lucru. La prima cursă am stat neclintită, incapabilă să văd altceva decât ochii lui strălucind în soare și mâinile manevrând cu hotărâre manetele și sumedenia de butoane.

Am aflat cum miros stelele, ciulinii arși de soare din Vama Veche, brusturii din pădurile de munte, părul lui întunecat și norii printre care zburam. Am dormit sub cerul liber privind la vechea cunoștință, Orion, și ne-am trezit cu valurile mării la picioare. Ne-am fotografiat cu indicatoarele de la intrarea în orașe atunci când le vizitam pentru prima dată. Și nu, nu au fost Monte Carlo, Viena sau Paris, ci Caransebeș, Mediaș și Orșova, dar cui îi păsa?

Eu, ca orice Pământeancă responsabilă, conduceam o mașină, iar el, ca orice Zburător adevărat, conducea o motocicletă și un avion. Era tot ce ne trebuia ca să fim fericiți. Mașina era camionul de asistență:  burdușit cu bagaje, unelte, mâncare, orice ți-ar fi putut trebui la un moment dat. O foloseam ca să ajungem la punctul de start de unde începea aventura. Acolo schimbam vehiculul – cum își schimbă supereroii costumele – și ne transformam din adulți responsabili în doi nebuni însetați de viață.

Dar, cum bine știți, viața este ce urmează după „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”; după ce protagoniștii nebuni (de iubire sau pur și simplu) dispar în asfințit și apare genericul de final.

Anii au trecut rapid, cu drumuri dese, fotografii la granițe, cântări pe sub stele și nopți prin paturi care nu ne aparțineau. Într-un deceniu petrecut împreună ne-am rotunjit coatele în discuții aprinse, am înșirat liste de așteptări și am încercat – zău, am încercat! – să fim eu mai talentată la zbor și el mai răbdător la sol. Eu am învățat să conduc o motocicletă, el a învățat să conducă o mașină. Eu mi-am făcut curaj să renunț la o carieră nepotrivită, el a muncit zi și noapte ca să o construiască pe a lui.

Viața noastră a fost mereu jumătate pe pământ și jumătate în aer. Sigur, eu reușeam uneori să mă înalț câțiva centimetri de la sol, iar el își amintea din când în când să aterizeze, dar – între noi fie vorba –, dragostea noastră trebuia să acopere (de mai multe ori pe zi) distanța dintre pământ și cer pentru ca noi doi să funcționăm. 

Eu mă așteptam să-l văd planând lin pe deasupra mea și mă întristam când era prea departe, prea tăcut, prea absent. El se aștepta să înțeleg că uneori are nevoie să nu știe de mine. Mie mi se făcea teamă când îl știam plecat singur la drum. Pe el îl speria ideea de a rămâne prea mult într-un singur loc. 

Dar toate neliniștile noastre dispăreau când ne puneam în mișcare, fie drumul terestru sau aerian. Aici ne găseam mereu echilibrul. Pluteam fără prea mari turbulențe, căci dragostea era mai mare decât distanța dintre noi și dorul de ducă mai mare decât dorința de înrădăcinare. 

Dintr-o întâmplare, într-o toamnă, am ajuns totuși să locuim împreună. Era o casă pe care niciunul n-o simțea ca fiind a lui, dar care era suficient de neutră ca să fie a amândurora. Și pentru că Universul are umor, câteva luni mai târziu, după o perioadă în care am fost mai apropiați ca niciodată, a venit pandemia și ne-a consemnat la sol. Nu oricum, ci într-un apartament mic dintr-un oraș de provincie pe care aveam voie să-l părăsim doar pentru „urgențe” stabilite de alții. Brusc, trăiam atât de aproape unul de altul încât era imposibil să nu remarcăm și cele mai mici diferențe dintre noi. 

După câteva luni de izolare, dacă ne-am fi pus așteptările pe hârtie și le-am fi bifat pe cele pe care le îndeplinea celălalt, am fi rămas cu foile albe. 

– La ce te gândești?

– La nimic.

– Trebuie să te gândești la ceva. Pari gânditor.

– De ce vrei tu să știi totul mereu?

– Pentru că nu-mi spui nimic…

La finalul pandemiei eram într-un conflict deschis, insistând să ne impunem punctul de vedere. 

– De ce nu vorbești cu mine?

– Pentru că vrei mereu să vorbim.

– Asta doar pentru că ești atât de tăcut!

În numele iubirii, scoteam din mânecă cele mai aprigi tehnici de manipulare și opresiune. Convinși că un viitor în doi nu este posibil decât dacă celălalt lasă de la el, aduceam zi de zi noi noi argumente în favoarea propriei poziții.

– Nu faci nimic singură, nu mă lași niciodată în pace.

– Pentru că nu vrei să faci nimic cu mine.

Nu am lăsat nimic nedezgropat în discuții circulare pline de niciodată și întotdeauna. 

De la cum se spală vasele până la cât de des ne uităm la televizor, de la ce mâncăm la cum dormim, de la sex la spiritualitate, de la ce vreau eu la cum ești tu – am trecut prin toate etapele luptei pentru putere. Și, desigur, nu am făcut decât să ne îndepărtăm și mai mult unul de altul. 

Odată cu rănile, am deschis și ușa pentru întrebarea care plana de ceva timp deasupra noastră: 

Oare un Zburător și o Pământeancă sunt făcuți să fie împreună?

Ne mai iubeam încă de la pământ până la cer? Sigur. Dar asta nu schimba cu nimic sentimentul că doar un miracol ne mai putea salva relația. Cum niciunul dintre noi nu mai credea în așa ceva, singura cale era să lucrăm (tacit, dar consecvent) la relația noastră. Dacă iubirea e scrisă în stele, se găsește rezolvare și pentru problemele lumești. 

Am început să construim de jos, negociind fiecare limită ca o structură de rezistență, fiecare nevoie personală ca un spațiu atent amenajat. În loc de acoperiș, ne-am mulțumit cu o copertină care să dea Pământencei senzația de siguranță de care are atâta nevoie și Zburătorului libertatea de a mângâia stelele de fiecare dată când îl cheamă.

Cinci ani mai târziu, locuim în continuare în apartamentul din provincie, chiar dacă nu mai sunt demult restricții și am putea pleca oricând. Nu am schimbat inele și jurăminte, nu am semnat acte și nu avem copii. Nu am reușit niciodată să facem planuri pentru lucruri atât de serioase.

Și atunci ce ne ține împreună? Ne întrebăm și noi destul de des, cu fiecare an care ne prinde sub aceeași copertină. Suntem un cuplu care s-a zdruncinat în propriile goluri, căutând mereu echilibrul într-o navetă continuă de la o lume la alta. Poate că ne-ar fi mai bine pe culoare separate? Ne gândim și la asta destul de des, copleșiți uneori de dovezile de incompatibilitate. Numai că de fiecare dată când unul dintre noi zâmbește și celălalt observă suntem iarăși noi – jumătate în zbor, jumătate pe pământ – împreună în lumina stelelor din Orion. Și zău că nu am vrea să fim în altă parte.