Eu nu am fost niciodată tânără.

Am fost genul ăla de fată care își acoperea mereu umerii, fruntea (cu același breton pe care îl port de 17 ani) sau gura, ca să nu-mi crească nasul când râdeam.

Făceam temele în pauze, ca să pot face extra teme acasă, nu ieșeam niciodată cu colegii, iar până la 19 ani nu am aprins aragazul, de frică să nu mă ard la deget în secundele alea dintre aprinderea chibritului și aprinderea ochiului de aragaz.

Aș putea scrie o teză de doctorat despre pititul după fusta mamei. De pildă, m-am ascuns atunci când a sfințit preotul casa (aveam 5 ani), atunci când m-am înscris la Liceul de Artă (aveam 17) sau când m-a întrebat doctorul ce mă doare (aveam 21).

Am fost copilul care își lăsa rudele să îl tragă de obraz (deși durea atât de tare), care stătea cuminte în banca lui, care nu deranja pe nimeni, nu ridica mâna nici când știa răspunsul, nu vorbea urât, nu bea, nu fuma, asculta de părinți, de profesori, de toți oamenii mari, de preoți, de Dumnezeu.

La 16 ani, l-am cunoscut pe Tibi, pe Facebook, dintr-un schimb de mesaje declanșat aiurea, care, într-un timp foarte scurt, a dus la destăinuiri reciproce despre emoția provocată de pana aia care zboară în Forrest Gump și la certitudinea că el e alesul. Nu intenționasem nici măcar o secundă să mă îndrăgostesc, dar tocmai ce o făcusem, fără voia sau controlul meu, ca o piatră pe care o arunci în râu și o lași să curgă fără nicio destinație.

Tibi era din Craiova, ca și mine, astfel că, după doar trei zile de virtualitate, ne-am cunoscut. Eu, fata care nu ieșise niciodată singură din casă mai departe de școala din cartier, care avea anxietate să meargă până la aprozar, căreia îi stătea inima în loc când vedea un câine pe stradă sau când suna cineva la interfon și nu mai era nimeni acasă cu mine. Eu, Felicia cea cuminte, ieșeam la întâlnire, în Ajunul Crăciunului, în stația de tramvai, seara, pe frig și ploaie și ceață, cu un băiat cu doi (!) ani mai mare decât mine.

Tibi avea o umbrelă ruptă și mergea de parcă țopăia. Ne-am urcat în tramvai și am pornit spre Parcul Romanescu. Mi-a recitat din Cărtărescu și Mălăele, mi-a povestit despre arhitectura parcului, m-a întrebat din ce e făcută ceața (și m-am blocat), mi-a dat lecții de istorie, de fizică, de geografie, era ca o enciclopedie vie; mi-a oferit Mp3 Player-ul lui în formă de pietricică, am pronunțat „Uasis” în loc de „Ăueisis” (eu, Felicia, olimpica la engleză) când am ascultat împreună „Wonderwall”, mi-a încălzit palmele și coatele cu respirația lui și m-a învârtit pe o alee până am căzut și am dat cu capul de asfalt. În momentul ăla, când l-am văzut pe Tibi invers, cu susul în jos – și nimic altceva în afară de câteva stele verzi roind în jurul lui –, mi-a fost clar că m-am îndrăgostit. Și nu oricum, ci, drept vorbind, până mi s-a făcut rău.

După prima noastră întâlnire, a urmat prima lui întâlnire cu mama. Îi povestisem despre mama, cum că era judecătoare, și știu că asta l-a făcut să aibă un nod în stomac. Întâlnirea lor a durat mai mult decât a noastră (cam vreo patru ore) și a fost un soi de ritual de inițiere, la finalul căruia Tibi a fost acceptat în comunitatea formată din mama, tata și cu mine.

De atunci, Tibi a fost prezent în viața mea fără întrerupere. Era cu mine peste tot, eram nedespărțiți, trăiam într-un fel de simbioză, mereu ținuți de mână, de mijloc sau de picior. Tibi îmi trimitea bilețele în ouă Kinder, scrisori parfumate și arse cu chibritul pe margine, muzica lui descărcată de-a lungul anilor, poze cu copii făcute de el, știri inventate de el, „pastile” de cunoaștere. 

Eu îi făceam lui cadouri precum tricouri cu grafică inspirată de spațiu, minifrigider cu USB, în care să își țină doza de coca-cola când lucrează la laptop, mostre de meteoriți sau acvariul ăla cu furnici pe care l-am ascuns în dulap după ce au murit toate.

Prietenii ziceau că semănăm: eram amândoi subțirei, ciufuliți, aiuriți, fără pretenții și fără așteptări, poate doar cu dorința din ce în ce mai arzătoare de a fi împreună, cât mai împreună, neobosit, necontenit, neîngrădit.

Când aveam 18 ani, am plecat la facultate, la București, mutându-mă cu Tibi cu chirie, într-un apartament pe Magheru, la etajul cinci. Partea bună e că eram, în sfârșit, împreună. Partea proastă e că Tibi tocmai ce absolvise facultatea și se angajase full-time în IT, la birou, în Drumul Taberei.

A urmat o perioadă în care n-am putut să ne avem unul pe celălalt. O perioadă în care mă simțeam rău acasă, mă simțeam și mai rău la facultate, mă simțeam rău la București. Într-o noapte, pe la ora 2:00, eram singură acasă – Tibi încă era la birou – și îmi aduc aminte că am scris un manifest lung de vreo patru pagini, în care mi-am vărsat toată frustrarea pe jobul lui, pe faptul că simțeam cum mi-l răpește pe Tibi, pe condițiile de muncă ale oamenilor în general, pe felul în care e construită societatea modernă, în care productivitatea și workaholism-ul ajung să fie slăvite. Am plâns vreo două ore și m-am calmat pe la 4:00, când a ajuns Tibi acasă, rupt de oboseală, știind că a doua zi, la ora 10:00, o va lua de la capăt. M-am învinovățit că n-am putut să-l ajut, că n-am putut să-l încurajez sau să-i ușurez în vreun fel munca. În sinea mea, m-am simțit greșită din multe privințe – că sunt artistă, că nu muncesc, că nu aduc un venit constant, că nu produc.

Au urmat doi ani grei, în care am suferit primul episod depresiv major. Țin minte că aveam atacuri de panică în fiecare noapte și mă trezeam cu o senzație cronică de neputință: neputința de a mă ridica din pat, de a merge la facultate și, mai grav decât astea, groaza de a rămâne singură acasă, groază care a mobilizat întreaga familie, inclusiv pe Tibi, astfel încât să fie mereu cineva cu mine, indiferent de locul în care mă aflu. Am devenit, practic, un adult disfuncțional, de care trebuia să se aibă grijă, ca nu cumva nivelul de anxietate să depășească limitele suportabile de către o ființă umană. M-am întors atunci la un stadiu anterior, de copil, refugiindu-mă înapoi la Craiova, înapoi la ai mei, înapoi acasă, iar Tibi a fost nevoit să ceară permisiunea de a lucra de la distanță, ca să-mi asigure prezența lui fizică.

La 21 de ani, ne-am căsătorit. Ne-am cerut reciproc mâna pe un pod din cartierul natal, iar la trei luni distanță, ne-am cununat religios la Orșova, apoi am sărbătorit nunta pe un vapor(aș), cu 60 de invitați, verighete și rochie de mireasă comandate online, aranjamente florale locale, un DJ pasionat de karaoke și triunghiuri de brânză topită cu mărar pe farfurii, pentru că nu se găsea brânză Hochland la supermarketul din oraș. Au fost 16 ore în care tot răul care fusese și toată anxietatea s-au dizolvat, în care am cântat „Hey Jude” la dansul mirilor, în care am privit apusul și înserarea pe Dunăre, în care m-am rugat din toată inima mea să nu mă mai trezesc cu gânduri negre, să pot să mă ridic din pat fără să trec printr-un atac de panică, să pot, în sfârșit, să fiu cu mine.

Depresia a mai durat câteva luni, apoi, cumva, prin nu știu ce miracol, am reușit să termin anul de studii, licența, să mă înscriu la un masterat, să ne întoarcem la București, de data asta într-un apartament din Berceni, care avea să devină al nostru.

Au urmat vreo doi ani frumoși, ca o lună de miere mult-așteptată, în care, deși fiecare dintre noi a avut propriul parcurs profesional, am fost, cu adevărat, împreună. Am fost împreună în America de Sud, pe o insulă de stuf pe lacul Titicaca, în deșertul de sare, unde nu mai deosebeai cer de pământ, sau în Chile, în Atacama, când purtam costumele alea ilare în peisajele supraterestre; am fost împreună în Islanda, în minivan-ul legănat noaptea de vântul de 80 de km/h, sau pe plaja aia unde Tibi m-a legat cu fir roșu de o stâncă în formă de elefant la 2:00 dimineața, până a venit mareea și a trebuit să traversăm Oceanul Atlantic de Nord prin apa până la genunchi.

Și am mai fost împreună și în cele 36 de ore în care am așteptat-o pe Aurora, care întârzia să apară, dar când a venit Tibi în salon și s-a prefăcut din Software Engineer în doula, minunea s-a întâmplat, furtuna s-a oprit, asistenta a deschis geamul și a zis „Uite, un curcubeu!”. Primul nostru copil se născuse și, odată cu el, ne nășteam și noi ca părinți.

Nu cred că am trăit vreodată o transformare mai adâncă decât asta. Nici el, nici eu, nici noi. Deodată, nu mai eram singuri. Deodată, toată atenția noastră se concentra pe supraviețuirea unui pui de om. Zilele noastre curgeau în mod aproape identic și fiecare pas pe care îl făceam avea legătură cu bebelușul, de la treburile casnice la cele din afara casei – mersul la supermarket sau plimbările lungi până la Parcul Tineretului, făcând slalom printre mașinile parcate aiurea. Singurele noastre momente împreună rămăseseră partidele de șah pe care le țineam, de obicei, seara, în pat, lângă bebeluș, care adormea în zgomotul produs de piesele de șah lovindu-se unele de altele.

Am simțit atunci cum, treptat, identitatea noastră de cuplu se dizolvă într-o altă identitate, necunoscută, care, pe alocuri, mă înspăimânta. Tinerii cu aparatul foto la gât și binoclul la purtare, mereu pe drum, mereu altundeva, în căutare de oameni, locuri, povești, își petreceau acum o bună parte a zilei în casă, în pat, pe canapea sau în picioare, lângă oglindă, ținând în brațe un bebeluș care avea tot mai multă nevoie de părinți.

La două luni de la nașterea Aurorei, a izbucnit al doilea episod depresiv din viața mea, de data asta aducând cu el și elemente de psihoză. Timp de doi ani, legănând un copil, nu am crezut că voi putea deveni vreodată mamă. Timp de doi ani, Tibi a fost – mai presus de tată și dincolo, mult dincolo de soț – stâncă. Și când zic stâncă, o zic pentru că m-am ținut, ca să nu cad, de el, în fiecare zi și în fiecare noapte în care am simțit cum lumea din jurul și din lăuntrul meu se prăbușește, cum mă fac mică, din ce în ce mai mică, până dispar în neantul în care ajung cei epuizați de frica de moarte.

Tibi m-a condus, de mână, la psihiatru pentru prima oară, m-a trezit într-o dimineață să prindem zborul spre Ierusalim, m-a ținut în brațe când plângeam, până când adormeam plângând, m-a ascultat repetând aceleași neputințe de un milion de ori și, tot de un milion de ori, mi-a răspuns cu blândețe, nelăsând nicio urmă de angoasă sau de disperare să se întrezărească pe chipul lui. Tibi m-a dus la spital, Tibi m-a luat de la spital. Tibi mi-a promis, când urlam că nu se mai termină, că o să fie bine.

Și s-a terminat.

Și e bine.

Aurora are acum 5 ani și toată frumusețea lumii. Învățăm să fim părinți în fiecare zi, și asta ne dă o dinamică nouă, cu care încă ne obișnuim. Încă mai am bretonul pe frunte, dar nu-mi mai acopăr fața în mâini când râd. Cred că, după atâtea încercări, să-ți dai voie să râzi cu gura largă devine o datorie față de tine însuți. Acum, la 30 de ani, mă simt, pentru prima oară în viața mea, cu adevărat tânără. De patru luni de zile, mă îmbrac aproape doar în rochii, exersez mersul desculță și petrec mult timp printre copii, animale și pomi. Tibi încă e cel mai calm și mai flexibil om pe care îl cunosc, genul de om care ar fi putut fi pompier sau astronaut cu siguranță, după cum se descurcă în situații de criză.

Cât despre noi, suntem tot aici. Feli și Tibi, ca o stea dublă – deși pare a fi una, e formată din două stele, care știu să-și ofere una alteia libertate atunci când au nevoie: Feli, care, acum, poate să privească dincolo de suferință și să vadă în ea doar o etapă în devenire, și Tibi, care, într-o zi de toamnă, nu demult, mi-a zis, cu o claritate pe care nu am mai întâlnit-o niciodată:

„Aș fi putut duce boala ta oricât”.