„Bună, sunt Andra și tatăl meu a fost la închisoare de vreo 3 ori… dar e OK, stai liniștit”. Asta ajung să spun de câte ori fac cunoștință cu cineva nou, după care încerc s-o dreg ca să previn reacția de respingere pe care o anticipez. Mă scuz de fapt pentru ceva ce nu am făcut, pentru o vină care nu e a mea, deși am dus-o după mine o lungă perioadă de timp. Este elefantul din cameră despre care vreau să vorbesc cât mai devreme ca să nu am surprize mai târziu.

Am crescut într-un oraș mic în care, dacă tatăl tău era cel mai titrat interlop din județul Cluj, te cam știa lumea. Bine, te știa lumea oricum, dar asta adăuga un strat suplimentar la reticența cu care erai întâmpinată. Așa că am avut mereu grijă să fiu cea mai bună în orice făceam și să mă implic în toate activitățile și concursurile școlare de care am auzit vreodată, ca să compensez reputația pe care am moștenit-o. Am vrut ca oamenii să mă vadă pe mine înainte de toate, așa că am simțit mereu să dovedesc că merit în ciuda tuturor legendelor orașului. Într-o oarecare măsură, ai putea spune că am reușit. Cu excepțiile de rigoare, când părinții nu își lăsau copiii să se joace cu mine, majoritatea oamenilor m-au văzut ca pe o fată inteligentă, premiantă, un copil model, cuminte, o prietenă cu care îți face plăcere să-ți petreci timpul. Dar acesta era doar jumătate de adevăr. Puțini au văzut copilul rănit care eram.

Am avut mereu o relație foarte bună cu tata. Ca pentru orice fetiță, el a fost eroul meu. Doar că, din când în când, eroul meu dispărea brusc din poveste, fără nicio explicație. Prima dată când s-a întâmplat eram prea mică ca să mai țin minte ceva. Îmi amintesc doar că mama mea îi scria scrisori și îi ducea pachet. Tot pe atunci au și divorțat. A doua oară când s-a întâmplat eram deja în clasa a VI-a, puțin mai conștientă de lumea din jurul meu și, bineînțeles, „surprinzător de matură pentru vârsta mea”. A lipsit un an și jumătate. Aveam un plan foarte bine pus la punct să stau în zăpadă până îngheț dacă eroul poveștii mele nu se întoarce acasă de Crăciun. S-a întors și am fost salvată. 

Ultima oară când s-a întâmplat eram în liceu, undeva în clasa a X-a. De data asta, absența a durat un an. Această ultimă condamnare s-a simțit ca o sentință și pentru mine atunci când am aflat-o. Poate pentru că m-a reunit cu toate versiunile mele mai tinere care au suferit la vremea lor, dar la care am avut curaj să mă uit abia mulți ani mai târziu. Apoi m-am prefăcut că nu se întâmplă nimic și mi-am văzut de viață în continuare. Aveam deja suficientă experiență.

Toate zidurile care se ridicaseră în timp între noi s-au consolidat în perioada asta. Iar eu mi-am petrecut toată această perioadă compensând: voluntariat, dezbateri, volei, olimpiade și concursuri dintre cele mai diverse, dar nimeni nu a știut cum să se apropie de golul care avea domiciliu stabil în sufletul meu. 

Cu puțin timp înainte să dispară a treia oară, m-am și îndrăgostit. Am făcut-o cu naivitatea aia tipic adolescentină și cu încrederea că mi-am găsit sufletul pereche. Ne-am cunoscut online și parcă vorbeam o limbă pe care o știam doar noi (și care cu siguranță mi s-ar părea cringe acum). Mi-am petrecut toată perioada liceului în această transă în care pentru mine exista doar băiatul ăsta, în timp ce împărțeam refuzuri în stânga și-n dreapta. 

Am acceptat exact lucrurile cu care am fost obișnuită: conexiune puternică, întrerupem legătura, reluăm legătura, conexiune puternică, întrerupem și reluăm iar. După ce am vorbit zi de zi o lungă perioadă de timp, am aflat că băiatul ăsta a avut o întreagă relație (de peste un an) cu o altă fată, în timp ce eu așteptam firimiturile prezenței lui. A revenit abia când cealaltă relație nu mai funcționa și atunci a început povestea noastră de iubire care a durat aproape 2 ani. Încă îmi amintesc momentele de fericire pură, de copil fără griji, care credea că a găsit omul alături de care își va petrece întreaga viață. Mă trezeam dimineața cu un sentiment de curaj, cu încredere în lume, ca și cum tot universul complota în favoarea mea, de parcă aș fi descoperit o nouă parte din mine. În ochii mei, potrivirea era prea mare ca să văd vreo amenințare de nedepășit și, în plus, faptul că a tot revenit în viața mea înseamnă că mă iubește, nu?

Vraja s-a spulberat înainte să începem facultatea, printr-un mesaj. Dacă-l întrebi pe el, relația noastră a durat 1 an și 8 luni. Pentru mine, în schimb, a durat minim 4 ani. Asta dacă nu socotim orele adunate în care m-am gândit la el în cei 7 ani care au trecut de-atunci. Finalul relației a fost ca un film de groază cu atacuri de anxietate și gânduri suicidale. Îmi pierdusem cel mai bun prieten, iubirea vieții, centrul universului. La fel cum mi se întâmplase și cu tata pe când el era eroul poveștii. A rămas o durere fantomă, ca atunci când te doare o parte a corpului deși nu mai există.

Acum, mi-e frică mereu că oamenii dragi pe care nu îi văd o să dispară brusc. Mă gândesc la toate accidentele de mașină în care ar putea fi implicați și, când văd o salvare, mă gândesc la toți cunoscuții care ar putea fi în direcția în care merge. Am purtat dolii lungi pentru ființe care încă erau în viață. 10 ani am plâns cu cățelul sănătos în brațe ca să mă pregătesc pentru când o să moară. Anticipându-le la nesfârșit, în-caz-că, mă pregătesc de plecările inevitabile. E nevoie de o investiție foarte mare de energie ca să nu mai fii surprins atunci când chiar se întâmplă ceva rău. Am coșmaruri recurente cu plecările altora din viața mea și fantezii despre cum ar fi să plec eu prima din relațiile actuale.

Fuga a rămas cu mine. Am impresia că dacă eu fug, ceilalți vor sta. Multe dintre gândurile și acțiunile mele se învârt în jurul acestui câmp lexical: cum ar fi să fug din țară și să-mi schimb identitatea? Îmi umplu calendarul până simt că mă sufoc uitându-mă la el, citesc compulsiv până îmi confund viața cu cea a personajelor despre care citesc, totul într-o continuă alergătură. Adesea, mi-e frică să nu dispar chiar eu cu totul și poate asta e o dovadă de iubire de sine mai sinceră decât aș fi considerat altădată. Mi-e frică de bolile pe care aș putea să le am, mi-e frică de spiritul meu care se lasă înecat de rutina de om mare, mi-e frică să simt timpul trecând pe lângă mine spre un inevitabil final a tot. Afirm des cu toată încrederea că o să trăiesc până la 100 de ani, dar trăiesc fiecare clipă cu teama că poate nu va fi așa sau că, mai rău, la ziua mea din 2099 voi fi singură.

Mare parte din viața mea a fost despre anticiparea plecării celorlalți; mai întâi a tatălui meu care a plecat de mai multe ori și a revenit tot de-atâtea, apoi a primului băiat pe care l-am iubit și care a plecat și el de câteva ori înainte să plece de tot și, de atunci, a fiecărui potențial abandon pe care l-am văzut venind din clipa în care cineva apărea în viața mea – o luptă continuă cu lipsa de control și cu frica de a rămâne dezgolită în fața ei.
Știu că voi purta mereu urmele acestor plecări care m-au definit, însă, de un timp, aleg să mă întorc înspre cei care au rămas și rămân zi de zi, înspre cei care îmi pun inima la loc cu penseta, bucată cu bucată: mama mea, bunicii, prietenii și iubitul meu care mă surprinde zi de zi că încă e aici deși mă cunoaște mai bine decât oricine. Mă acomodez treptat cu lipsa de control; mi-e frică în continuare și totuși mă ofer celorlalți în cea mai autentică și vulnerabilă formă de care sunt în stare. Așa îmi imaginez că se simte să navighezi prin nisipuri mișcătoare sau să faci surf pe valuri mari. E un proces de vindecare.

Sunt convinsă că vor mai pleca oameni din viața mea indiferent cât de mult timp petrec eu anticipând asta. Dar mulți dintre ei rămân, iar singura mea sarcină e să îi conving să trăiască până în 2099 ca să îmi cânte la mulți ani. E un vers dintr-o melodie a Adei Milea –„știu că tu vei alerga mereu, dar te rog s-alergi în jurul meu”– o promisiune subînțeleasă pe care ne-o facem reciproc, eu și oamenii dragi care rămân cu mine.